Vinamericanu şi micul său verde

Un fior străbătuse atunci întreaga suflare: moş Lae confirmase ceea ce gândiseră cu toţii. Până mai ieri, dangătele clopotelor mănăstirii din apropiere nu urcaseră şi nu coborâseră niciodată dealurile până-n sat. Nici moş Lae, nu fusese vreodată dat la televizor. Nici măcar nu avusese televizor. Însă ceea ce conta era faptul că el, Lae, era cel mai bătrân din sat şi, mai mult decât atât, cel de-al doilea mare război pe lume îl prinsese dincolo de Mureş, la unguri, în gara feroviară din Măcău, unde văzuse cum jidovii jerpeliţi îi înjunghiau pe cei ferchezuiţi, fiindcă soldaţii-i mânau pe toţi grămadă în vagoane de marfă şi nu de călători. Şi tot Lae povestea toamna şi numai toamna, când era cinstit dându-i-se prima ştamplă de ţuică pentru a vedea dacă era sau nu cazanul reparat cu plumb ori cupru, cum aşteptaseră el şi moşii săi să vină americanii. N-au ajuns americanii, fiindcă aceştia i-au trimis în locul lor pe ruşi. De-atunci, i se şi spunea Vinamericanu.

A fost singura dată când auziseră oamenii în sat clopotele mănăstirii. Iar de-aici n-a mai fost mult până li s-a cuibărit în minte cum că a fost totul aievea. În cele din urmă, au dat întâmplarea uitării. Numai că de clipa cu pricina se lega totul, a conchis, patriarhal, Vinamericanu. De-atunci, an de an, cireşul lui Marian, cel mai bătrân cireş din sat, era ciufulit sistematic de hoarde întregi de grauri. Iar dinspre munţi, cât era vara de lungă, se porneau zilnic furtuni uscate, cu fulgere şi trăsnete. Iar ploaia tot nu venea, spre disperarea crescătorilor de melci.

Şi totuşi, oricât s-ar fi străduit popa Menu să-şi convingă enoriaşele mai zeloase cum că dangătele n-au fost decât o închipuire, în sat au început să circule felurite zvonuri.Cum că moş Lae este un mare mincinos. Că nu a fost la Măcău, ci doar până la Cenadul de dincoace de Mureş iar de evrei auzise de la informatorii şefului de jandarmi din Cenad, care lucrau pământul dincolo de Mureş. Apoi cum că nu avea cum să fie nici la Cenad, că Cenadul era prea departe. Că moşul e un mare mincinos şi chiar un afemeiat notoriu, care s-a dat până şi la doamna preoteasă, care fusese învăţătoarea unuia dintre fiii săi. Că de la atâta citit moşul s-a prostit la cap. Iar de la prosteală şi până la a i se năzări cum că auzise dangătele clopotelor mănăstirii nu a mai fost mult. E drept că treaba asta din urmă era rostită cu jumătate de glas, la ureche de vecină, deoarece nu fusese singurul care auzise clopotele. Însă nu voia nimeni să recunoască, asta pentru a nu fi pus în aceeaşi oală cu Vinamericanu.

Numai că întâmplatul s-a întâmplat. După slujba de duminică, după ce enoriaşele s-au dus glonţ acasă să termine supa, iar bărbaţii la birtul lui Avram la o ştamplă de adevăr, de undeva s-a iscat zvonul că vin americanii.

– Lae trebuie să ştie!, strigă Criglă, birtaşul.

Cei prezenţi se priviră îndelung unii pe alţii. Apoi, ca fulgeraţi, se ridicară şi ieşiră pe uliţă. Ideea nerostită, însă gândită de toţi, era să-l găsească pe Vinamericanu. Care le putea oferi o explicaţie cât de cât acceptabilă întrebărilor lor încă nerostite.

– Ăsta iar o să ne mintă!, proclamă Fiţko, singurul ungur din sat.

Nu-i răspunse nimeni. De parcă nici n-ar fi fost de faţă. Numai că un observator neutru ar fi observat pe chipurile lor încrâncenarea speranţei într-un adevăr de prea multă vreme aşteptat.

– E la cireşul lui Marian – le zise Ghiţă Ciungu, lovindu-şi tâmpla cu degetul, semn că Vinamericanu se prostise de-a binelea.

– Moşul se preface – decretă popa Menu şi ceilalţi dădură aprobator din cap.

– Şi dacă are moşul dreptate? - mormăi careva din mulţime şi în clipa aceea, ca la o comandă nespusă, oamenii grăbiră pasul.

– Vin americanii, maică? - îi întrebă pe drum mătuşa Frosa, singura văduvă din sat, şi li se alătură.

– Da’ mergeţi şi voi mai încet, copii, că dacă au venit cu adevărat, n-or mai pleca – bombăni, la capătul alaiului, moş Dandu.

– Uitaţi un nor verde!, strigă un puştan.

Mulţimea se împletici pentru moment, dar îşi continuă drumul. De deasupra caselor se iţea coroana cireşului lui Marian.

– Da’ ce verde-i cireşu’! - se minună Ghiţă Ciungu. Ajunsă în dreptul pomului, lumea se opri.

Vinamericanu era într-adevăr sub cireş, chircit, mormăind. Şi mângâind iarba.

– Unde-s americanii? - întrebară câţiva în cor.

Vinamericanu dădu din umeri. Apoi se ridică, ţinându-şi palmele căuş şi-şi privi radiind consătenii.

– Au venit... ei... ăştia... ex... e...

Atunci văzură oamenii în palmele bătrânului ceva mic şi verde, ceva ca un copilaş gol şi tare agitat.