Întâmplare cu Agatha

Motto: Din dimineaţa aceea, Agatha    începu să se aprovizioneze cu detergenţi.

Trecuse de mult ora crimelor elegante, când Agatha se trezi.
Pipăind trupul centaurilor sculptaţi în lemnul scrinului de mahon, mâna ajunse la veioză. Se făcu lumină şi numaidecât casa se integră în limitele normalului: sisteme de siguranţă antifurt, case de bani false, draperii ascunzând trape diabolice, complicate sisteme de reprimare a criticii literare şi de alungare a ziariştilor intraseră în stare de alertă. Cu un căscat prelung, bătrâna îşi începea ziua de muncă... Un minut trecu în revistă suferinţele ultimelor vicitme ale romanelor ei, apoi îşi smulse trupul octogenar din căldura plapumei de mătase.
Ca atras de un fluid telepatic, majordomul trona deja în cadrul uşii.
- Un whisky!... şi Agatha începu să râdă încet, pierdută în amintiri. Desigur, totul era absurd, totul... totul... La fel de absurd ca şi majordomul acesta mort, proţăpit în mijlocul uşii. Revedea cu nostalgie clipa când îşi dăduse, bietul de el, obştescul sfârşit. Primul ei roman criminal... Ah, fusese primul ei roman criminal!... Iar majordomul se nimerise a-i fi primul cititor; tipul murise încă de la primele pagini de lectură... Murise de groază.
De atunci, poate dintr-un orgoliu exagerat sau poate fiindcă uitase pur şi simplu povestea, îl păstrase în slujbă; bineînţeles, cu aceeaşi retribuţie lunară...
Absorbită de gânduri, Agatha zdrobi ultima cărămidă aferentă programului ei nocturn de karate. Privirea îi întâlni apoi oglinda; cu aceeaşi zilnic repetată stupoare constată că în ultimii ani întinerise prea mult şi că nu mai avea nici un rid mai de doamne-ajută pe obraz. Totuşi respira greu, marcată de efort. Îşi rezemă capul de rama rece a oglinzii... În tâmple nişte cai sălbatici, achiziţionaţi de curând, se voiau domoliţi de un fermier şchiop, cu barba albă... Şchiop şi cu barba albă, ca în ultimul ei roman.
Printr-o mişcare lentă din mânecile chimonoului, îşi şterse pârâiaşele ce, pornind de pe frunte, luaseră vertiginos drumul spre mocheta vişinie a pardoselii. Brusc, un ţârâit scurt îi atrase atenţia: aparatul de construcţie japonezo-americană de pe birou intrase în emisie. Pe ecran curbe multicolore indicau bursa cărţilor ei poliţiste pe diferite meridiane ale lumii. Din când în când programul era întrerupt de reclame pentru chewing-gum, băuturi cu nume exotice, amestecate cu poze color de bărbaţi “bine”, de femei îmbrăcate sumar sau... deloc.
Închise aparatul, scârbită; vânzoleala cititorilor, reclama prea ţipătoare în jurul romanelor ei nu-i făcuseră niciodată plăcere.
Tresări. Prin fereastra deschisă cineva aruncase un mic obiect metalic; pe tăblia biroului, după câteva tatonări, şilingul se opri la rubrica juridică din "Times". Intrigată, se aplecă puţin să privească afară: jos aştepta un ins, multiplicat de bălţile asfaltului; în cenuşiul indefinit al dimineţii, semăna cu o algă marină clătinată de un curent aleatoriu.
Cu dexteritatea-i cunoscută, Agatha îi ţinti creştetul capului în momentul în care, printr-o rotire scurtă a corpului, azvârli scrumiera de bronz. Ciudat! Lovitura, deşi mortală, nu modifică nimic din pendularea inocentă a individului.
- Hei, tinere! N-ai murit?
Glasul Agathei era cald, prietenos. Îi plăcea tipul. Faptul că nu murise din prima lovitură dovedea cu prisosinţă că avea un caracter ferm, hotărât.
- Mulţumesc, deocamdată nu! Apropo: ce-aţi zice de o vizită la domiciliu?
Agatha zâmbi; Ţeastă-tare mergea la sigur!
- Se aprobă! Numai vezi să te aduni din gura buldogilor de la intrare...
Nu trecuseră bine câteva secunde şi Ţeastă-tare,  aplecându-se ceremonios în faţa Agathei, închise în urma lui uşa dormitorului.
- Măi, tu ori eşti norocos de-a binelea, ori eşti dresor de meserie! se minună romanciera. Cuvintele ei defineau exact starea de infantilism lingvistic în care o ancorase venirea individului.
- În mod expres pot fi amândouă, stimată doamnă - dar, mai ales, musafirul dumneavoastră.
- Pe scurt, ce vrei, tinere?
Agatha începuse să-şi revină; Ţeastă-tare nu părea să acorde un punctaj prea mare respectului faţă de persoana ei.
- Deocamdată un scaun, apoi...
- Uite ce se întâmplă: n-am chef de glume. Dacă nu vrei să probezi o pereche de cătuşe autohtone, e timpul să-ţi deşerţi sacul, dar... repede!
- Fie, doamnă! Până într-un anumit punct voi încerca       să-mi fiu un biograf concis. Oricum, la spectacolul morţii mele, biletul de favoare vă este asigurat...
- Aiurelile astea sunt producţie proprie, domnule...?
- ...Puşkin. Alexandr Sergheievici pentru amici.
- Sper că pe mine nu mă treci în rândul...
- Nici o grijă! În regia ce-mi aparţine, locul dumneavoastră, deşi central, va fi perfect izolat de restul personajelor. Mă rog, chestie de optică...
Ghemuită în fotoliul de piele, Agatha simţi cum un fior rece începuse să-i facă numărătoarea vertebrelor. Domnul Puşkin semăna grozav cu un alienat mintal pregătind cine ştie ce ispravă. Hotărî, înţelept, să-l lase în apele lui.
- Ca o curiozitate, vă pot spune, stimată doamnă, că începutul întâmplării la care ne vom referi, corelat cu timpul pământesc, corespunde exact cu data naşterii domniei voastre. Ei bine, tocmai revenisem din etapa II (un fel de concediu de odihnă) şi-mi implantaseră în creier computerul de serviciu... 
Cearta a destrămat literalmente fair-play-ul şedinţei la care asistam. Ca niciodată, discuţiile membrilor "Centrului de Selectare a Inspiraţiei" deveniseră violente. Eram preşedinte: în ultima instanţă, în capul meu se spărgeau toate rivalităţile dintre clanurile existente. În fond, care era problema?... 
Privirile concentrate ale Agathei parcă deveniseră definitiv prizonierele unui pătrăţel minuscul din motivul cravatei de mătase, terminată cu un nod italienesc. 
- Ca să nu uit, doamnă - reluă vizitatorul -, numărul de telefon al clinicii de psihiatrie condusă de profesorul Jefferson, la care vă gândiţi atât de intens, se află în agendă: pagina a treia, vizavi de reclama pentru cruci mortuare de ocazie.
- Mulţumesc, eu... nu... Agatha se bâlbâi incredibil, ca un puşti prins cu degetul în oala cu smântână. Tensiunea la care o adusese Puşkin îi crease o uşoară stare de somnolenţă.
- Revenind la ale noastre, problema ce deţinea pe atunci capul de afiş se referea la necesitatea mirosului în unitatea simţurilor. Majoritatea cerea vehement desfiinţarea lui, considerându-l un rest derivat din originea animală. M-am opus. Dacă azi desfiinţau mirosul, desfiinţarea de mâine a gustului ar fi decurs firesc. În cazul acesta, adio artă culinară - cu receptorii olfactivi şi gustativi pensionaţi ! Poate eram conservator... însă mă plictisise grozav cultul prânzurilor teoretice, concretizate în nişte pastile nenorocite.
Deznodământul a venit repede. Indivizii - mă suspectau deja de mult - m-au surprins fără greutate, chiar după şedinţă, preparându-mi cina clandestină... La tribunal am tăcut tot timpul. Cunoşteam lecţia: mâncarea - în accepţia ei primitivă - ca factor de degenerare a organismului super-civilizat este o crimă împotriva... ş.a.m.d. Pedeapsa: dezintegrarea inculpatului! Mă urmăriţi, doamnă ?...
- Da, da... Pleoapele Agathei făceau nişte eforturi de halterofil încărcat cu greutăţi din ce în ce mai mari.
- Am reuşit să evadez. Având cartoteca oamenilor de seamă de pe Terra, mi-a căzut în computer şi fişa dlui Puşkin. Coordonatele mele ancestrale corespunzându-i perfect,  făcând mutaţia de rigoare, am asamblat Puşkinul modern la al cărui vernisaj sunteţi martoră. Din păcate, schema destinului fiind făcută la repezeală, ghinionul acestui domn s-a răsfrânt şi asupra mea: călătoria spre Terra, sub noua identitate, a fost descoperită. Acum o jumătate de ceas, prin releu, mi-a parvenit un ultimatum: plutonul de execuţie se află pe drum! Sperând că nu e singura amintire ce v-o las, aflaţi că dezintegrarea subsemnatului va fi consemnată   printr-o pată liliachie pe husa fotoliului. Ţineam foarte mult să scrieţi despre mine, despre...
Treziţi-vă ! Se apropie !...
În momentul acela somnul Agathei reuşi, în sfârşit, să arboreze drapelul pe cea mai înaltă culme a perfecţiunii yoghine.

* 

- Hei, doamnă!... Agatha tresări buimacă de somn. Afară, printre ramurile înmugurite, soarele primăvăratic scotea tacticos din tolbă primele raze ultraviolete. Jenny, credincioasa ei cameristă, o trăgea de mâneca largă a chimonoului.
- Orice aţi spune, doamnă, husa fotoliului trebuie dată la spălat! Era ea murdară şi înainte, dar acuma... De unde Dumnezeu a mai apărut şi pata aceea liliachie?!... Nu era aseară. Şi ultima cutie de detergent am întrebuinţat-o ieri...
Agatha parcă n-o auzea. Rămăsese cu ochii zgâiţi la masă; nici scrumiera nu era la locul ei, iar pe rubrica judiciară din "Times" strălucea un şiling de argint...