“Şi iată încă una din multele întâmplări ciudate din categoria celor descrise până acum. Ea a fost consemnată cu multă concizie, dar mai ales cu neşovăitoarea convingere a martorului ocular, de către călugărul Pedro Callego în raportul său informativ adresat Curiei papale, în timpul pontificatului lui Paul al III-lea Farnese. În principal, el descrie peripeţiile expediţiei lui Hernando de Soto, continuată după moartea acestuia de către Luis Moscoso de Alvarado, o expediţie care, desfăşurată fiind între 1539 şi 1543, constituie prima explorare cuprinzătoare a zonei meridionale a actualelor State Unite. După întoarcerea în “Noua Spanie”, din care pleacă apoi spre Cuba, unde stă mai bine de un an, părintele Callego relatează cum, îmbarcându-se la sfârşitul lunii martie 1545 pe galionul “Santa Maria del Pilar” cu destinaţia Europa, o violentă furtună, iscată din senin, la numai două zile de la plecare, a purtat vasul câteva sute de leghe nord-vest de insula Espa?ola. În seara zilei de 29 martie, la câteva ceasuri după ce furia vântului se domolise, aproape imediat după ce luaseră noul curs pentru corectarea derivei, marinarul de veghe pe gabia arborelui principal vesti apariţia unei lumini galbene, pâlpâitoare, undeva în prova navei. Urcat degrabă pe punte, căpitanul don Miguel de Vallejo hotărî în cele din urmă continuarea drumului, în pofida nemulţumirii evidente a echipajului, reacţie firească pentru vremurile acelea când în minţile oamenilor apele nesfârşite ale oceanului erau populate de animale fabuloase, înfricoşătoare. Ajunşi, totuşi, la locul cu pricina, au pescuit din apele încă frământate de hulă o ciudată făptură omenească agăţată de un fel de geamandură prevăzută cu un felinar uimitor, în interiorul căruia se rotea, fără zăbavă, un ochi luminos. Omul cules dintre valuri trăia, dar părea să fie pe moarte. Îmbrăcămintea sa trezi nespusă uimire în rândul marinarilor: era albă-strălucitoare şi nu părea să fie o ţesătură obişnuită, căci, cu toată moliciunea ei, avea ceva din luciul şi rezistenţa unei folii metalice. Apoi, era croită dintr-o singură bucată ce se despica doar între gât şi pântec, de-a lungul a două rânduri de dinţi de argint, iar pieptul, în partea stângă, era împodobit cu un text ciudat, fără sens, chiar dacă literele din care era alcătuit păreau să semene cu cele din alfabetul latin. Pe braţe, necunoscutul purta brăţări ce susţineau boluri luminoase de sticlă în care felurite semne verzui apăreau şi dispăreau în fiecare clipă. Căpitanul porunci să fie transportat în cabina sa, unde zile în şir, împreună cu călugărul Callego, a încercat să-l aducă în simţiri pentru a rosti măcar câteva cuvinte, care poate i-ar fi făcut să înţeleagă cine este, de unde vine, din ce seminţie se trage... Toate străduinţele au fost zadarnice, căci omul muri în cele din urmă. A fost dezbrăcat şi cusut într-un sac de cânepă şi, după o scurtă rugăciune, fu lăsat să alunece, potrivit obiceiului marinăresc, pe o scândură înclinată, înspre adâncurile Atlanticului. Peste trei săptămâni, “Santa Maria del Pilar” ancora la San-lúcar de Barrameda. Veşmintele necunoscutului pescuit în ocean, precum şi uimitorul felinar care continua să-şi rotească ochiul gălbui, fără odihnă, închise de-acum într-o ladă ferecată şi sigilată, plutiră în sus pe Guadalquivir spre Sevilla, unde poposiră în beciurile Sfântului Oficiu. Acolo au şi fost îngropate în cele din urmă, din ordinul Marelui Inchizitor, după ce cercetarea împrejurărilor în care fuseseră găsite a luat sfârşit, iar căpitanul don Miguel de Vallejo, cu mare greutate, a reuşit să se disculpe pentru faptul că organizase o “înmormântare creştinească” unei fiinţe care, dacă nu era un demon azvârlit din ceruri, era cu certitudine un păgân, un eretic din adâncurile ţinuturilor ce, “in Anno Domini” 1545, erau încă nesupuse Majestăţii Sale Prea Catolice. Cât despre copia înscrisului misterios, ea a fost ştearsă din toate procesele verbale, căci fără nici o îndoială, acesta era un text magic, inspirat de însuşi în veci blestematul Belzebut...”
James Barrett sfârşi de citit textul atât de familiar, o dată ce-i era el însuşi autorul, uimit însă din cale-afară să-l regăsească xerografiat pe o hârtie purtând în colţul din stânga sus sintagma Strict confidenţial, deasupra antetului unuia din serviciile cele mai discrete ale Departamentului Apărării. - Mărturisesc, domnule Stimson, că nu înţeleg... - E firesc să fiţi contrariat, interveni repede bărbatul lung şi slab, aflat în fotoliul din dreapta măsuţei joase, rotunde, pe care se aflau paharele cu benedictină. Vedeţi, dumneavoastră sunteţi un scriitor şi un om de ştiinţă cunoscut... S-ar fi cuvenit, desigur, să vă fi solicitat o întrevedere conform uzanţelor noastre, hmm... mondene, stabilind telefonic o întâlnire pentru un dejun de afaceri la unul din restaurantele din oraş... Barrett zâmbi: - Dar cum, uneori, afacerile dumneavoastră sunt... strict confidenţiale... - Exact! Confidenţiale şi foarte, foarte presante! Stimson îşi pipăi ochelarii cu rame de aur, subţiri, rotunzi, apăsându-i la rădăcina nasului voluminos şi puternic şi continuă, alegându-şi cu grijă cuvintele: - În baza informaţiilor culese despre dumneavoastră - ce să-i faci, este o formalitate curentă şi necesară într-o activitate ca a noastră... - s-a ajuns la concluzia că sunteţi un cetăţean loial, un bun american, fapt care ne-a determinat... - O clipă! James Barrett zâmbi larg şi în ochii săi albaştri undui o sclipire maliţioasă. Sunt, fără îndoială, un bun cetăţean american, doar în măsura în care nu apreciaţi loialitatea cuiva după criteriile, cândva la modă, ale lui MacCarthy... Dacă tot mi-aţi scotocit prin existenţă, ştiţi, desigur, care a fost atitudinea mea faţă de hecatomba din Vietnam şi că, astăzi, nu-mi economisesc muniţia când e vorba de a critica Administraţia pentru lipsa de voinţă şi sinceritate în problemele dezarmării nucleare... Stimson îl privea de după lentilele ochelarilor săi cu atenţie politicoasă, curtenitoare chiar, dar o anumită nervozitate i se putea ghici după felul în care stinse ţigara abia începută, întrerupându-l: - Noi ne preocupăm de asigurarea apărării naţionale a Statelor Unite, pe care o privim ca o misiune permanentă, neconjuncturală, deci şi criteriile noastre referitoare la conţinutul noţiunii de loialitate nu pot coincide cu cele ale unor oameni ce apar şi dispar meteoric pe firmamentul vieţii noastre politice!... Pe faţa smeadă, frumoasă, a celuilalt, se accentuă grimasa de scepticism, pe care însă înaltul funcţionar o ignoră cu diplomaţie: - Încă un pahar?... Ei bine, vă solicităm colaborarea, domnule Barrett, într-o problemă de al cărei caracter ultrasecret vă veţi da seama de îndată. Pentru început, aş dori să-mi spuneţi dacă aţi putut citi cu ochii dumneavoastră raportul original al acestui călugăr, Pedro Callego. - Da, l-am văzut în timpul călătoriei de documentare efectuate acum trei ani la Biblioteca Vaticanului. Pe nesimţite, vocea lui Stimson căpăta accente metalice, iar scriitorul avea senzaţia tot mai neplăcută că e supus unui interogatoriu: - Aţi ştiut de existenţa lui din vreo sursă oarecare? A mai fost citat sau rezumat de altcineva până acum? - ...Nu! În mod sigur, nu! Documentarea am făcut-o ca trimis al Universităţii Princeton, în vederea realizării unui studiu privind anvergura penetrării spaniole la nord de Rio Grande... Manuscrisul l-am găsit întâmplător, era sigilat, de unde deduc că nu fusese citit de nimeni până la mine. Stimson se întoarse într-o parte şi luă în mână o filă albăstrie de pe biroul aflat în spatele său, căută din ochi un pasaj, apoi întrebă: - E vorba de manuscrisul MW-846.283? - Nu mai ţin minte, s-ar putea... Am însă un fişier, pe computer, unde e notat cu siguranţă, aşa că am să vă pot comunica dacă aceasta e cota de evidenţă. - Nu! Nu e necesar, ştim că e exactă. Funcţionarul umplu încă o dată paharele prelungi de cristal, sorbi cu precauţie şi continuă: - Domnule Barrett, conduc de un număr de ani activitatea de protejare a celui mai mare proiect în domeniul apărării din câte au existat până acum: Caroline Project! Nu există nici o altă tentativă umană similară. Realizarea lui va însemna asigurarea unei securităţi naţionale ab-so-lu-te! Posibilitatea de a fi atacaţi cu arme convenţionale, chimice, bacteriologice, geofizice sau nucleare va fi, practic, exclusă! Din momentul în care Proiectul Caroline va fi finalizat, vom fi primii care vom cere dezarmarea generală şi totală, fără nici un fel de reticenţe... James Barrett îşi încrucişă picioarele şi-şi aprinse o ţigară, vădit neimpresionat, îngăduindu-şi chiar un zâmbet aproape batjocoritor: - Cred, o dată ce acoperiţi proiectul ăsta cu atâta grijă, că este vorba de o super-supra-armă care va elimina în mod firesc tot ce cunoaştem până acum în materie, aşa cum arma de foc a eliminat măciuca! Sunteţi probabil pe cale să născociţi o măciucă superlativă, capabilă să strivească nu numai ţeasta umanităţii, cum e posibil în prezent, ci întreg universul... - Ei, nu-i chiar aşa! Poate nu m-aţi înţeles, poate nu trebuia să vă fac, totuşi, cunoscută importanţa problemei în discuţie. - Mă socotiţi, acum, mai puţin loial? - O, nu! De altfel, loial-neloial, de-acum sunteţi vârât în această afacere. Dacă nu colaboraţi, vă mărturisesc, iată, cu toată sinceritatea, veţi dispărea pur şi simplu. Nu putem îngădui ca miliarde de dolari să se ducă pe apa sâmbetei sau ca o prioritate strategică fantastică să fie anulată de dragul frământărilor sufleteşti ale unui individ! Mă înţelegeţi? - Perfect, domnule Stimson. - O.K.! Există premise ca secretul atât de bine păstrat până acum să fie deconspirat sau, la fel de grav, să fie intuit. Manuscrisul de care v-aţi folosit, rezumându-l, este o cheie şi, atunci când analiştii serviciilor noastre au aflat de el citindu-vă cartea... Celălalt îl întrerupse mirat: - E adevărat, aşadar, că citiţi toţi munţii ăştia de cărţi de anticipaţie, de science fiction?! - Evident! Idei dintre cele mai fantastice, examinate cu seriozitate şi competenţă, se pot dovedi materializabile. Cum eram pe cale să vă spun, manuscrisul iniţial, de bază, a dispărut! Agentului nostru trimis imediat să-l sustragă i-a fost imposibil să-l găsească. - S-ar fi putut rătăci! Într-o bibliotecă atât de vastă cum e cea de la Vatican, e imposibil să mai fie regăsit un manuscris rătăcit, altfel decât cu totul întâmplător. Pus din greşeală în alt loc decât cel indicat de catalogul sistematic, n-ai cum să-l mai identifici... - Mda... să admitem. Dar dacă a fost sustras? Sau, admiţând că e rătăcit doar, dacă va fi regăsit în următorii doi-trei ani de exact cine nu trebuie să-l cunoască? În fine... Vă informez că, aproape imediat după apariţie, cartea dumneavoastră a început să fie vânată pretutindeni de oamenii noştri, în încercarea de a recupera toată ediţia. Va trebui să ne predaţi chiar şi volumele pe care le mai aveţi pe acasă, fişele de documentare, manuscrisul, într-un cuvânt, totul! - Ia te uită! Şi editorul meu care mă felicita mai zilele trecute pentru epuizarea integrală a tirajului şi-mi făgăduia chiar o nouă... Stimson zâmbi: - Vor apărea câte ediţii doriţi, cu o mică omisiune: paginile 411-412! Dar să revenim la oile noastre, de fapt la principala dumneavoastră misiune. James Barrett se foi enervat în fotoliul său: - Observ că m-aţi înrolat deja, fără a-mi cere consimţământul. Nu m-ar mira să am şi vreun indicativ, aşa... ca în filmele cu James Bond, de pildă... X-007! Stimson tuşi politicos: - De nevoie, domnule Barrett, de nevoie! Şi trebuie să luaţi lucrurile aşa cum sunt... Mâine chiar, veţi lua avionul spre Madrid, de unde vă veţi deplasa la Sevilla. - Dumnezeule! Sper că nu-mi cereţi să asasinez pe cineva acolo, în buna tradiţie a... modului de viaţă american. - Nu vă neliniştiţi. Pentru astfel de acţiuni avem... hmm... specialişti de înaltă calificare. Cât despre dumneavoastră, acoperit excelent de titlul universitar, veţi conduce, sub pretextul unor cercetări academice, o echipă însărcinată să găsească lada în care se află obiectele vestimentare ale celui pescuit din valuri de galionul Santa Maria del Pilar. Scriitorul îşi aprinse o nouă ţigară şi, cu ochii la scrumul alb ce masca incandescenţa jarului, întrebă cu vocea parcă răguşită: - Deci aveţi motive temeinice să credeţi în existenţa acelei fiinţe misterioase?!... - Acest fapt trebuie să fie neesenţial pentru dumneavoastră. Ceea ce trebuie să vă reţină atenţia e faptul că noi ştim cu precizie acum că lada există şi pentru nimic în lume conţinutul ei nu trebuie să fie văzut de cineva. Aveţi o misiune de acoperire. Autorităţile spaniole nu vor fi informate în legătură cu ceea ce căutăm noi de fapt. O dată găsită, lada va fi transportată în Statele Unite în cel mai strict secret şi, reţineţi vă rog, fără să fie deschisă! Vă mai pot oferi un pahar de benedictină?
*
Clădirea la vederea căreia, în urmă cu mai bine de patru sute de ani, trecătorii Sevillei grăbeau pasul cu inima palpitând de teamă şi curiozitate totodată, se înălţa sumbră, dar lipsită de măreţie, în centrul oraşului vechi, pe Victoria Real. De peste o săptămână, cei unsprezece los americanos desfăşurau o activitate atât de laborioasă şi de susţinută, încât părintele canonic Juan Egas, supraintendentul aşezământului, nu mai prididea în încercarea lui de a face faţă tuturor solicitărilor. Ochii în care sclipeau luminile unei inteligenţe superioare, nasul coroiat, fruntea înaltă, zbârcită şi pătată, încununată cu părul argintiu şi rar al tonsurii, ca şi trupul firav de ascet ce i se ghicea sub rasa cenuşie, trimiteau gândul în mod bizar nu la imaginea clasică a călugărului catolic, ci la cea a unui înţelept israelit din vremurile de demult, dinaintea alungării evreilor din Spania. Bătrânul era mai tot timpul în preajma lui James Barrett dintr-o solidaritate a erudiţiei, ghicindu-l cel mai aproape de înţelegerea spiritului textelor latineşti îngălbenite şi colbuite din austera bibliotecă a fostei mănăstiri de călugăriţe, ce purtase mai întâi hramul Sfintei Engracia şi doar mai apoi, după aproape două sute de ani, devenise temuta reşedinţă a Sfântului Oficiu al Inchiziţiei din Sevilla. La început, părintele Juan crezuse, în baza autorizaţiilor prezen-tate de străini, că aceştia vor face o cercetare exclusiv arhivistică, dar înţelese apoi că se înşelase. Vânzoleala ce o stârnea echipa zgomotoşilor americani, cu trecerile ei repetate prin chiliile albe, atenţia ce o acordau lespezilor sălii de consiliu, refectoriului, capelelor absidale şi, mai ales, încăperilor din subsolul construcţiei, îl îndemnau tot mai mult să le iasă în cale prin surprindere, pentru a înţelege ce căutau de fapt... Într-una din zile, pe când urmărea cu privirea de la o fereastră a Bibliotecii foiala din jurul microbusului introdus în mijlocul patio-ului, întrebă cu vocea lipsită de mirare, în pofida formulării interogative: - Oare, mister James, la ce folosesc instrumentele acelea ciudate pe care colegii dumneavostră le plimbă deasupra pardoselilor? Americanul, căţărat pe o scară mobilă, răspunse fără nici o reticenţă în spaniola sa fluentă: - Detectoare de metal, padre. - Aşa gândeam şi eu, cu toate că cei care le folosesc mi-au declarat că sunt aparate pentru determinarea unor caracteristici constructive ale clădirii... De fapt, mister James, ce caută colegii dumneavoastră? - Nu-mi sunt colegi, padre. - Vă rog să mă iertaţi... Concetăţenii dumneavoastră. - O ladă ferecată, din vremurile conquistei... Bătrânul părăsi fereastra şi veni la picioarele scării metalice, privind în sus, astfel încât oaspetele său avu impresia că îi caută cu obstinaţie nu ochii, ci sufletul, pentru a i-l scruta cu de-amănuntul. - Este vorba de cea sosită în Spania la bordul Santei Maria del Pilar? Scriitorul rămase mut de uimire câteva clipe, apoi, aşezându-se pe coama scării, întrebă şovăitor: - De unde ştiţi, padre, de toate acestea? - O, mister James, doar sunt supraintendentul acestui aşezământ de peste patru decenii... În cursul investigaţiilor mele am dat nu o dată peste documentele procesului intentat împotriva căpitanului navei, don Miguel de Vallejo. O bună parte dintre acestea au fost însă furate de un compatriot al dumneavoastră, în urmă cu aproape trei luni... Faptul acesta m-a pus pe gânduri şi m-a determinat să fac cercetări suplimentare. Acum ştiu chiar locul precis unde trebuie să fie căutată această antichitate ce tulbură liniştea sufletească a atâtor yankei... Dar, oare, e atât de important s-o găsească? - Nu. Cu o singură condiţie pentru ei: să existe certitudinea că absolut nimenea nu poate da de ea. Însă în lumea noastră, plină de atâtea întâmplări neprevăzute, cine ar avea curajul să afirme aşa ceva? Călugărul îşi mângâie gânditor bărbuţa albă, firavă, şi continuă dialogul, în care amândoi erau interesaţi mai ales de cele nerostite: - Îmi sugeraţi vreo soluţie, mister James? - Cred că v-aţi gândit deja la una, padre! Când doi ştiu un lucru, acela nu mai e un secret, spune o zicală, iar secretele, mai ales cele de mari dimensiuni, în zilele noastre sunt generatoare de dezastre... - Amen! Fără ştirea americanilor care se agitau prin subteranele clădirii, douăzeci şi şase de ziarişti erau prezenţi în sala capitulară a fostei mănăstiri şi, după ce ascultară o scurtă relatare a canonicului Juan Egas referitoare la călătoria navei Santa Maria del Pilar, fură informaţi că vor participa la scoaterea la lumină a cufărului misterios şi-i vor putea cunoaşte conţinutul. Se vedea bine că invitaţii călugărului erau de-a dreptul entuziasmaţi de vestea participării la o astfel de experienţă. “Vom vedea moda extraterestră de acum patru secole!” glumi o tânără reporteră de la Radio Nacional. Întregul grup se îndreptă spre biserica aflată în partea din spate a uriaşului patrulater al mănăstirii, cu intrarea aflată de mult timp în exterior, pe strada San Jeronimo. Păşiră cu toţii în interiorul rece şi auster, îndrumaţi de bătrânul supraintendent spre latura din stânga. Acolo, la apariţia lor, doi oameni vânjoşi începură să dizloce cu răngi de fier lespezile din faţa unei minunate capele construite din alabastru de Saragosa, în care se afla mormântul unui vrednic Magistru al Ordinului de Alcantara, pierit în secolul XII în luptă cu maurii invadatori... Ziariştii se foiau nerăbdători în jurul celor doi, glumind şi colportând cancanuri specifice breslei, în ţăcănitul sau bâzâitul frecvent al aparatelor de fotografiat şi de filmat care înregistrau progresele săpăturii. După mai puţin de jumătate de ceas, răngile loviră în metal şi, scurt timp după aceea, în emoţia generală, fu scoasă la suprafaţă, destul de anevoios, o voluminoasă ladă ferecată. Nu fără dificultate, două uriaşe lacăte ruginite fură tăiate şi, într-o linişte nefirească, greoiul capac se deschise. Aşezaţi cu toţii, conform dorinţei canonicului Juan Egas, în semicerc, nu mai aproape de trei paşi, primul obiect pe care îl văzură era chiar cel pe care James Barrett îl echivalase cu o baliză marină. O structură biconică de culoare roşie, lungă de circa 1,80 m, cu diametrul maxim, la mijloc, de aproximativ 0,8 m. La una din extremităţi, un girofar îşi rotea spotul gălbui, slab, dar încă vizibil. - Extraordinar! exclamă copleşit un fotoreporter de la U.P.I. Dacă stă de peste patru sute de ani aici, vă daţi seama că nu foloseşte ceea ce se cheamă o sursă de energie tradiţională... Cu grijă şi cu evidentă teamă, cei doi muncitori ridicară obiectul din ladă şi-l depuseră alături. Bătrânul supraintendent se aplecă şi privi mai bine de un minut interiorul cufărului. - Mister James, spuse el, veniţi mai aproape! Scriitorul se apropie cu inima strânsă, ca în coşmarurile sale din copilărie, când deschidea în somn uşi în spatele cărora ştia că îl vor asalta plăsmuiri terifiante. Ziariştii stăteau încă neobişnuit de disciplinaţi, lungindu-şi doar gâturile pentru a înţelege la ce se pot uita cu atâta consternare cei doi. În cele din urmă, călugărul îi invită să treacă pe rând prin faţa lăzii deschise. Pe fundul ei se afla întinsă o salopetă similară celor folosite în activităţile spaţiale. Într-o extremitate se aflau câteva instrumente asemănătoare ceasurilor electronice, vizibil în funcţiune. Însă ceea ce îi copleşea pe toţi, amuţindu-i şi transportându-i într-o stare de perplexitate totală, era vizibilul ecuson din stânga pieptului salopetei, pe care era înscris cu majuscule: UNITED STATES OF AMERICA / CAROLINE PROJECT / J.C. DOUGLAS.
