Mesagerul

Uriaşa navă a drimfilor plutea tăcută în imensitatea spaţiului. Plutea sau, am putea spune, stătea suspendată undeva la periferia galaxiei, departe de roiurile de stele dintre care se desprinsese, plutea ca o oază a vieţii în mijlocul dezolantului deşert inter-galactic. Închişi în carapacea de metal, supravieţuitorii Marelui Cataclism aşteptau răbdători ca succesiunea generaţiilor să le redea vigoarea trupurilor ofilite şi voinţa unei noi renaşteri. În clipa când alarma aparatelor de veghe vesti apropierea rachetei minuscule, sufletul drimfilor se umplu de bucurie şi speranţă. Sperau că aceasta ar putea fi mesagerul unei alte civilizaţii capabile să le ofere şansa existenţei viitoare. Yoo conectă o baterie de fluxuri sinergice şi tractă, cu atenţie, micuţa navă la prizele debarcaderului principal. Miile de drimfi urmăreau cu emoţie cercetarea pe care o efectuau, cu precauţie, roboţii exteriori. Sistemul de declanşare al unei trape de acces fu desluşit cu uşurinţă şi Yoo, conducătorul, dădu dezlegare cercetaşilor să pătrundă în interior. În cochiliile lor, drimfii înregistrau descumpăniţi imaginile unor maşini fără viaţă, în care panouri legate prin cabluri multicolore şi mecanisme ciudate luceau stins sub ochiul palpatoarelor telepatice. Yoo gândi către ceilalţi: “Nu vă pierdeţi cumpătul! Vom afla de unde vine...”, iar roboţii înregistrară aproape instantaneu prezenţa unei embleme metalice pe care erau imprimate siluetele a două fiinţe bipede, deasupra unei hărţi stelare. Uluiţi, nesăţioşi, cercetau cu toţii însemnele venite de departe şi, treptat, în vălmăşagul de mesaje telepatice, Aaiy, urmaşul lui Yoo, un copil aproape, se făcu întâiul înţeles, gândind pentru toţi cu nestăvilită bucurie: “Mesagerul vieţii ne vine de pe planeta a treia a stelei galbene! Nu suntem singuri! Nu mai suntem!...” Din micul compartiment în care pătrunseseră, roboţii nu puteau răzbate mai departe. Mai bine de jumătate din corpul navei străine părea un bloc compact, monolitic, fără fisuri, fără conexiuni la motoarele de mult timp nefolosite sau la compartimentul frontal al aparaturii de navigaţie. Şi tot Aaiy fu acela care dădu viaţă gândului bănuit de toţi drimfii: “Racheta aceasta transportă adevăratul mesaj într-o cuirasă care-i asigură existenţa în timp şi spaţiu... Datoria noastră este să-i aflăm conţinutul!” Un murmur stăruitor de gânduri aprobatoare îl hotărâră pe Yoo, conducătorul, să pregătească detaşarea şi introducerea în interiorul navei lor a misteriosului cilindru. În cele din urmă, în vasta încăpere a Ceremoniilor Esenţiale, miile de cochilii de toate culorile ale poporului drimfilor înconjurară, plutind, platforma ce susţinea greoiul conteiner sosit de departe. Un semnal scurt şi doi roboţi începură secţionarea blindajului oval. În timp ce plasma muşca anevoie din carnea oţelului necunoscut, Yoo-conducătorul le inducea în gând celorlalţi, cu emoţie şi dăruire, înălţătorul Imn al Înţelepciunii Universale: “Raţiunea triumfă! Peste genuri, punţi între lumi făureşte...” Când cedă şi betonul extradur aflat sub straturile de aliaje metalice, în numai câteva clipe, în timp ce doar Aaiy mai gândea stingher şi fals referenul Imnului, drimfii înţeleseră ce se află în pântecul enigmaticului mesager. Înţeleseră şi apoi încetară de a mai fi, cu trupurile prefăcute în gelatină tremurătoare sub cochiliile lor colorate, loviţi crunt de radiaţiile de care încercaseră zadarnic să se apere fugind tocmai din centrul galaxiei şi născocind noi şi noi filtre antiradiante. Uriaşa navă a drimfilor plutea tăcută în imensitatea spaţiului. Plutea sau, am putea spune, stătea suspendată undeva, departe de roiurile de stele dintre care se desprinsese, plutea închizând în interiorul ei, pentru o veşnicie poate, câteva tone de deşeuri radio-active ale fiinţelor bipede de pe planeta a treia a stelei galbene.