Vestea s-a răspândit fulgerător. A înnebunit Cuglă. Poate nici nu s-ar fi dat prea mare atenţie unui asemenea fapt, dacă Măria Lunga nu l-ar fi văzut pe şeful de post ieşind din curtea lui Cuglă. Cum adică să iasă şeful de post din curtea lui Cuglă, văcarul satului?! Colac peste pupăză, peste numai un ceas, aceeaşi Măria Lunga l-a văzut ieşind din aceeaşi curte pe însuşi secretarul de la Sfat. Oamenii au început să murmure, nevenindu-le să creadă. Din acel moment, Măria Lunga şi-a scos în uliţă scăunelul cu trei picioare, şi-a aprins pipa şi s-a pus pe aşteptat. De unde au ieşit deja doi, trebuie să fie şi un al treilea. Viaţa o învăţase că la casa unde i se bagă-n sac doi pui morţi, urmează şi alţii. Intuiţia nu a înşelat-o. Spre seară, puţin după ce la biserica nemeţească bătuse de şase, de la Cuglă ieşi secretarul de partid. Zâmbea, dar când ajunse în dreptul ei, zâmbetul îi încremeni. Îşi închise repede gura, bombăni ceva şi grăbi pasul. Abia ce trecuse o lună de când îi picaseră doi dinţi, fiindcă, era absolut convins, îl deochease prăjina asta de ţigancă. Măria Lunga îl privi nu atât mirată, cât intri- gată. Intrigată din două motive. Pe de-o parte, fiindcă până a reuşit s-o facă membră de partid, secretarul a fost cu ea doar lapte şi miere, iar acum nu i-a spus nici măcar bună ziua, iar pe de altă parte, fiindcă de la Cuglă nu ieşea nimeni zâmbind. Pentru simplul fapt că nimeni nu intra.
Se ridică de pe scăunel şi se apropie încet de gardul lui Cuglă, doar-doar l-o vedea, să-l întrebe ce s-a întâmplat. Numai că nenorocitul nu era în curte. De intrat nu îndrăznea, deoarece dârză-n cur, cum îi spunea ea, o acuzase alaltăieri că-i deochease cocoşul credli şi acesta nu mai cucuriga de-atunci defel. În clipa când vru să se retragă, din casă răzbătură voci. Apoi uşa de la tindă se deschise larg şi-n cadrul ei se ivi nimeni altul decât Cuglă, cu un zâmbet până la urechi. Măria Lunga încremeni. Alături de văcar se iţea chipul rotofei al popii Donu. Zâmbea şi acesta, chiar dacă ceva mai reţinut. Îl bătu amical pe Cuglă de câteva ori cu palma pe umăr, apoi ieşi din casă şi se îndreptă spre poartă. Atunci, dinspre cocina goală se auzi cucurigatul piţigăiat al cocoşelului credli. Cuglă părea că nu-l lua în seamă. Îl petrecu pe popă până-n stradă.
– Mă! strigă Măria Lunga după el.
– A?
– Ce-i?
– Crap cu…
Maria Lunga nu mai auzi şi restul. Cucurigatul ascuţit al cocoşelului credli îi sfredeli timpanele. Cuglă nu se mai zărea. Intrase în casă.
A doua zi, Măria Lunga nu-şi reluă, ca de obicei, hingheritul. Ca un făcut, parcă pentru a o împiedica să plece prin sat după găini şi mâţe moarte, îşi strivise din greşeală fluieriţa din pană de gâscă. Dacă până atunci încă nu era hotărâtă să aleagă între a se duce şi a rămâne, în clipa aceea se hotărî să rămână. O chinuia totuşi părerea de rău că-l deochease iar pe cocoşelul vecinului şi acesta nu mai putuse cucuriga pentru a-i da deşteptarea. Ori, în acest răstimp, poate Cuglă plecase de acasă. Doar ce-şi scoase în uliţă scăunelul şi-şi aprinse pipa de dimineaţă, că dinspre casa lui Cuglă răzbătu un cor de râsete. Se apropie de gard, să vadă ce anume se întâmplă în curtea vecinului. Curtea era însă pustie. În acel moment, dinspre bicărie se auzi o maşină. Măria Lunga se întoarse speriată. Ultima dată când văzuse o maşină pe uliţa ei se întâmplase cu două luni în urmă. Fusese o maşină neagră, din care doi ciocli au descărcat-o pe baba Frosa, moartă. Acum era o maşină de lux, albă, mare, cu stea-n bot, care se opri la nimeni altul decât la Cuglă-n faţa porţii. Din ea coborî întâi un şofer şpiţat, grăbit să deschidă uşa din spate. Apoi se dete jos un om mare, de la oraş.
Din casa lui Cuglă năvăliră să-l întâmpine pe domnul cel mare secretarul de partid, secretarul de la Sfat, popa Donu şi, la urmă, însuşi Cuglă. Se salutară în grabă şi tot în grabă o luară-n înspre mănăstire.
– Mărio… – o strigă Pişta, vecinul de peste drum, pe Măria Lunga.
– A?
– Ce-i?
– Crap.
Pişta o luă repede în urma grupului. Măria Lunga i se alătură. Cei din faţă mergeau din ce în ce mai repede. În urma lor, din ce în ce mai mulţi săteni. La capătul satului, lumea se opri să asculte o scurtă rugăciune a popii Donu. După care o luară iar din loc, înspre mănăstire. Domnul cel mare de la oraş spunea din când în când ceva şi ceilalţi râdeau în hohote.
Bărbaţii din faţă se opriră iar. Doar Cuglă se apropie tiptil de baltă. Ajuns la mal, îngenunche. Scoase din buzunar o bucăţică de pâine şi o aruncă în apă. Din oglinda bălţii sări un crap-oglindă. Nu mai râdea nimeni. Nici măcar domnul cel mare de la oraş. Popa Donu îşi făcu o cruce mare şi sărută ţărâna. Măria Lunga se apropie de Cuglă pe furiş, ascunsă de-un smoc de papură. Acesta scoase o altă bucăţică de pâine şi-o aruncă în apă.
– Oooo! – exclamară cu toţii la unison.
Din apă ţâşni acelaşi crap-oglindă uriaş. Atunci văzură oamenii că peştele avea barbă.
Text publicat în:
