Harababura şi pendula

ERAM ISTOVIT – terminaserăm pe locul trei cursa maraton de doi legaţi împreună de câte o mână şi un picior; a trebuit să rămânem aşa până când ni s-a înmânat eşarfa cuvenită învingătorilor şi ne-a fost trecută pe după gâturi, abia atunci ne-au slobozit şi ne-am putut întoarce la grupul nostru, purtând în triumf panglica policoloră, atât pe vizibilă în vânzoleala spectatorilor îmbrăcaţi în lungi cămăşi – MI SE PĂREA CĂ SUNT ALBE, MAI ALBE DECÂT FOAIA DE HÂRTIE PE CARE AŞTERN ACESTE CUVINTE, ŞI SUBŢIRI – totuşi nimeni nu tremura de frig, era o vreme primăvăratecă, senină şi însorită. O boare de vânt a săltat panglica deasupra capetelor noastre şi a arcuit-o. Probabil că de jos, de pe Arda 3, părea un curcubeu.

Confesoarele ne-au mângâiat capetele, ne-au îmbrăţişat rând pe rând şi ne-au felicitat, apoi a venit rândul fârtaţilor noştri să ne ovaţioneze, iar GLASUL LOR PĂRU CĂ SE TOPEŞTE ÎN ZVONUL NEDESLUŞIT AL UNUI VIS. Inima îmi ticăia cu dangăte de clopot atârnat în turla unei bisericuţe înălţate din lemnul unui gorun multisecular, ocrotit de lege, poftit, temut şi ocolit de fabricanţii de sicrie. Ne-am încolonat şi am ieşit de pe norul de sport, ca să ne întoarcem la căminul nostru. O gură de nectar m-a răcorit, apoi m-am dus să fac un duş de raze, ca să-mi spăl toată oboseala din trupu-mi de lumină. Revigorat, mi-am luat tuba şi am coborât în grădină, unde lumea trebăluia de zor: grebla prundişul de pe alei, aduna părul de inorog de pe tufişuri (tocmai era sezonul de năpârlire), planta răsaduri de flori sau îngrijea stupii. Dintre coroanele scunde, se iţea ici-colo gâtul unei girafe. În dreapta, un phoenix cârâia răguşit, ca un păunaş. M-am îndreptat către chioşcul central, unde am repetat cu corul angelic până la amurg. Dulcea muzică mi-a stăruit în urechi până când m-am băgat în pătuţ. Eram fericit, trăiam pacea şi sentimentul de siguranţă dat de viaţa în Paradis. Soarele, din ce în ce mai mare, alunecă dincolo de orizont, mutându-se pe cealaltă coastă a Atlanticului, IAR LUMEA FU NUMAI LINIŞTE, ŞI NOAPTE, ŞI TĂCERE.

Am aţipit, TOTUŞI NU VREAU SĂ SPUN CĂ-MI PIERDUSEM CU DESĂVÂRŞIRE CONŞTIINŢA. Nu eram nici treaz, nici trecut cu totul în lumea viselor, ci undeva între tărâmuri, ca un călător la ghişeul de verificare a vizelor dintr-un aeroport. Aş fi putut să jur că aveam ochii deschişi, pentru că vedeam lumină, culori, mişcare, însă totul era lipsit de umbre, redus la nişte contururi dinamice, ca figurile dintr-un desen animat încropit la repezeală. Frânturi de viitor ajungeau până la conştiinţa mea şi viziunea lor încerca să se materializeze concret în informaţii pe care aş fi dorit să le ţin cât mai departe de conştiinţa mea. Umbla zvonul că în momentul când cineva se înfrupta fără hotar din fluxul de informaţii al mentalului colectiv, iniţia un protocol de prezervare, al cărui ultim pas îl constituia materializarea şi se trezea trimis înapoi în planul fizic, pe una dintre lumile din Grupul Local. Nu că traiul de acolo ar fi fost atât de rău, mai ales după larga expansiune a mecanizării cu inteligenţă minimalizată, dar nimic nu se compara cu viaţa paradisiacă de aici. De altfel, învăţasem instinctiv să evit intruziunea, să fac conştient următorul pas şi să transform tentanta reverie într-un somn de purcel. Dar vorba ceea: omul plănuieşte, Domnul rânduieşte.

LA DEŞTEPTARE, ÎNTINZÂND BRAŢUL, AM GĂSIT LÂNGĂ MINE O PÂINE ŞI UN ULCIOR CU APĂ. Da, într-adevăr, azi îmi venea rândul să hrănesc porumbeii şi să le torn apă în havuz. Erau nişte păsări drăgăstoase, de un alb imaculat, cu guşe gâlgâitoare şi zbor de serafim, totuşi cel mai mult îmi plăcea să îngrijesc frumoasa colecţie de cactuşi situată în partea nisipoasă a Raiului. Preţuiam mai ales globurile striate din genul Parodia, pentru florile colorate intens, în nuanţe calde şi strălucitoare, cu petale prelungi şi mătăsoase, chiar dacă erau complet lipsite de miros. Se zicea că toată regiunea respectivă plutea literalmente pe o mare de ţiţei, dar aici, sus, petrolul era folosit exclusiv în scopuri terapeutice, pentru deparazitarea animalelor. Extracţia se făcea cu o ciutură unsuroasă legată de o cumpănă. Puţul respectiv mirosea a ciuperci putrede şi din gura lui ieşea un abur uşor. Părea să fie mult mai adânc decât aş fi bănuit. Odată am aruncat o coajă de banană în el. VREME DE CÂTEVA CLIPE AM URMĂRIT-O CU AUZUL, CUM RĂSUNA IZBINDU-SE DE LATURILE PUŢULUI ÎN PRĂBUŞIREA EI. În cele din urmă, după circa un sfert de oră de bocăneli şi pocnituri, vacarmul se isprăvi brusc, fără obişnuitul pleoscăit, ci doar cu un fel de sunet înfundat, care semăna cu un hăpăit, de parcă cineva ar fi aşteptat coaja respectivă cu gura larg deschisă şi ar fi înghiţit-o pe nemestecate. Am examinat cu atenţie fundul ciuturii şi am găsit imediat locul unde nişte găuri se adânceau în lemnul îmbâcsit cu gudron, dezvăluind muşcătura unor colţi teribili. După aceea, am ocolit în mod constant zona respectivă. De altfel, era singura din toată grădina Raiului şi dacă îngerii veterinari n-ar fi avut nevoie de petrol, ar fi fost de mult astupată.

Am luat ulciorul, pâinea şi am ieşit afară. Păsărelele ciripeau voioase, iar cerul era acoperit de nişte nori pufoşi, formând O FIGURĂ A TIMPULUI, ZUGRĂVITĂ AŞA CUM E ÎNFĂŢIŞATĂ DE OBICEI, ca un imens cadran solar, cu nasul de Cyrano pe post de indicator iţit din barba lungă. Dintre perii albi, răsărea şi o lulea cu coadă prelungă, iar Moş Veac se distra pufăind din ea şi suflând vălătuci în formă de

clepsidră, eclipsă, lipsă,

  clipă,

    clip,

      chip,

        cap,

          cep,

            cip,

              tip,

                tic,

                  tic şi tac, tic-tac...

Apoi, dintr-odată, se uită fix la mine şi-mi făcu semn cu ochiul. Nu ştiu de ce, dar nu mi s-a părut a fi o treabă de bun augur. Sunt un copil cuminte şi-mi văd de treaba mea, nu stau să tai frunză la câini, să aştept ziua de mâine sau, în general, să-mi pierd timpul fără folos.

I-am întors spatele, să mă îndrept către hulubi, aşa cum îmi cerea datoria, dar figura Marelui Secund mi-a apărut din nou în faţă, cu chipul lui de pezevenghi bătrân. Asta e, aşa a dat bunul Dumnezeu, să nu putem scăpa nici un moment de Timp, nici măcar în cele mai paradisiace clipe ale non-existenţei. Mi-am aplecat privirea, dar l-am revăzut oglindindu-se în băltoacele rămase de la ploicica de înviorare din zori de ziuă. Apoi imaginea i se tulbură, deoarece nişte şobolani albi, îmbrăcaţi în pantaloni trei sferturi, cămăşi cu guler înalt, jiletcă şi papion, săriră peste ochi, chiţcăind: „Vai de noi! Am întârziat! Am întârziat!” Speriat, am scăpat pâinea din mână, care se rostogoli pe alee, din fericire, fără să rănească nici una dintre rozătoare.

Am ridicat-o degrabă şi m-am grăbit să ajung la havuzul porumbeilor. La apropierea mea, păsările s-au ridicat toate în zbor, au făcut o voltă largă şi s-au oprit deasupra mea, scriind un mesaj:

E TIMP DESTUL

Coada pipei cereşti coborî vertiginos printre hulubi cu un şuier mânios, care se risipiră speriaţi. Au căutat cu îngrijorare în sus, apoi, ca la o nerostită nouă comandă, se realiniară formând doar două cuvinte:

ESTE TIMPUL

Bătrânul surâse mulţumit şi-şi strecură din nou capătul lulelei în gură. Porumbeii se grăbiră să coboare, dar se regrupară într-un alt colţ, undeva mai departe, de parcă aş fi fost ciumat. Evident, refuzau să vină mai aproape de mine, ca şi cum s-ar fi temut.

— Este timpul, spuse un înger.

— Văd că-i Timpul! m-am răţoit la el înciudat.

Dar păzitorul dumnezeesc nu s-a supărat, ci a făcut un gest cu degetul arătător de la mâna dreaptă către încheietura mâinii stângii, ca şi cum mi-ar fi arătat ceasul.

— Nu este Timpul, mi-a explicat ca unui şcolar năuc, ci este timpul.

Întinse mâna să-mi ia pita şi apa.

I le-am întins cu un gest mecanic, în vreme ce am aruncat din nou o privire nedumerită către figura înnourată, gen: „Ce-ai cu mine, Timpule?”. Evident, era doar o întrebare retorică.

Abia atunci am observat ceva ciudat la una dintre mustăţi, cea din dreapta mea. CUM PRIVEAM ŢINTĂ ÎN SUS LA EA (FIINDCĂ SE AFLA CHIAR DEASUPRA MEA), MI S-A NĂZĂRIT CĂ O VĂD MIŞCÂNDU-SE înainte şi înapoi. Era o oscilaţie abia vizibilă, de mică amplitudine, însă sesizabilă. Apoi se auzi un răcnet şi frunzişul arborelui marula (Sclerocarya birrea) începu să pocnească şi să trosnească cu mare zgomot. O ploaie de fructe verzulii se năpusti asupra noastră, urmată de trupul greoi al unui maimuţoi. Acesta se agăţă de ultima creangă şi făcu neîndemânatic o tumbă prin aer, aterizând destul de nesigur pe picioare. L-am recunoscut imediat, după penele de fazan prinse de tiară: era Sun Wukong, regele maimuţă.

— Hâc! zise el şi ne surâse drăgăstos, sprijinindu-se în binecunoscutul său toiag.

Îngerul strâmbă din nas şi bombăni ceva nedesluşit despre efectele colaterale ale interferenţelor culturale ecumenice, drept care maimuţoiul îi trimise o bezea şi-i adresă un haiku ad-hâc:

— Ca o floale de măl pe cleangă, dulce e plomisiunea lodului…

Păzitorul ceresc scoase din mânecă un clopoţel de argint şi dădu alarma:

— Au început să se coacă marulele!

Imediat, ca din cerul senin, au apărut o mulţime de făpturi înaripate, frumoase ca nişte coconi de lumină. Îngerul meu a făcut un semn către coroana ca o umbrelă şi imediat lumea a priceput cum stă treaba, doar nu era prima oară când nemuritorul taoist îşi dădea în petic. Odată formulată corect, problema a devenit pe jumătate rezolvată. Doi serafimi l-au prins prietenos de braţ pe Sun Wukong, care chiuia vesel şi s-au dus să bea împreună o cafea tare. Altminteri, în alte împrejurări, mai puţin euforice, Sun era un tip nemaipomenit, să-l ungi pe pâine caldă. Îşi deschise propria şcoală de arte marţiale în Pădurea Ficusului Infinit, unde îi învăţa pe heruvimi şi pe celelalte suflete dornice de instrucţie cum să se apere în stilul Shaolin Hou Quan.

Îngeraşii putti au întins repede nişte foi mari, pergamentoase, sub coroana pomului african şi au început să-l scuture repede, cu putere. Alţii s-au îmbulzit să adune toate poamele, până să dea elefanţii de ele şi să înceapă să se cherchelească, altminteri ar fi urmat câteva zile de groază până să se restabilească ordinea în Rai. Decât un râu de lacrimi, mai bine un strop de prevedere, căci oalele sparte nu se pot petici, vorba ceea: „Joacă ursul la cumătru’, vezi să nu vie şi la noi.”

Văzând că incidentul a fost rezolvat în mod amiabil, păzitorul meu se întoarse către mine şi arătă către cer:

— Este timpul.

Mi-am ridicat din nou privirea către mustaţa Marelui Secund. CEEA CE AM VĂZUT ATUNCI M-A MIRAT ŞI M-A ULUIT. Capătul smocului de fire se bifurcase şi părea mult subţiat, ajungând să semene cu două funii de care fusese atârnată o scândurică. Mărimea oscilaţiei crescuse la aproape un ţol, cu o toleranţă de plusminus zero virgulă cinci la sută. DAR CEEA CE MĂ TULBURA MAI MULT DECÂT ORICE ERA faptul că scrânciobul suspendat de perii Timpului nu pendula de capul lui, cu binecunoscuta izosincronicitate legiferată de Galilei, ci când mai iute, când mai încet, după cum îl impulsiona făptura care se legăna.

Era cea mai minunată dintre fiinţe. De la distanţa aceasta, nu vedeam dacă era blondă, roşcată sau brunetă.

Se apleca înainte, apoi revenea lăsându-se pe spate, iar vălurile rochiei o urmau ca nişte plete de cometă. ÎNCET, ÎNCET, ABIA SIMŢIT, SE LĂSA ÎN JOS, TOT MAI JOS, TOT MAI JOS, ÎNTR-O POGORÂRE DE CARE-MI DĂDEAM SEAMA NUMAI LA INTERVALE CE MI SE PĂREAU VEACURI. Acum o desluşeam foarte bine, nu părea nici astenică, nici voluptoasă, să fi fost aşa la vreo douăzeci şi unu de primăveri (în orice caz, până în treizeci şi trei de toamne). Nu purta nici botine, nici ciorapi, ci se legăna cu picioarele goale şi avea cele mai fine glezne pe care le-am văzut vreodată. Iar tălpile ei erau atât de mici, încât ar fi încăput amândouă în palma mea.

Femeia îşi întinse braţele, chemându-mă. Îngerul mă prinse de mână şi spuse:

— E mama ta.

Pe măsură ce graţioasa zână venea tot mai aproape, tot mai aproape de noi, Moş Veac îşi preschimbă fiinţa într-o arcadă poleită cu raze răsfirate în evantaie de lumină, în bolta căreia pendula jucăuş leagănul. GĂSEAM O PLĂCERE SĂLBATICĂ SĂ MĂSOR ŞI SĂ COMPAR IUŢEALA LUI DE LEGĂNARE CU CEA DE COBORÂRE.

Absorbit de frumuseţea coborâtă din cer, nici n-am observat cum, atrase de vânzoleala provocată de căderea Regelui Maimuţă din copac, în jurul nostru se adunase o mulţime de gură-cască. Am simţit doar un sărut cald pe creştet şi abia atunci le-am văzut pe confesoarele noastre cu lacrimi în ochi. Am înţeles pe loc ce vroise să spună îngerul. Venise timpul să mă despart de ele.

Un nod mi s-a ridicat din stomac şi mi s-a oprit în gât. Durerea mi-a sfâşiat inima şi am început să tremur ca scuturat de friguri. Dar fiinţa diafană din scrânciobul ceresc nu m-a lăsat pradă deznădejdii, ci mi-a vorbit cu o dulceaţă nemaiauzită, pe tonul cald şi drăgăstos al fiinţelor menite să ne nască şi să ne ocrotească. Leagănul pendula ca un tita-nani! în braţele mamei, urmând zbaterea sufletului meu între nesupunere şi îngăduinţă.

SPRE DREAPTA… SPRE STÂNGA… DEPARTE… MAI DEPARTE… CU ŢIPĂTUL UNUI DUH BLESTEMAT!… CU PASUL TIPTIL AL TIGRULUI… DREPT SPRE INIMA MEA! RÂDEAM ŞI URLAM RÂND PE RÂND, DUPĂ CUM MĂ STĂPÂNEA UN GÂND SAU ALTUL.

În cele din urmă, în cumplita încleştare dintre saţietatea traiului tihnit şi teama de necunoscut şi aventură, a învins firea mea cea destoinică şi curată.

L-am privit pe înger şi i-am făcut semn că am ales. GÂNDUL ÎNTREG PRINSESE ACUM VIAŢĂ – SFIOS, NU PREA DESLUŞIT, NU PREA CUMINTE, TOTUŞI PE DEPLIN ÎNCHEGAT. Deasupra mea, nemaivăzuta făptură se înfioră de bucurie şi îşi deschise braţele să mă cuprindă cu ele. Cu inima duduind ca un picamer, am fugit către ea, iute ca strănutul. Mi s-a părut acum că îi desluşesc până şi culoarea ochilor, îi zăresc lungile fire din gene şi scânteierile drăgăstoase din jurul irişilor.

Dar, când să ajung la ea, femeia dispăru într-o străfulgerare de lumină, lăsând leagănul gol. M-am pleoştit de tot, însă păzitorul meu nu m-a abandonat, ci mi-a arătat scândurica liberă.

— Urcă-te! Hai, nu întârzia!

Am privit firile ninse, atârnate în poarta de lumină, alături de care confesoarele se aliniaseră zâmbitoare. M-am apropiat de leagăn şi îngerul mi-a făcut semn să mă aşez în el, cu faţa către lumină.

— „Împinge!”, mi-a zis el cu o voce caldă şi calmă, pe un ton atent calculat, încurajator şi atoateveghetor, de medic obstetrician. „Împinge!”

Mi-a dat un impuls şi leagănul a început să se mişte. Din instinct, mi-am adunat picioarele şi le-am întins. Avântul a crescut şi am început să pendulez cu putere. Îmi veni să chiui de bucurie, însă mişcarea îmi tăie răsuflarea.

— „Împinge!”

Mi-am întors capul, grădina Raiului semăna acum cu curtea unei şcoli, în mijlocul căreia se adunaseră toţi cunoscuţii mei. Dintre toţi, cele mai drage îmi erau confesoarele. Le-am căutat cu privirea. Zâmbeau şi îmi făceau cu mâna. Două dintre ele au desfăşurat şi au înălţat o fâşie de pânză pe care scria:

LA REVEDERE ÎN...

„La revedere în… cât?” O cută a pânzei, fluturată zglobiu de o adiere, a acoperit ultima parte a textului.

„Împinge!”

„La revedere în... cât? Oh, Doamne!”

Presiunea provocată de mişcare creştea. SOCOTEALA MEA NU DĂDUSE GREŞ, ŞI NICI NU SUFERISEM ÎN ZADAR. Paradisul devenise cât o grădină de legume, întinsă în jurul unei fântâni cu apă vie, pe buza căreia stăteau confesoarele în robe albe, cu tot poporul îngeresc şi ceilalţi copii-lumină alături.

„Împinge!”

Leagănul mă avânta tot mai sus, tot mai sus, cu o viteză din ce în ce mare. Simţeam apăsarea acceleraţiei în fiecare părticică a corpului meu.

„La revedere în…”

BĂTAIA PENDULULUI ÎMI APĂSA PIEPTUL.

M-am desprins de leagăn şi m-am aruncat înainte, plonjând către Ţara Făgăduinţei.

„Oh, Doamne! Doaaa!… Oaaa!… Oaaa!…”

„Aşa, viteazule!” – zise îngerul şi lumina mă învălui brusc din toate părţile.

Am simţit mirosul înţepător al fenolului, un iz de transpiraţie şi sânge, apoi căldura firelor încinse din filamentele becurilor ce luminau masa de naştere. Mi-am închis ochii, am strâns pleoapele puternic şi am continuat să strig.

Moaşa mă prinse cu grijă, de după ceafă şi de fund, în vreme ce doctorul lăsă să cadă în tăviţă foarfeca sterilă folosită pentru a tăia cordonul ombilical.

— Ce flăcăiaş vioi! Ce notă îi dăm, domnule doctor? întrebă femeia.

Îngerul mă privi fericit, cu sentimentul datoriei împlinite, apoi se preschimbă într-un bărbat cu palme mari, cu degetele răsfirate şi întinse ca penele unor aripi angelice, împreunate într-o cristelniţă de carne şi oase. Purta un halat alb, neted şi imaculat, parcă cioplit din cea mai fină marmură de Carrara:

— Zece! – hotărî el.

traducere din C+/- Assembler de Györfi-Deák György

Notă: Fragmentele scrise cu majuscule au fost copiate literă cu literă dintr-o povestire omofonă a unui cunoscut poet (ori numai POE?) american.