Prăpastia dintre generaţii

— Bună, fiule.

— Bună, tată.

— Linişte stânjenitoare.

— M-ai sunat, rosti fiul, în silă.

— Da, recunoscu tatăl, ezitant.

Liniştea apăsătoare se strecură din nou între ei.

— Am sunat ca să aflu ce mai faci, murmură tatăl, într-un sfârşit.

Sperase ca Dragoslav să-l ajute, să-i spună vorbe pline de miez. „Te rog, te rog să nu-mi spui că eşti bine”, îl imploră în sinea lui.

— Sunt bine, spuse fiul.

Bătrânul Dracanto oftă din străfunduri la capătul celălalt al firului, apoi îşi apăsă cu degetele fruntea zbârcită. Dintr-o dată, fiul său îi dădu ocazia să continue dialogul incomod:

— Dar tu cum o mai duci?

— Eu? se miră Dracanto. Păi… bine. Da, sunt bine. Am tras un pui de somn toţi anii ăştia. Tu ce faci, mai jefuieşti...

Tăcu brusc când îşi aminti că Dragoslav nu putea suporta cuvântul.

— Vreau să zic, câştigi bine?

Veni rândul lui Dragoslav să scoată un oftat profund.

– Da, câştig bine, răspunse el, blazat. Oamenii vorbesc şi acum despre criză, dar nu e chiar atât de rău, adăugă, colorându-şi vocea cu o umbră de vioiciune. Ştii, am reuşit să cresc suma pe care am avut-o în 2008.

— Asta-i… nemaipomenit.

Dracanto rostea fiecare cuvânt rar. Îşi încleştă toţi muşchii feţei ca să n-o spună, dar cuvintele se dovediră mai puternice decât el:

— Deşi... îmi pare rău că a trebuit să lucrezi atât de mult. Ştii… dacă ai avea aur…

— Tată, iar trebuie să discutăm despre asta? întrebă Dragoslav pe un ton rugător, când tatăl său atacă subiectul sensibil.

— A, nu, n-a fost decât o remarcă, bătu Dracanto imediat în retragere. Îmi dau seama că ştii ce e mai bine pentru tine, rosti el o mantra pe care o repetase de o mie de ori, fără să creadă în ea niciodată.

— Mulţumesc, tată, spuse Dragoslav uşurat, îngropând securea războiului, apoi schimbă subiectul: ai vorbit cu mama în ultima vreme?

— Nu. Dar am vorbit cu ea nu cu foarte mult timp în urmă.

— Tată, n-aţi mai vorbit de 36 de ani.

— Cum ţi-am spus, am vorbit nu demult. În orice caz, nu am nimic să-i spun. E clar că-i merge bine acolo, în Argentina, din moment ce consideră că aurul ei e în siguranţă aici.

— Ai putea s-o vizitezi câteodată.

— Ea e cea care a plecat în 1941. Ea ar trebui să mă viziteze pe mine!

— Ştii foarte bine că îşi proteja aurul. A procedat cum a crezut că e mai înţelept.

— Dacă nu i-ar fi venit ideea „sclipitoare” cu plecatul, ţi-ai fi păstrat minţile şi nu te-ai fi mutat dincolo de lacul cel mare, în oraşul ăla imposibil.

Dracanto se pierdea cu firea.

— Tată, se numeşte New York. Nu „oraşul ăla imposibil”. E centrul financiar al lumii. Pe lângă asta, tu eşti cel care s-a mutat din Veneţia la Istria, la Draguć.

— E aproape, la doar o oră de zbor! replică Dracanto cu vehemenţă. Şi ştii foarte bine că e ţara bunicii tale, miză el pe tradiţionala carte câştigătoare.

— Da, bine, ai dreptate.

Dragoslav nu mai încercă să-l convingă cu argumentele lui; ştia că era zadarnic.

— Spune-mi, continuă Dracanto, conştient că risca să pună capăt conversaţiei, dar sincer îngrijorat pentru fiul său, poţi dormi?

— Da, foarte bine, mulţumesc de întrebare, răspunse Dragoslav pe un ton glacial.

Ştia unde ducea discuţia.

— Eşti sigur? În apartamentul ăla mic… nici măcar nu are subsol.

Dracanto avea şi el presimţirile lui negre.

— Sunt foarte sigur că dorm cât se poate de bine, n-am nevoie de o peşteră. Locuiesc într-un apartament de trei sute de metri pătraţi, în centrul Manhattan-ului. E tot ce am nevoie.

— Dar… cum îţi păstrezi aurul? E într-un spaţiu deschis. Nu ţi-e teamă că ţi-l va fura cineva?

— Tată, ţi-am spus de nu ştiu câte ori, nu am aur.

Dragoslav mai că îl vedea pe tatăl său frecându-şi pieptul din cauza durerii provocate de cuvintele lui.

— Fiule… cum poţi dormi fără aurul tău? se căzni Dracanto să întrebe, disperat, anticipând furtuna iminentă.

La celălalt capăt al firului, fiul rămase calm.

— Cum ţi-am spus, nu am nevoie de el.

Dragoslav se ura, pentru că ştia cum avea să reacţioneze tatăl său la ceea ce urma să-i spună:

— Am acţiuni, obligaţiuni, prime, depozite, fonduri, opt dispozitive pentru operaţiuni bancare pe net, un card Gold American Express, unul Mastercard şi unul Visa. Le păstrez sub saltea şi dorm foarte liniştit.

— Dar, Dragoslav, nu e NORMAL! strigă tatăl său. Cum poţi să-ţi faci aşa ceva? Aurul nu-şi pierde niciodată valoarea, iar acum e mai valoros decât oricând! Şi cel mai bun lucru e că poţi DORMI pe el!

— Nu am nevoie de AUR ca SĂ DORM NORMAL!

Până la urmă, Dragoslav îşi pierdu şi el cumpătul. — Ţi-am spus de un MILION de ori! Nu mă interesează filosofia ta senilă. O COMOARĂ NU E FORMATĂ NUMAI DIN AUR ŞI METAL!

— Dragoslav, ascultă-mă! Sunt tatăl tău! Ştiu ce e mai bine pentru tine!

Dracanto recurse la vorbele pe care părinţii le spuneau fiilor de sute de ani încoace.

— Nu mai sunt COPIL! Am 186 de ani şi nu mă mai interesează sfaturile tale. Poţi să mă suni din nou numai în ziua când accepţi lucrul ăsta!

— Fiule…

Dracanto ar fi vrut să mai spună ceva, dar auzi tonul în receptor. Oftă îndelung şi-şi acoperi faţa cu palmele. Nu înţelegea deloc, comportamentul fiului său era o adevărată tortură pentru el. Se întrebă dacă Dragoslav dormea bine, pentru că nu-şi închipuia cum s-ar putea relaxa cineva fără să-şi numere banii în fiecare zi. Acţiuni, prime… vorbele pe atât de goale, pe cât de lipsite de valoare. Nu puteau însemna o comoară, nu puteai dormi cu ele sub cap.

 

— Agenţia financiară Pazin, sunt Mirjana, rosti angajata la telefon cu voce leneşă, fără să-şi ia ochii de la articolul din Cosmopolitan, care explica cum să readuci la viaţă pasiunea în căsătorie, dacă eşti măritată de zece ani şi ai şi doi copii.

Vocea apelantului suna destul de sobră şi Mirjana îşi dădu seama cu cine vorbea. Era „Zărghitul-din-Draguć.” Zâmbi cu gura până la urechi şi preluă agitată comanda de la clientul VIP. După ce închise, îşi luă câteva momente de pauză, ca să-i mai scadă pulsul prea accelerat.

— Marica! o strigă pe colega ei. Individul ăla ne-a contactat din nou!

— Care individ?

Marica nu era prea atentă. Tocmai trecuse de pe Facebook la cartea de bucate online Coolinarka, din care voia să aleagă cea mai gustoasă dintre cele 73 de reţete de tocană de pui. Spre deosebire de Mirjana, Marica ştia că dragostea soţului ei trecea prin stomac.

— „Zărghitul-din-Draguć”, pufni Mirjana, fiindcă era clar că colega ei mai în vârstă nu-i dădea atenţie.

Numele clientului VIP o aduse imediat cu picioarele pe pământ. Înarmată cu mulţi ani de muncă administrativă şi un certificat ECDL proaspăt dobândit, Marica preluă controlul.

— Spune-mi ce cantitate a comandat!

Scaunul ei scârţâi sub greutatea celor 38 de reţete de tocană de căprioară pe care Marica şi soţul ei le mâncaseră în „Luna aprilie pentru gurmanzi”. Weekendurile în care pregătea două mese pe zi erau o provocare, însă relaţia lor maritală era mai înfloritoare ca oricând.

— Atât.

Mirjana îi arătă şovăitoare cantitatea pe care o scrisese pe notes.

— Rahat! exclamă Marica, uitând cum ar trebui să vorbească şi să se poarte la birou.

— Am scris corect, preciză Mirjana.

— Eu sun la Zagreb, tu, la Rijeka, Split şi Osijek! Dacă o dăm în bară, putem să uităm de pensionarea anticipată!

Marica respira agitată când formă numărul de telefon.

— Alo, Agenţia Financiară Zagreb? Sunt Marica, de la filiala din Pazin. Avem cod Alfa-005-Ştiuca de Aur! Repet: cod Ştiuca de Aur.

 

Dragonii aveau puţine calităţi, însă cea mai importantă — susţineau toate bunicuţele din Istria, una mai fragilă decât alta — era răbdarea. Se zvonea că un dragon putea sta pe aurul său ani la rând fără să se mişte, neclintit ca stânca. Printre bunicile din Orientul Îndepărtat se zvonea chiar că marele Buda învăţase arta meditaţiei de la un dragon.

Dracanto nu dădea crezare acestor zvonuri. Stând şi aşteptând în subsol, se gândea cât de greşit interpretează oamenii specia sa. Da, era adevărat că dragonii nu se mişcau luni de zile, dar trucul lor nu era răbdarea. Pentru că, dacă ar fi avut răbdare, n-ar fi existat dispute familiale. Şiretlicul stătea în ochii dragonilor, care sesizau schimbările discrete din mucegaiul de pe pereţi. Un observator extern ar fi zis că dragonii meditează profund, dar, în realitate, nu făceau decât să urmărească un film de acţiune palpitant. Dragonii nu puteau prezice care parte a mucegaiului urma să acopere următorul micrometru de perete. Dracanto înţelegea foarte bine obsesia umană pentru seriale eroice, ca Urzeala tronurilor, însă bieţii oameni nici nu ştiau ce pierd nevăzând transformările mucegaiului.

Pe de altă parte, disputele din familiile dragonilor puteau dura secole întregi. Bineînţeles, Dracanto reuşise să se certe cu absolut toţi membrii familiei lui. Iar secolele care se scurgeau nu-i uşurau durerea; în timp, durerea nu făcea decât să-i roadă sufletul. Şi aşa, în ciuda mucegaiului care continua să lupte pentru fiecare micrometru de spaţiu, Dracanto îşi pierdea cumpătul aşteptând livrarea.

Dând din coada lui roşie, stătea în faţa orificiului din tavan prin care Agenţia Financiară urma să-i facă livrarea. Ca să poată urmări mucegaiul, fusese nevoit să-şi reia înfăţişarea de dragon. În ultimul timp, nu o prea folosise. Se întrebă dacă fiul său, Dragoslav, mai revenea la forma de dragon sau se adaptase complet la cea umană. Dacă se adaptase, atunci nu era de mirare că dormea pe un pat de om. Încă o dată, suflă un norişor de foc, simţind durerea pe care numai un tată o poate simţi.

Într-un sfârşit, la sute de metri deasupra sa, scrâşniră frânele unei furgonete supraîncărcate care intra pe moşia lui din sătucul istrian Draguć. Gărzile cunoşteau deja procedura. Pe peretele vilei exista un terminal unde încărcau sacii. După aceea, sacii coborau automat, trecând prin zeci de sisteme de securitate dintre cele mai avansate. Când fusese proiectată vila, Dracanto insistase să se adauge o zonă cu topoare atârnate de tavan, care se clătinau, şi bolovani care se rostogoleau, pentru a satisface măcar normele tradiţionale minime. Sacii cădeau apoi într-o porţiune care se deschidea numai din peştera lui Dracanto. Nicio măsură nu era exagerată când trebuia protejată comoara unui dragon.

Dracanto dădu semnalul de coborâre şi urmări cum cad în faţa lui sacii plini cu sute de kilograme de încărcătură metalică. Satisfăcut, îi luă în gheare şi îi duse în sala unde-şi ţinea comoara. Dragonii nu apreciau numai valoarea, ci şi cantitatea. Desigur, patul lui cel mai mare era făcut din aur, dar în jurul lui stăteau grămezi de sute şi mii de monede mici, a căror valoare totală n-ar fi depăşit o bancnotă de cinci sute de euro. Dragonii, cel puţin aceia mai bătrâni, nu preţuiau hârtia. Acesta era principalul motiv pentru care Dracanto se gândea să se mute în nord, în Scandinavia. Ştia că, acolo, la casă primeşti suma exactă, până la cea mai mică monedă. În Croaţia, nimic nu era mai rău pentru un dragon decât să cumpere un obiect care costa câteva kuna şi nouăzeci şi nouă de lipaLipaaceea… îi aparţinea lui! Nu era un deficit neglijabil, ci moneda lui, cât de mică, şi o voia înapoi! Şi, deşi o cerea de fiecare dată, nu o primea niciodată, pentru că nimeni nu considera că merită să păstrezi o monedă atât de neînsemnată, aproape lipsită de valoare.

Dracanto deschise primul sac de la Agenţia Financiară, împrăştiind mii de monede de douăzeci de lipa. Din cale-afară de mulţumit, luă un bănuţ în gheare şi îl examină îndelung, cu ochi de expert. Observă zgârieturi discrete pe frunza din mijloc a ramurii drepte a măslinului. După aceea, îl luă cu coada şi îl aşeză pe locul unde intenţiona să înceapă o nouă grămadă. Bunicuţele aveau, cu siguranţă, dreptate când spuneau că a doua calitate principală a dragonilor era memoria excelentă. Toţi reţineau, în cele mai mici amănunte, fiecare monedă pe care o aveau.

Bănuţ cu bănuţ, minut cu minut, Dracanto simţi, într-un sfârşit, că începe să se calmeze. Da, plătise pentru bănuţii aceia mai mult decât meritau, dar cu bancnote. Proştii de oameni nu apreciau niciodată valoarea metalului. Peste şase zile, când termină de numărat, începu să se gândească la următorul telefon pe care avea să i-l dea lui Dragoslav. Probabil peste un an şi ceva. A treia virtute a dragonilor, cel puţin în cazul celor mai bătrâni, era tradiţia.

 

— Ăăă… bună, tată. Eu sunt.

— Fiule! Au trecut numai patru luni. Dracanto era şocat.

— Da… Păi… am vrut să te sun, e important. Ţi-aş fi spus mai repede, dar ultima oară am ajuns iar să discutăm subiectul acela…

Dragoslav îşi alegea cuvintele cu foarte multă prudenţă.

— Te ascult, spuse tatăl.

Spera că lui Dragoslav i-a venit, în sfârşit, mintea la cap şi că îl sunase ca să recunoască cât de mult greşise.

— Nu există o cale mai uşoară de spus ce am de spus, aşa că îţi spun, pur şi simplu: mă căsătoresc.

Dracanto tăcu. Încercă să se holbeze la mucegaiul de pe pereţii din camera de zi, dar ochii de om nu erau în stare să-l vadă. Fiul său avea numai 186 de ani şi deja se căsătorea?! Unde greşise el, ca părinte?

— Tată? întrebă Dragoslav, temător.

— Sunt aici, fiule, răspunse Dracanto, ducând mâna în buzunar după portofel, ca să-şi numere monedele şi să se calmeze. Ăăă… nu-i prea repede?

Dragoslav oftă.

— Tată, mai vreau să-ţi spun ceva. E din Japonia. O cheamă Ryumi.

Dracanto scăpă portofelul şi-şi duse mâna la inimă. Amestecarea liniilor de dragon europene cu cele din Orientul Îndepărtat? Aşa ceva… pur şi simplu nu se face. Acum îi laşi să-şi deschidă un restaurant chinezesc în cartier, iar în momentul următor dragonul lor îţi fură aurul, în timp ce un comis voiajor chinez îţi vinde artificii ieftine. Mai mult, banii de hârtie existau numai din vina lor, ei îi inventaseră! Dragonii europeni îi dispreţuiau din adâncul inimii, în special din cauza asta! Şi nici nu aveau aripi! Nu făceau decât să plutească şi erau slabi, cât coada lui Dracanto!

— Dragoslav, te însori cu o chinezoaică? ţipă Dracanto în telefon.

— Nu e chinezoaică, e japoneză! răspunse Dragoslav, pe acelaşi ton ridicat.

— E totuna!

— Of, tată, parcă ai fi bunicul!

De data asta, Dragoslav se dovedise nemilos. Cunoştea punctul slab al tatălui său.

— CE-AI ZIS? Mă compari cu dragonul ăla bătrân?

— Cum îndrăzneşti?

— Ştiam eu că greşesc sunându-te, dar mama m-a IMPLORAT să-ţi dau telefon.

— Cum, EA ţi-a zis să mă suni? De când vorbeşti TU cu EA?

— N-am întrerupt legătura cu ea niciodată! TU eşti cel care s-a supărat când am plecat noi din Italia. Şi acum, cu părere de rău, îţi zic la revedere, dar am de organizat o nuntă!

 

Numărând monedele, se gândea la Dragoslav. Chiar dacă îi trecea totul cu vederea, chinezoaica, acţiunile şi cărţile de credit, tot nu reuşea să scape de gândul amar că fiul său îl comparase cu Dracorelli. Tatăl lui Dracanto era un dragon bătrân, un tradiţionalist bigot, care dormea numai în vulcani, număra doar aur şi mânca oameni. Până şi vechii dragoni din epoca romană învăţaseră că trebuia să-i accepte pe oameni şi să se ascundă ca să-şi păstreze aurul. Pe vremea când fusese fiul tânăr al lui Dracorelli, Dracanto învăţase printre primii să vorbească latina şi studiase oamenii, obiceiurile şi comportamentul lor.

Bineînţeles, alegerile lui îl îngroziseră pe Dracorelli. Pentru el, oamenii nu însemnau altceva decât o sursă de hrană. Săpau după aur şi-l transformau în monede. Nu accepta argintul sau cuprul ca metale noi, deşi le folosea regatul întreg. Dracanto se întreba cum de îşi alesese tatăl lui o pereche din Istria — la vremea aceea, o provincie umilă din Apenini.

Neînţelegerile dintre tată şi fiu atinseseră punctul culminant atunci când nişte dragoni învăţaseră să stăpânească arta transformării în oameni. Dracanto, aparţinând noii generaţii, îşi vizitase tatăl într-o peşteră din Vezuviu, ca să-l înveţe noul meşteşug. Văzându-şi fiul cu chip de om, Dracorelli se înfuriase la culme. Indignat de ceea ce el considera trădare, scuipase atâta foc, că forţase Vezuviul să erupă. În noaptea aceea, muriseră douăzeci de mii de oameni din Pompei, iar Dracanto nu putuse face nimic ca să-i salveze. Martor la suferinţa provocată fiului său de moartea oamenilor, Dracorelli îl dezmoştenise şi jurase să nu facă niciodată parte din lumea în care dragonii trăiau alături de oameni. Se îngropase împreună cu comoara lui în străfundurile Vezuviului şi blocase toate întrările. La rândul lui, Dracanto jurase că n-avea să-l ierte niciodată pe tatăl său, pentru că omorâse mii de oameni din cauza bigotismului.

Peste aproape două mii de ani, Dracanto se întreba ce mai face tatăl său. Şi-l închipui fixând pereţii cu privirea zi de zi, urmărind concentrat firele de praf care cădeau de pe stâncii peşterii sale vulcanice.

— N-am putut fi ca tata niciodată, bolborosi el, studiind o monedă cu un ton gravat în ea. De unde i-a venit ideea asta lui Dragoslav? „Parcă ai fi bunicul”, îl maimuţări el. Solzii lui sunt încă violeţi. Atunci să vorbească iar cu mine, când o să fie la fel de roşu ca mine.

În clipa aceea, Dracanto înlemni. Atunci să stai de vorbă cu mine, când o să ai solzii la fel de roşii ca ai mei — tot aşa îi spusese şi tatăl său în ziua când distrusese Pompeiul. Dracanto oftă, înţelegând, în sfârşit, adevărul.

„Chiar sunt la fel ca el”, îşi zise, simţind că mărturisirea îi ia o povară de pe inimă. Se întrebă dacă ar trebui să-şi viziteze tatăl, acum, că avea solzii la fel de roşii cum fuseseră ai lui pe atunci. Între timp, probabil că Dracorelli se înnegrise complet – un adevărat dragon legendar.

Renunţă la număratul banilor şi-şi reluă forma de om. Ar putea încerca să mai vorbească o dată cu tatăl său, dar mai întâi trebuia să dreagă lucrurile cu fiul lui şi cu o dragoniţă specială din Argentina.

 

— Dragoslav, te rog, vrei să nu faci să-mi fie şi mai greu decât îmi e deja?

— Da, sigur. Dar… sunt uimit. Cum de vrei să vii la nuntă?

— Să zicem că m-am gândit mai bine şi mi-am dat seama că vremurile s-au schimbat. Nu spun că-mi convine, dar măcar pot să fiu de partea ta, explică Dracanto, obosit. Totuşi, nu înţeleg un lucru.

— Şi care e acela? întrebă Dragoslav prudent.

— Păi, cum să zic… Vreţi să aveţi copii? Şi tatăl era prudent.

— Nu chiar acum, dar, da, sigur vrem să avem copii. Dar ce importanţă are?

Dragoslav era nedumerit.

— Păi, ştii tu. Nu înţeleg dacă… adică, cum o s-o faceţi? Suntem europeni, nu? De asta… Suntem masivi, nu? Aşa că...

Dracanto asuda.

— Tată, nu te înţeleg.

— Cum ai de gând să te împerechezi, când ai coada mai mare decât corpul fetei?

Întrebarea ieşi necontrolată de pe buzele lui Dracanto. Se blestemă că nu reuşise să poarte conversaţia aceea dintre tată şi fiu înainte ca Dragoslav să fi părăsit peştera, cu ani în urmă.

— A, asta era. Chiar trebuie să vorbim despre sex? Dragoslav era stânjenit.

— Nu-mi dau seama cum ar fi posibil, spuse tatăl său.

— Foarte simplu: o s-o facem ca oameni.

Se auzi un hâsâit. Dragoslav se întrebă dacă, de data asta, tatăl său fu acela care întrerupse primul convorbirea, însă legătura nu fusese întreruptă.

— Tată? întrebă precaut.

— Sunt aici, fiule, răspunse încet Dracanto. Număr bani. Aveam un sac pregătit.

— Nu te grăbi, aştept, rosti Dragoslav răbdător.

— Deci, spune-mi, când trebuie să zbor spre tine? se interesă Dracanto peste câteva minute.

— Ce vrei să spui prin „să zbor spre tine?” întrebă, suspicios, Dragoslav.

— Cum adică ce vreau să spun?

— Doar nu te gândeşti la… aripi? S-au inventat avioane, ştii?

— Fiule, dacă eu am reuşit să mă împac cu gândul că te măriţi cu o chinezoaică…

— Cu o japoneză…

— … totuna – atunci şi tu va trebui să accepţi că voi veni la tine fluturând din aripi, chiar dacă mă vor detecta toate radarele din lume.

 

Traducere de Antuza Genescu