În coţul încăperii, lângă soba de tuci, ardea veioza cu abajur albastru. În oglinda verde, cu folia lucitoare pe alocuri scorojită, scânteia albastru aceeaşi veioză. Legănându-se într-o vârşă agăţată de grindă, în cuie ce acum nu se vedeau, radioul "Pionier" emitea zgomotos muzică simfonică. Speriaţi poate de scârţitul viorilor, de cinele ori de cornii englezeşti, peştii se îngrămădeau în spaţiul dintre geamuri. Le vedea ochii holbându-se misterios la el. Simţi cum îl trec năduşelile. De nervi. Nu i-au plăcut niciodată ochii, iar atunci când stătea de vorbă cu cineva, întotdeauna se uita într-altă parte, la nimicuri, se ferea să-i fie surprinsă privirea. [inea în mâini ceva ca o plasă de fluturi. Încerca să înoate înspre ei, dădu chiar de câteva ori din mâini, însă picioarele refuzau să se desprindă de pământ. Acum nu mai erau mâini, ci aripi, mari, mai mari decât cele de vultur. Se înălţă încet, calm, uşor, pământul cel blestemat nu avea asupra lui nici o putere. Sus, undeva deasupra lui, plutea Veronica. Goală. Zâmbind. Îi vedea coapsele albe, sânii aceia tari, părul negru. Exact în acel moment, "Pionierul" rămas dedesubt prinse să cârâie plin de paraziţi, coapsele, sânii şi părul Veronicăi se topiră într-un nor de smarald, iar el căzu îndelung într-o prăpastie adâncă, în clinchete de talăngi.
Se trezi buimac, molfăind în gol. La căpătâi suna deşteptarea bătrânul ceas C.F.R., zestrea lui. Atât avusese: un gemantan din carton presat, cu colţuri metalice, plin de bulendre. Şi acest ceas. Marta a venit cu ceva mai mult: cu două geamantane încărcate cu bibelouri de porţelan fără nici o valoare şi cu un fiu, aproape major. Pe nume Bobo.
Se întoarse gemând. Bănuia că e trează. Seara, când îi aude răsuflarea potolită, se uită la ea pe furiş şi o vede cu o-chii îndreptaţi spre tavan. "Ce ai de te uiţi aşa, ca una plecată de-acasă?" Nu i-a răspuns niciodată. Aşa doarme ea, cu ochii deschişi.
O înghionti.
- Scoală, mă, n-auzi... scoală şi du-te la lucru!
Stătea şi acum, mai mult ca sigur, cu privirea aţintită în tavan. Mormăi şi, probabil, închise ochii, fiindcă albul lor nu-i mai luci de loc. Însă, atunci când împinse plapuma la o parte, îi luciră coapsele şi bărbatul simţi cum începe să ia foc. Nu se întâmplă totuşi nimic.
Marta ieşi pe pipăite în antreu şi aprinse lumina. Înăuntru pătrunse un val de aer îngheţat, amestecat cu miros greu de petrol şi mucegai. Antreul ţinea loc de bucătărie.
Bobo se foi nervos, vădit deranjat de o fantă de lumină, scăpată printr-un loc unde hârtia albastră, prinsă cu pioneze de geamul uşii, era puţin ciupită.
Marta se scula întotdeauna prima. Chiar şi atunci când lucra el în schimbul întâi. Se scula, îşi arunca pe umeri capotul, îşi trăgea pe picioare ciorapii de lână, pe urmă se ducea în antreu, aprindea maşina de gătit şi pregătea ceaiul de mentă ori muşeţelul cumpărate de la baba Anghelina, bătrâna aceea uscată ce dădea în cărţi la întreg cartierul.
- Păpuşicule, scoală, mă! strigă Preda către băiat.
- Da' de ce trebuie să-l scoli? ţipă femeia, de dincolo, apoi, deschizând uşa, cu timbrul schimbat: scoală, Bobo, să nu întârzii.
Bobo se ghemui ca-n pântecele mamei, cu duna trasă până peste cap. Încercă să înnoade un vis cu altul. Se visase cal şi tocmai pornise în galop după o herghelie de iepe tinere, când îl trezise nenorocitul de ceas. Între clopoţel şi vocea subţire, afectată, a tatălui vitreg, visul acela aproape că i se reluase, însă cu un decor schimbat şi fără iepe.
Întors către perete, întins lacom peste locul cald ce încă mai păstra forma femeii, Preda asculta atent orice mişcare. Nu numai din casă, ci şi din curte, îndeosebi din curte, din clădirea cea nouă, a gazdei. Plecau pe rând, după un ritual stabilit la întâmplare: întâi Marta, parcă pe furiş, pe urmă Mara şi Manolita (cele două M, cum le supranumise el), zgomotoase, vorbind tare, certându-se ca de obicei, iar în final, încă dormind, Bobo.
- Bobo!
- Da.
- Tu n-auzi?... Astăzi când vii acasă?
- Nu ştiu. Oricum după ora trei. Da' de ce?
- D-aia... Marto! Vino aici! ...N-auzi, Marto!
- Aud! strigă femeia şi-şi băgă iute capul pe uşă, pe de o parte speriată de ton, pe de altă parte gata de harţă.
- Când vii acasă? N-am ţigări.
- Te duci şi-ţi iei. Când ies de la lucru trebuie să merg după cartofi, că eu n-am cine să-mi aducă...
- Hai, lasă! se zburli bărbatul.
Femeia trase uşa după ea. Geamurile zdrăngăniră scurt. Preda se ridică în şezut, mormăind. Îşi amintise că, într-adevăr, nu avea ţigări. Femeia veni să se îmbrace. Mirosea puternic a petrol ars. Bobo se foi nervos, cu somnul neplăcut întrerupt. În cele din urmă aruncă duna la o parte şi se sculă dârdâind. Marta îl măsură nedumerită. Se uită apoi spre bărbat cum stătea aşa, ca un huhurez, neacoperit, numai în bluza de la pijama.
- Ce-i, n-ai somn? făcu ea, ironică.
- Aştept să plecaţi, răspunse acesta şi se întinse. Surprinsese în ochii femeii o licărire ciudată.
"Dar dacă ştie? Poate i-a spus Veronica totul... La naiba, doar n-o fi şi aia chiar atât de proastă." Somnul îi zburase. Oricât l-ar fi dorit înapoi, pleoapele îi deveniseră uşoare, iar privirea, limpede. Doar că începuse să simtă o vagă stare de încordare ce încă nu-i ajunsese la inimă. "Dacă ştie, de ce tace şi nu explodează ca orice femeie?"
Marta se uită pentru o clipă la bărbat. Cu trupul lui firav, aproape că nici nu se zărea acolo, sub plapumă. De multe ori se întrebase cum de reuşise să-l găsească, însă Bobo îi amintea întotdeauna (evident, doar prin simpla lui prezenţă) că nu mai era nici tânără, nici frumoasă şi pe deasupra îl avea şi pe el, fiul din prima şi ultima căsătorie legală. Cu Preda trăia doar ca să fie cu un bărbat. Celălalt, fostul, se încurcase cu bufetiera din satul său. Chiar de 1 Mai. După demonstraţie, stând dinaintea ei, cu o pancartă masivă subsuoară, i-a zis cu un glas pe care ea nu-l va uita niciodată: "Marto, zi-i ce vrei, nu-mi pasă. Eu mă duc cu asta." (Şi arătă spre o femeie cu batic alb, ce vindea, la o tarabă, mititei cu muştar.) "Pentru Bobi o să-ţi trimit eu bani." Dus a fost. De parcă nici n-a existat. Nici bani n-a trimis vreodată. Nu, n-a murit singură. Aproape că i-a fost recunoscătoare că a plecat de la ea. ~stălalt, lăsat la rându-i de două neveste cu acte în regulă, trebuia el să-i fie recunoscător că l-a strâns de pe drumuri, sărac şi subţire ca un pai.
- Auzi, pleacă tramvaiul, zise Preda.
- Vine celălalt, răspunse femeia, făcându-şi de lucru cu o bluză verde, întoarsă pe dos.
- Nu-s întotdeauna două pe linie, insistă bărbatul.
Marta nu spuse nimic. Ascultă cântecul cocoşului. Se apropie de geam. Deasupra hârtiei cândva albe se întrezărea cerul fosforescent şi o stea ce clipea anemic. Nu avea poftă de ceartă. Nu avea niciodată poftă de ceartă. Însă în dimineaţa asta, Preda se dovedea a fi un pisălog. "Ce l-o fi apucat?" nu se uita la el. Uneori o dezgusta. Atunci când nu se mulţumea să-i fie doar indiferent. Oricum, începuse o săptămână liniştită, tocmai fiindcă Preda lucra în schimbul de după-amiază. Se putea mişca şi Bobo mai în voie, fără să fie mereu crispat, atent să nu-l deranjeze pe pirpiriul său tată.
"Trebuie să aştept până după opt. Nu care cumva să apară careva pe-acasă. Atunci trebuie... trebuie..." Rămase la rându-i cu ochii fixaţi spre varul crăpat al tavanului. Uneori avea senzaţia că tavanul se lasă peste el şi-l striveşte. Cu greu îşi înfrână iluzia, abia atunci când simţi spaima în inimă. Poate Marta nu avea astfel de trăiri şi de aceea putea sta atât de liniştită cu privirea în sus.
- Zici că nu vii repede acasă?
Pur şi simplu îi scăpase. Femeia tăcea. Nu găsea de cuviinţă să-i răspundă. O urmări un timp cum se foieşte prin cameră. Aranjând colţul feţei de masă, ascunzându-şi sub năframă o şuviţă de păr sau rupând frunzele uscate de la muşcatele din ferestre. Parcă nici nu se grăbea. Ori se întindea dinadins cu toate nimicurile.
Băiatul, după ce-şi trase pantalonii, dispăru discret în bucătărie.
- Am plecat, spuse femeia, apoi se duse şi ea pe urmele fiului. Se auzi foşnet de hârtie, uşa de la antreu, paşii Martei prin curte. Căţelul gazdei, jigărit şi plin de limbrici, scoase neputincios câteva scâncete. "De mult trebuia dat la hingher şi belit. Că pentru altceva nu-i bun." Dacă s-ar fi uitat în clipa aceea către uşa dinspre antreu, ar fi văzut chipul spălăcit al lui Bobo holbându-se înăuntru.
Se auzi o uşă trântită şi un glas de femeie. Pe urmă, linişte. Strigase Mara. Poate că iar a înfuriat-o burta Manolitei. Burta Manolitei crescuse din senin, ca aluatul cu drojdie bună, şi nu se mirase nimeni de asta. Fiindcă, totuşi, pântecele femeiesc, dacă nu e sterp, nu creşte chiar aşa, din senin. Întotdeauna există la mijloc o forţă.
Din nou o uşă. Glasuri discutând, ca de obicei, în contradictoriu, unul mai furios decât celălalt. Poarta. Scâncetul căţelului lăsat iarăşi fără mâncare, amestecat cu zgomotul lanţului, frecat de oala cu apă, şi cotcodăceala unei găini speriate.
Se sculă şi se apropie de geam. Văzu capetele femeilor curgând dincolo de marginea de sus a gardului.
- Am plecat.
Se desprinse speriat de marginile de afară. Băiatul îi privea năuc pijamaua largă, neîncheiată.
- Du-te, du-te, îi spuse înciudat.
Paşii băiatului răsunară pe cărămizile din curte. Îşi pusese blacheuri la tălpi. Un bufnet şi căţelul schelălăi îndelung. Se repezi iar la geam, însă celălalt ieşise deja în uliţă.
- Hai plecaţi, mormăi Preda, cu mâna pieptene prin părul încâlcit.
Privirea i se agăţă de casa dinspre stradă. Încercă să pătrundă dincolo de zidurile netencuite.
Se trezi buimac, aproape speriat de lumina ce pătrundea violent prin partea de sus a geamurilor. Aruncă plapuma cu furie la o parte. Ora opt şi jumătate. Ceasul măcina timpul necruţător.
Avea senzaţia că doar cu puţin timp înainte închisese ochii, numai aşa, să treacă vremea. Se apropie de fereastră şi privi spre casa cea nouă. Zidurile, aşa cum le ştia: mute, sfidătoare.
Îşi trase ciorapii şi pantalonii. Paltonul îl luă direct peste cămaşă. Ieşi încet în antreu. Privi iar spre casa gazdei. De streaşină atârna un cuib de vrăbii, smuls de vânt. Fulgii încurcaţi prin ghemotocul de paie şi iarbă uscată vibrau uşor. La singurul geam ce dădea spre curte nu se vedea nici o mişcare. N-avea cum să se vadă. Din pricina unei bucăţi de pânză cu flori mari, pe un fond de culoarea vişinii putrede, prinsă pe dinăuntru în patru cuie.
"Poate mai doarme", gândi Preda. Puse mâna pe clanţă, nehotărât. Înghiţind, simţi în gât un gust neplăcut, de cocleală. Gura i se strânse, ca dinaintea unei lămâi. Se uită la măsuţa din antreu. Pachetul de ţigări era gol. În scrumieră, chiştoacele de aseară, turtite, deformate. Luă unul, cu mâinile tremurânde, îl aprinse, trase cu sete până când focul prea apropiat îi arse buzele. Îl aruncă înjurând în ligheanul cu apă folosită. Se auzi un sfârâit sec. Fumul duhnea îngrozitor.
Nu deschise. Slobozi clanţa încet, apoi întoarse palma în sus, fără să ştie de ce o face. Nici măcar nu o privi. Ochii lui nu vedeau nimic. Totuşi casa se afla acolo, afară, la câţiva paşi, rece şi neprietenoasă. Îi veni pe neaşteptate să plângă. Voia să i se umple ochii de lacrimi, să-l usture, să i se scurgă în josul obrajilor, să-l spele de toate cele adunate prin cutele ce-i brăzdau pielea cândva netedă.
- De ce tocmai mie? şopti, strângând pumnii.
Un zgomot de cratiţe şi oale scăpate pe jos îl readuse la realitate. Se apropie precipitat de fereastră. Nimic. Îl năpădi un val de furie. Furia neputinciosului. Îi simţea colţii sfâşiindu-i carnea, sufletul, împingându-l afară, trăgându-l înapoi. Apăsă încet pe clanţă. Se întoarse către camera din care venea un aer greu, căutând un ajutor imaginar. Trase uşa către el. O găină, ce râcâise până atunci undeva, aproape de prag, zbură cotcodăcind speriată. Căţelul dormea dinaintea cuştii masive, cu burta în sus, cu gura larg deschisă.
Ajunse la geamul casei celei noi şi bătu crispat în sticlă. Câtva timp nu auzi decât vântul agăţat în sârma de rufe. Bătu iar, mai puternic, aşteptă, fără să răsufle, pândind orice zgomot ce putea veni dinăuntru. Pânza cu flori galbene se dădu la o parte, discret, şi-n spaţiul gol apăru chipul palid al Veronicăi. Îl privi absentă, fără să clipească. Îl privi secunde în şir. El nu avu putere să-şi ferească privirea. Poate, ca niciodată, se uita acum la cineva direct în ochi. "Hai, deschide", îi venea să strige, însă n-avea totuşi putere. Părul fetei cădea negru pe umerii albi, rotunzi. Pânza rupse imaginea brusc, poate prea brusc.
Se duse dinaintea uşii de la coridor. "Acum, trebuie acum", gândi. Curentul de aer îi zbârli părul. Începuse să-i fie rece. Pe stradă trecea un feroviar scund, fiindcă nu i se zărea decât cascheta cu însemnul cefereului plutind deasupra gardului. "Gincu, el e." Dar asta nu avea nici o importanţă. Doar un singur lucru trebuia să-l intereseze.
Se scurseră minute în şir. Uşa continua să zacă înţepenită în cadrul ei, încuiată, bineînţeles, pe dinăuntru. Nedumerit, ofensat, se duse în spatele casei şi bătu în geam. Nervos.
- Du-te!... ţipă Veronica.
Bătu din nou. Pânza cu florile se dădu la o parte. Nu apăru, aşa cum aşteptase el, chipul feciorelnic al Veronicăi. Nu apăru nimic.
- Du-te! ţipă fata şi pânza căzu ca o cortină.
- Nebuno! strigă el, fără să-i mai pese dacă-l aud vecinii ori nu.
Se întoarse şi porni spre casa cea veche. Căţelul îl privea sticlos, rânjind. Intră în antreu, apoi în cameră. Se trânti, sfârşit, în pat.
"De ce tocmai mie?"
Perna mirosea greu a transpiraţie şi a mucegai. O aruncă scârbit sub masă. Rămase cu coatele sub piept până începură să-l doară şalele. "O omor!" strigă. Însă numai în gând. Se întinse cu faţa în sus, cu picioarele peste plapumă. Îşi zvârli papucii de casă în mijlocul încăperii.
De pe peretele dinspre uşă îl privea tâmp chipul copilului nevestei sale, Bobo. Închise ochii, înjurând sfinţi inventaţi de el. Sau doar i se părea că-i inventase. Poate auzise pe undeva de ei, cine ştie, cine putea şti? Credea că totul îi este potrivnic: poza de pe perete, zidurile ca nişte felii de tort cu zeci de foi, Marta, maşina de gătit, petrolul ce împuţea până şi hainele din dulap, veiozele cu abajururi verzi, roşii, albastre.
Sări în picioare. Bătrâna sa servietă din piele de porc zăcea aruncată sub cuier. O deschise, scoase de acolo sticla cu lichior de ciocolată şi-i smulse, tremurând, staniolul ce învelea gâtul transparent. Se aşeză la masă, pe un scaun şchiop. Lemnul scârţâi. "Trebuie să vrea, altfel..." Strânse pumnul şi dădu cu el în tăblie. Cana de apă şi cele două pahare zornăiră prelung.
Dar dacă apare careva... De pildă, Marta. Poate Manolita. "La naiba, asta are burta la gură, n-are ce comenta. A umblat prin toate gropile ţiglăriei. Numai cine n-a vrut nu i-a văzut fundul... Mara... Asta e-n stare să mă şi omoare."
În gâtul sticlei dopul de plută. Îl împinse cu degetul, duse sticla la gură şi trase cu năduf câteva înghiţituri bune. Gustul de ciocolată parcă-l învioră, îi coloră pentru o clipă lumea în roz, însă, în acelaşi timp, curgându-i pe gâtlej până-n stomac, îi creă o uşoară stare de toropeală. Ori poate nu era decât lenea de dimineaţă ce-l cuprinse aşa, deodată. Îşi sprijini fruntea de pumni, pe masă. Şi închise ochii.
Veronica sta în fotoliu. Îl trăsese dinaintea oglinzii celei mari, din sufragerie, se trântise greoi în el şi-şi cocoţase picioarele pe măsuţa de toaletă. "Docamdată şi aşa nu ţi le mai trebuie", gândi, mişcându-şi încet pâslarii printre cutiuţele şi parfumurile surorii sale, Manolita. Pe urmă când îşi aduse aminte de sine, îşi cercetă imaginea care o dubla cumva sfidător în luciul îngheţat al oglinzii. Prin păr, fulgi de gâscă din pernă. În spatele ei, vaza de ceramică neagră de pe masă. Cu câteva fire de trestie şi papură. Mai încolo, lângă pat, veioza cu picior înalt, cu abajurul care, când e becul aprins, începe să se învârtă şi zidurile, până atunci încremenite, se pun deodată în mişcare. Iar în culoarea aceea de un verde spălăcit ce se naşte prin cameră se plimbă unul după altul nişte peşti ciudaţi, cu aripi şi coarne. Se plimbă plutind nepăsător peste "Răpirea din serai" de lângă dormeză, peste găinuşele, cocoşeii şi căprioarele de porţelan, peste patul dublu deasupra căruia, pe zid, atârnă chipurile speriate ale unei perechi de miri. Vrusese de multe ori să arunce abajurul, trunchiul acela de con din sârmă, însă de fiecare dată se băgase bătrâna ei mamă, vrăjită parcă de iscusinţa vrednicului chiriaş. De "fanteziile" lui zburătoare.
Veronica nu se mai plăcea. Nu mai plăcea pe nimeni. Ba, mai mult, era convinsă că urăşte pe toată lumea, începând cu blestematul de Preda, cu trupul lui pipernicit, cu veiozele sale amăgitoare, cu faţa lui veşnic nebărbierită, cu urechile lui clăpăuge şi terminând cu această curte mereu plină de rahat de câine, de noroi şi de pene.
Se ridică totuşi. Nehotărâtă. Chinuită de gânduri. Se uită pe fereastră, către căsuţa din curte. În care locuise şi ea până nu se terminase casa cea nouă, dinspre stradă, şi în care locuia acum un chiriaş, iscusitul meşteşugar Preda, cu nevasta lui, cu Marta, şi cu blegul ăla de Bobo. Nu se mai vedea nimic. Nu se mai auzea nimic. Lângă şopron, grămada de lemne pe care a pregătit-o Preda. Cu toporul înfipt într-un butuc. Pe topor, o găină pestriţă dând din aripi ca o apucată şi încercâd să cânte cocoşeşte. Căţelul care poate mai dormea.
Mai înainte, când dăduse la o parte pânza cu flori glabene şi zărise în cadrul de sticlă al ferestrei faţa lui Preda, se înspăimântase. Surprinsese în ochii lui ceva straniu, o licărire cum nu mai văzuse niciodată până atunci. O licărire care a ameţit-o, a răpit-o şi secunde întregi n-a reuşit să-şi dezlipească privirea de imaginea aceea venită parcă de cine ştie unde. Mult timp după ce s-a rupt de vrajă, după ce a slobozit bucata de stofă la loc, a continuat să vadă obrazul neras, cu cele două luminiţe din uitătura chiriaşului. A fugit în încăperea dinspre uliţă, gata să izbucnească în plâns, cu lacrimile pe cale să se scurgă. S-a potolit însă de îndată, din senin. Când l-a auzit strigându-i prin curte "nebuno". A ghi-cit în tonul lui disperarea.A cuprins-o atunci un fel de nemulţumire nelalocul ei. Şi ea ştia asta. Ştia foarte bine că nu e nimic în regulă, că nenorocitul are dreptate.
Un timp a stat în pat, nemişcată. [eapănă. Cu ploapele trase peste lumea pe care prinsese s-o urască. Apoi deodată a dorit să iasă, să descuie uşa şi să iasă. Să meargă la Preda, să se lase în voia lui. S-a sculat iar şi s-a apropiat de geam. Totul continuă să fie aidoma ca în gânduri, până ce i se umplură ochii de culorile şi forma lucrurilor din curte. Atunci, ceea ce fusese gândit cu o clipă înainte se schimbă cu susul în jos, deveni potrivnic, o umplu de îndoieli. Curtea, cu căsuţa chiriaşilor, cu grămada de lemne, cu toporul şi cu căţelul care dormea, cât de ciudat, cu labele înspre cer, se afla dincolo de sticla prăfuită a geamului, doar la câţiva paşi.
Căţelul o neliniştea. Fiinţa pe care i se părea că o iubeşte cel mai mult. Poate că există câini care dorm, ca şi oamenii, pe spate, cu labele în sus, cu gura larg deschisă. Probabil, sforăie. De ce nu? S-a înzdrăvenit peste noapte, o fi mâncat bine şi acum l-a pălit somnul. Un sentiment confuz, ciudat, încerca să o convingă de faptul că se amăgeşte. Animalul o fi murit. Abia atunci se înspăimântă. Nu de eventuala lui moarte, ci de moartea în sine.
Privi disperată la grămada de lemne inerte. Cu toporul pe care stătea un cocoş pestriţ. Prin curte pluteau fulgi de pasăre. Plutea imaginea crispată a lui Preda. Şi un lătrat stingher de câine.
Sări în sus ca ars. Complet dezorientat. Se frecă puternic la ochi. Lumina slabă ce pătrundea în încăpere amesteca obiectele cu umbrele lor, închipuirea cu însăşi realitatea. La văzul sticlei de lichior de dinaintea lui, tresări. Îşi trecu palma peste faţă, peste ochi, apăsându-şi cu putere tâmplele, pomeţii ascuţiţi şi fruntea. Îl năpădiseră din nou gândurile de mai înainte, laolaltă cu imaginea Veronicăi, care la început, ştearsă şi goală, deveni apoi foarte clară, obsedantă. Iar lângă ea, ca într-o pictură pe zid, Marta, Bobo, Manolita. Manolita, care-şi arăta cu neruşinare pântecele umflat şi dezgolit. Bobo, râzând satisfăcut. Marta, consternată, cu mâinile proptite în şolduri. Colegii de la ateliere. Cartierul acesta cu blocurile încălecând cenuşii peste casele unei lumi gata să apună.
Se sculă şi se apropie de geam. Cu fălcile încleştate a furie. Cu inima strânsă. Un timp urmări, mut, mişcările din ogradă. Firele de paie răscolite de adierile de vânt. Căţelul ce zăcea tot acolo, ca o cărămidă. Mormanul de lemne, cu toporul înfipt în butuc.
La geamurile casei dinspre stradă, nimic. "Nebuno!" îşi zise. Îi era din ce în ce mai ciudă pe sine însuşi. Pentru orbul găinilor în care dăduse, ca un fecior cu tuleie şi glas de cocoşel. Îşi privi ceasul. Timpul se scurgea necruţător. Încă o zi, poate, pierdută. Nu ştia dacă în momentul acela mai voia ceva.. Cel puţin nu astăzi.
Vederea i se întunecă brusc. Pentru o frântură de secundă îi trecură prin minte toate urmările posibile la idioţenia pe care trebuia să o înfăptuiască. Altfel... Devenise totuşi conştient că se găsea într-o ciorbă urâtă, în care se băgase de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Iar ea... Încercă să-şi schimbe gândurile şi, în cele din urmă înfrânt (Veronica îi plutea goală pe dinainte, ca în vis), trase cu sete o gură zdravănă de lichior. Apoi se şterse cu dosul palmei, cumva absent, cu privirea dincolo de tăblia mesei.
Se cutremură. Marta... Nu-i vedea chipul mărunt cât un pumn, nici ochii mici şi pătrunzători, însă o auzea de parcă se afla undeva prin încăpere, ascunsă după vreo mobilă, îi auzea vocea ascuţită ce-i sfredelea creierul, cuvintele ce-l şfichiuiau mai aspru decât un bici cu plumb în pleasnă. Posibilă voce. Posibile cuvinte. Va rămâne din nou singur. Fără nimeni pe lume. Urât, alungat de toţi... se înduioşă. Apoi dădu cu pumnul în masă, de zdrăngăniră cele două pahare din tava de inox. Cuprinse sticla de lichior cu palma. De ce nu-l iubeşte nici măcar ea, Veronica lui, cu chipu-i drăgălaş de copil mofturos? Devenise deodată pătimaş. Cu privirea pierdută în faţa de masă. Iar îi apăru dinainte imaginea rea a Martei. Care poate din nou să-l bată. Să-l bată ca nu de mult, de Paşti. Să-i dea cu tava de plăcintă în cap. Ori cine ştie cu ce altceva. Marta este o femeie aprigă. Dar de ce să-l bată?
Se propti în picioare, înghiţind nodul din gât. Lacrimile atârnară o frântură de secundă de falca de jos, pe urmă se desprinseră şi se pierdură prin ochiurile covorului. Se apropie de ceasul cel mare ce continua să taie timpul, nepăsător. Simţi prin gură gust de tutun. Ceva ca o cocleală.
Ajunse lângă o veioză pe care o terminase ieri la atelier.Îi luă cu grijă abajurul, un abajur din hârtie verde. Lui îi plăcea tare mult verdele. Verde ca lintiţa. Ca frunza fragedă a viţei de vie. Ca, uneori, cerul, dimineaţa.
Se terminase de pieptănat, se parfumase şi tocmai se pregătea să iasă când auzi uşa căsuţei. Auzul nu o putea înşela. Iar bufnetul nu-l putea provoca decât uşa căsuţei chiriaşilor. Şi toată hotărârea de până atunci i se spulberă, îi fugi undeva prin curte, laolaltă cu fulgii de găină ce fremătau prin ţărâna acum dezgheţată, umedă.
Preda, cu paltonul lui ponosit agăţat de umeri. [inea ceva verde în mână. Poate un abajur. Sigur un abajur. Îl urmări cum, fără să privească în lături, se apropie cocârjat de coliba câinelui. Apucă să mai zărească încă o dată burta rozalie a căţelului întoarsă către cer. Şi picioarele crăcănate, ţepene, parcă nelalocul lor. Apoi nu-l mai zări. Corpul neînsufleţit (era convinsă că Pichi închisese ochii pentru vecie) dispăru înghiţit de verdele abajurului. În momentul acela îi reveniră şi ei, brusc, puterea şi hotărârea ce păruseră a-i fi dispărut. Descuie uşa. Preda se întoarse. Cumva surprins. Ochii li se întâlniră.
- Nebuno! îi strigă.
Veronica îşi trecu degetele prin păr. O şovăire. Nu plecă. Nici Preda nu se apropie. Atunci îşi puse mâinile pe pântece.
- Nu-i al tău, zise.
Pe urmă se smulse din loc şi porni dreaptă înspre uliţă, trântind poarta după ea. O pală de vânt răsturnă şi rostogoli trunchiul de con din sârmă şi hârtie verde, cu peştişori decupaţi cu foarfeca. Dezvelind numai un capăt de lanţ ruginit şi o zgardă pe jumătate roasă.
