Prin pulberea de aripi

ZIUA
 

Fratele mai mic Feodor nu avea habar nici măcar despre musca Bu. A aflat când, sub asprimea călduţă a palmei cu care ar fi dorit să strivească vietatea, şi-a găsit perna obrazului sfârtecată şi plină de sânge.

— Fedi, am râs îngrijorat, eşti mai nebun decât regele nostru! Vino aproape, să-ţi vorbesc…

Era un muscoi mare, bătrân, cu toracele strălucind verde ca iarba. Palma fratelui mai mic Feodor aproape că-l dăduse gata. Bâzâia subţirel şi poticnit, în vreme ce se rotea bezmetic, fluturând jalnic o aripă strâmbă. Armura minusculă, carapacea pe care mama natură le-a migălit-o tuturor celor din neamul său, îi scăpase de data asta viaţa. Ca şi armele tăioase şi abia vizibile cu ochiul liber.

— Hei, Pepe, a îngăimat Fedi, ce tot spui acolo?

Am râs din nou scurt şi cam strâmb, căci n-aveam vreme de el. Am îngenuncheat în colbul drumului, silindu-l să facă la fel şi să tacă. După aproape o oră de rugăminţi şi de scuze, excelenţa sa şi-a luat zborul, dispreţuindu-ne din înalturi. Îşi mai venise în fire, iar ai lui aveau să-l pună de-a binelea pe picioare. Eram batjocoriţi, dar iertaţi, şi oricum ştiam că nu se înălţase bine deasupra capetelor noastre nevrednice, că ne şi uitase. Aşa sunt muştele verzi Bu.

— Scumpule, am spus într-o doară, era să dăm de dracu’. Nu mai face asta niciodată!

Soarele era acum o jumătate de fruct de lămâi. M-am aplecat şi-am apucat cu dreapta mânerul sidefiu al răzuitoarei mele. Cu stânga i-am aruncat-o fratelui mai mic Feodor pe a lui, şi el a prins-o neîndemânatic, taman de la capătul cu cârlig tăios. Am crezut că o să plesnesc de râs. Fedi se supără rareori. A râs şi el.

— Hai să ne-apucăm de treabă, hai să-ncepem odată! zicea printre sughiţuri şi ochii îi străluceau.

Am pornit-o, cu răzuitoarele pe umeri, spre gâtuitura pe care o face valea puţin înainte de-a pătrunde în oraş. Platforma sură de beton a staţiei de transformare aci sălta, aci cobora, ascunzându-se privirilor noastre în spatele coamelor verzi, prelungi, nenumărate. Părea că nu ne mai apropiem odată de ele.

Pe la jumătatea distanţei, Fedi s-a oprit şi m-a privit cu admiraţie.

— Ai avut dreptate, Pepe, când ai zis să mai aşteptăm o noapte.

Şi mi-a arătat cu vârful răzuitoarei ciorchinele de făpturi crescut pe barele de răcire ale transformatorului. Traful se vedea mic de tot, iar oamenii de-acolo ca nişte bobiţe, dar eu ştiam că o să avem de trudit nu glumă.

— Hai! i-am zis scurt.

Am urcat şi am coborât din nou. Atunci am auzit răsuflarea prelungă şi sincronizată a celor de-acolo şi mi s-a părut, ca de fiecare dată, că ar fi un iz în aer. Dar ştiam că nu e nimic. Numai cel ce mânuise înaintea mea tija suplă a răzuitoarei a simţit poate ceva în aerul ăsta din preajma transformatoarelor. A lăsat, chiar la încheietura mânerului îngălbenit de sudoarea mâinii, un semn ciudat cu care nu mi-am bătut capul nici măcar un minut întreg.

Fratele mai mic Feodor s-a oprit suspinând lângă platforma de beton a staţiei. Şedea crăcănat acolo şi din când în când lovea cu capătul ascuţit al răzuitoarei bulgării multicolori de licheni şi cochilii goale ce creşteau cu anii în carnea cenuşie a pilonilor. Lăsase capul mult pe spate. Când am ajuns lângă el, gâfâind, am ridicat şi eu ochii. Cerul începuse să prindă scamă de nori.

Cred că erau cu totul vreo sută. Cei care izbutiseră să se prindă bine pe izolatorii de porţelan ori în ieşiturile cuvei moţăiau ameţiţi, dându-şi ochii peste cap ori de câte ori, înghesuiţi de viermuiala celorlalţi, a celor veniţi mai târziu, reuşeau să fure o înghiţitură de aer.

Spinările şi picioarele tremurau tare, sub povara celor mai puţin norocoşi, ce nu-şi pierduseră încă speranţa că se vor apropia mai mult de inima caldă a trafului. Acolo se zbenguiau curenţi de inducţie în stare să trezească şi-un mort, şi lor tocmai asta le trebuia. De asta aveau nevoie.

Mai slabii de înger, care nu se putuseră ţine ca lumea în timpul nopţii, că fusese şi frig al dracului în noaptea aia, ori care veniseră târziu de tot, când nu mai era loc să arunci o privire, zăceau întinşi pe betonul încă jilav, nezvântat de bătaia soarelui. Dinspre ei nu răzbătea nimic, nici măcar o adiere, un tremur, ceva. Carcasele înţepeniseră de-a binelea, dar dincolo de buzunarele şi buzunăraşele lor pâlpâia un fel de aură mortală. Nici că ne-am mai aruncat privirile înăuntrul costumelor.

„Îi dăm drumul?” m-a întrebat din priviri Fedi.

„Îi dăm drumul!” i-am răspuns pe potrivă.

Am icnit amândoi, săltând răzuitoarele de pe umăr, şi ne-am apucat de treabă. Eu mă mişcam binişor pentru vârsta mea, iar Fedi se descurca şi el cum putea. Mi-l dăduseră ucenic abia cu o săptămână în urmă. De voinic nu mă puteam plânge că nu e, şi cu toate astea a obosit mai repede ca mine.

Să cureţi traful, după o noapte ca aia care trecuse, îţi trebuie ceva fibră ori îndemânare, şi chestia asta n-o poţi căpăta decât o dată cu scurgerea timpului.

Acum, ascultaţi:

Când arunci tija prelungă şi subţire a răzuitoarei, să apuci cu capătul ascuţit al cârligului o carapace, o faci la început cu nepăsare, indiferent şi cam la întâmplare, căci în talmeş-balmeşul de mâini, picioare şi spinări de acolo ar trebui să fii orb şi beat de vinul regelui nostru ca să nu nimereşti ceva. Cu toate astea, ceva în mintea ta veghează să apuci bine ce-ai apucat, căci altfel s-ar putea ca răzuitoarea să scape pe alături şi să te pomeneşti pe spate, printre ceilalţi. Necazul nu e prea mare, însă te face să oboseşti mai repede. Aşa i s-a întâmplat fratelui mai mic Feodor, cu totul de vreo cinci sau şase ori.

— Hai, băiatule, hai, îi spuneam fără să mă uit spre el, o să ne prindă amiaza!

Şi el se ridica, înjurând furios, şi se repezea încă o dată ca un berbec. Era încă necopt.

După ce cârligul răzuitoarei şi-a făcut loc printre plăcile verzi ale costumului pe care l-ai apucat, trebuie să roteşti tija iute, cu ambele mâini. Aşa eşti sigur că n-o să mai alunece.

— Oare cât să fie vremea? a cutezat Fedi, suflând greu.

Ce poţi să-i spui? Dăduserăm jos mai bine de treizeci de carapace fiecare şi curgea apa pe noi ca după ploaie. Drept e că şi soarele se căţărase deasupra capetelor noastre, fără să dea semne că ar avea de gând să mai coboare de-acolo.

Oţelul strălucitor al tijei cântă mai grozav decât cea mai grozavă strună, şerpuind mai grozav decât cel mai grozav arcuş, când, opintindu-l în carapacea verde, îl faci să se arcuiască primejdios.

Pe urmă, cum îţi vine mai bine, îl tragi brusc sau îl laşi să se destindă în voia lui, fără a părăsi o clipă mânerul sidefiu care ţi se zvârcoleşte în palme. Dacă l-ai scăpat, te poţi alege cu un ochi scos, ori şi mai rău. Vibraţiile puternice ce se nasc în trupul mlădios al răzuitoarei se transmit carapacei străpunse, făcând-o să alunece încet, apoi din ce în ce mai repede. Cel ce trăieşte încă înăuntrul ei e de obicei prea slăbit ca să se mai poată împotrivi…

— Băga-mi-aş! am zis înciudat.

— Ce-i? a făcut fratele mai mic Feodor.

Erau mai mulţi bătrâni printre cei pe care îi dăduserăm jos şi câteva femei. Nu avuseseră destulă putere să se urce mai sus de-o lungime de tijă ori nu putuseră să răzbată dincolo de trupurile celor veniţi mai devreme. Acum suflau greu, deodată, în vreme ce carapacele, lipsite de adierea energiei ce învăluia traful, mureau, erau pe jumătate moarte, erau moarte de-a binelea, îşi pierdeau elasticitatea vie, sugrumându-i.

… pe urmă propteşti bine talpa cizmei şi răsuceşti tija răzuitoarei în sens invers. Dacă eşti vreun molâu, ori ai chef de vorbă în vreme ce se răceşte carapacea, e de rău. Tija rămâne prinsă acolo, între plăcile moarte, ca-ntr-o menghină, şi nu o dată se-ntâmplă ca liniile fine de sutură, ce dădeau carapacei, cât timp era încă vie, o mobilitate de şarpe, să se închidă, hăcuind oţelul.

— Ptiu! mi-a scăpat iarăşi.

Fedi s-a sprijinit în mânerul alb şi m-a privit întrebător.

— Îl vezi pe ăla de sus de tot? O să avem de lucru cu el.

Dar până acolo a trebuit să desprindem tot mormanul de indivizi care se uitau la noi înspăimântaţi, fără să dea vreun semn că ar pricepe ce se petrece. Umbra morţii îi umpluse de întuneric…

Ne căţăram şi noi după ei cum puteam. Fratele mai mic Feodor înjura din ce în ce mai urât ori de câte ori trăgea câte unul. Cădeau tot mai de sus pe platformă, dar n-aveau nimic. Carapacea moare atât de repede că încă din aer se preface în ceva dur ca betonul.

Când soarele mai avea puţin până să asfinţească, am ajuns sus.

Cine ştie ce şmecherii învârtise ca să se ridice până acolo. Se ţinea bine de tot, şi ştiam şi de ce. De când luasem răzuitoarea în mână, mai avusesem parte de vreo doi ca el, aşa că fumasem trucul. Făcuse în aşa fel încât părţile ce-i acopereau picioarele şi braţul stâng se întăriseră separat, lăsând neatins tot restul carapacei. Din cauza asta aveam să trudim din greu ca să-l dezlipim de pe izolatorul de porţelan, din îmbrăţişarea pentru care se luptase atât.

Când am ajuns aproape de el, m-am dat fără voie înapoi. Avea privirea limpede ca şi a mea sau a fratelui mai mic Feodor. Îşi ţinuse braţul drept liber şi s-ar fi putut folosi de el ca să-mi facă mizerii.

— Ce vreţi? a întrebat cu voce scăzută. Nu cer nimic Stăteam aici liniştit.

Fedi l-a apucat de-un picior, dar mie îmi venea să râd văzând cum îl priveşte tipul. M-am aplecat şi-am văzut că jos, pe platformă, aluneca noaptea. Nu mai mişca nimeni acolo, în afara războinicelor roiuri de muşte verzi Bu. Excelenţele lor bâzâiau preocupate, poposind în răstimpuri pe carapacele obosite, ridicându-se iarăşi. Mii, sute de mii mişunau înăuntrul lor, zăngănindu-şi armurile pe care ultimele raze de lumină le prefăcuseră în tot atâţia licurici neastâmpăraţi.

— Nu poţi rămâne aici! am zis blând. Hai, închide ochii şi fii băiat cuminte!
 

DIMINEAŢA
 

De dimineaţă, toate erau la fel ca înainte. Fratele mai mic Feodor câştigase experienţă de o zi. Eu îmi curăţam mâzga de pe ghete cu capătul ascuţit al răzuitoarei. Şedeam amândoi tolăniţi în iarbă, la o azvârlitură de băţ de platforma trafului, fiindcă musca verde începuse să-şi orânduiască treburile pe-acolo. Îşi punea ouăle sub acoperământul sigur al celor mai bine de o sută de carapace.

Pe când ne pregăteam să desfacem merindele, a răsunat, la început încet de tot, apoi din ce în ce mai tare, uruitul porcilor. Alaiul s-a ivit ceva mai târziu, defazat, întâi dublura imaginilor, mai ştearsă, apoi făpturile adevărate. Se stârnise un nor uriaş ca de colb, dar nu era colb, căci noaptea abia fugise, erau miliardele de aripi minuscule, străvezii, ale sfintelor, nobilelor muşte verzi Bu care-şi dăduseră gloriosul sfârşit în zilele din urmă, şi alte miliarde, ale celor vii, ce-l însoţeau pe regele nostru nebun. Fedi rămăsese cu îmbucătura în gură.

— Nu te teme, am zis, ei nici nu te văd, atât suntem de neînsemnaţi!

Aşa era. Nu vezi fiecare frunză, fiecare piatră pe lângă care calci.

Erau trei porci, trei râmători de stele, şi cam la vreo treizeci de cai. În urmă, un melc uriaş venea greoi, cu cochilia plină ochi cu de-ale gurii şi tot ce mai trebuie unui popas. Regele nostru ieşise la iarbă verde. Cum aveau să treacă chiar pe sub nasul nostru, am stat mai departe tolăniţi.

Porcii stelelor, care, zice-se, au adus cale de-atâţia ani-lumină containerele cu sămânţa din care ne-am tras, au trecut scuturându-şi şuncile metalice. Făceau un zgomot de groază căci îşi pierduseră mai bine de jumătate din ajutaje. S-au învârtit grohăind în jurul trafului, aproape un sfert de ceas. Piloţii numărau din spatele hublourilor carapacele pe care le aliniaserăm, eu şi Fedi, încă de cu seară. Pe urmă au mers mai departe. Nu le convenea locul. Nu putuseră ateriza.

Au trecut călăreţii, frământând iarba nepăsători. Caii lor aveau toţi panaşe verzi şi valtrapuri de staniol. Călăreţii erau goi. Pe urmă, a trecut carul regelui nostru, împins de sumedenie de curteni.

În vremea asta, fratele mai mic Feodor începuse din nou cu întrebările. I-am zis de o mie de ori că întrebările nu sunt pentru oameni, dar el e prea tânăr ca s-o priceapă.

— Pepe, a făcut, dacă eu n-am voie să terciuiesc o gâză din alea scârboase, care sunt cu miile pe-aici, ea de ce are voie să mă sâcâie pe mine?

Dar eu începusem să mănânc liniştit. Alaiul regelui se oprise în preajma staţiei de transformatoare, ceva mai încolo, şi-acum despachetau toate cele. Porcii stelelor se potoliseră.

— Mănâncă, bă, ce tot vrei de la mine? am zis cu gura plină. Pe urmă mi-a părut rău. Uite cum stau lucrurile, frăţioare:

Colbul, iarba, pietrele şi cochiliile melcilor pierduţi sunt ca să le poţi călca în picioare. La fel şi miliardele de aripi străvezii ale muştei verzi verzi moarte de nu prea multă vreme. Dar asta e cu totul altă poveste. Deasupra tuturor sunt cei pe care i-am dat aseară jos de pe cutia călduţă a trafului. Deasupra lor suntem noi.

— Şi deasupra noastră? a întrebat fratele mai mic Feodor, orânduind pe o năframă un pumn de nuci.

Mâncam nuci şi din când în când sorbeam o înghiţitură de vin roşcat ca ierburile colinelor toamna.

— Deasupra noastră, l-am povăţuit, este calul învelit în staniol, care te poate strivi sub călcătura copitelor ghintuite, dacă nu eşti atent. Şi călăreţul gol care îi mânuieşte frâul. Şi melcul cel mare, care vine pe urmă, cu cochilia plină ochi cu de-ale gurii. Apoi ceilalţi şi, deasupra tuturor, excelenţa sa, sfânta muscă verde Bu. Peste armura ei strălucitoare, chipul senin al regelui nostru. Gata!

Fratele mai mic Feodor a sughiţat şi s-a apucat să mănânce. Parcă se băteau flămânzii la gura lui. Iar eu obosisem vorbind.

Regele nostru poruncise să se facă muzică, deci acum toată lumea din alai făcea muzică. Era un zgomot infernal. Pe urmă, el s-a declarat mulţumit. Cu un semn, a adus liniştea, tolănindu-se în jilţul asimetric de sticlă verde. Zece fecioare l-au înconjurat, unduindu-şi trupurile, şi s-au aşezat cuminţi. Cele care stăteau în partea jumătăţii de om a regelui nostru aruncau din când în când cu flori, ori îl stropeau cu parfum din mici recipiente păstrate în căuşul palmei. Celelalte ungeau cu miere galbenă membrele jumătăţii de muscă sau lustruiau cu blană de jder faţetele strălucitoare ale ochiului.

— Pepe, a declarat fratele mai mic Feodor, mie mi-ajunge! Plesnesc!

A desprins de la cingătoare ulciorul cu vin, primit odată cu răzuitoarea cu care-ţi câştigi pâinea. Eu l-am privit cam chiorâş, dar pe urmă am râs, căci, oricum, în ziua aceea şi în cea următoare eram liberi, nu s-ar fi sinchisit nimeni de noi. Am început deci să ni-l pasăm unul altuia, plescăind pofticioşi.

— Hai să ne dăm mai aproape, să vedem şi noi ce şi cum! m-a înghiontit Fedi.

— Să vedem ce? m-am mirat.

— Cum se îmbată jumătatea de om a regelui nostru, şi apoi cealaltă, din stânga, aceea de muscă păroasă. Cum se războiesc pe-o tăviţă aşezată dinaintea ochilor lui, numai unul omenesc, cohorte de muşte verzi Bu, ca să-i facă plăcere regelui nostru nebun şi să-l înveţe din tainele frumoase ale luptei. Cum face semn regele nostru să fie aleşi dintre curteni aceia care-au greşit ori care nu-i mai sunt pe plac. Şi cum li se stoarce vlaga carapacelor vii din care nu mai pot ieşi singuri.

Pe mine m-a pufnit râsul.

— Păi dacă ştii toate astea, ce nevoie mai ai să te dai aproape de ele? Poate ţi-ar plăcea şi ţie un costum din alea. Vezi că ele sunt vii cât timp i se năzare regelui nostru să fie. Ele te apără de orice, când trăiesc, şi de boală şi de nesomn şi de muşcătura haină a gerului. Şi de cea a lupului ori a duşmanului de moarte. Cu ele au străbătut căile dintre stele, sărind sau târându-se, după cum i-au ţinut puterile, fiinţele slabe care-au mânat, cu mii şi mii de ani în urmă, porcii stelelor către meleagurile astea binecuvântate. A fost poate singurul lucru bun pe care l-au adus cu ele şi pe care l-au lăsat în urmă, înainte de-a li se pierde semnele. Cel puţin aşa spun poveştile acestor locuri minunate, fără seamăn.

Aşa şi carapacele… Când regele porunceşte să nu li se mai dea voie să se adape cu energie de la izvoarele palatului, ele devin trebuincioase doar muştei verzi. Ea îşi pune acolo ouăle după ce, bineînţeles, eu şi cu tine i-am dat jos de pe traf pe cei ce voiau să-şi mai lungească un pic zilele.

Fratele mai mic Feodor s-a arătat convins, dar nu prea mulţumit. Eu ştiam că el ar fi vrut într-adevăr să meargă acolo şi să se zbenguiască ori să râdă ca prostul, la bâzâitul gros şi aiurit al regelui nostru. Vinul din ulcior îi trecuse lui în cap, în inimă şi-n oase. Când porcii stelelor veniţi de departe, din alte ceruri, căzuseră printre coline şi containerele se spărseseră, amestecând între ele seminţele tuturor celor ce vieţuiesc în lumea noastră, nu se scrisese pentru fratele mai mic Feodor că ar putea, peste mii de ani, să se afle printre ăia care benchetuiau acum lângă traf.

— Şi-apoi, am zis, poţi oricând să te duci pe-acolo, că doar ţi-am spus, eşti aşa de neînsemnat încât n-o să te vadă nimeni.

Dar pe urmă am mai băut şi chiar, după o vreme, ne-am luptat puţin cu tijele frumoase ale răzuitoarelor. Fedi era voinic şi puternic, iar eu, îndemânatic. M-am gândit că parcă am fi amândoi nişte războinici viteji, mai ceva decât Bu, apoi nu m-am mai gândit la nimic, căci toate se strânseseră alandala la mine sub ţeastă. Fratele mai mic Feodor mi-a făcut cu cârligul ascuţit al răzuitoarei o tăietură piezişă pe frunte şi mi-a acoperit-o râzând cu iarbă şi aripioare străvezii.

— Gata, a strigat, nu mai pot, gata! Gata!

Stăteam amândoi, eu şi fratele mai mic Feodor, trântiţi în iarbă, şi alaiul regelui, tabăra lui toată erau acum un carusel multicolor care se rotea din ce în ce mai repede în faţa ochilor noştri. Porcii stelelor dormeau, caii îşi suflecaseră valtrapurile de staniol, ronţăindu-şi panaşele. Sutele de mii de muşte verzi Bu fojgăiau grijulii şi cu credinţă pe trupurile adormite ale regelui şi celor zece fecioare. Rămăseseră treji doar călăreţii goi, neclintiţi, şi câteva carapace care se-nghesuiau spre barele de răcire şi farfurioarele de porţelan ale trafului.

Iar eu, de la o vreme, tot îl priveam pe Fedi bâţâind din cap, şi el se scula, adică o imagine a lui se scula în picioare şi o alta rămânea jos în iarbă, lângă mine, beată ca şi mine. Apoi Fedi acela din picioare o pornea grăbit spre tabăra adormită a regelui nostru. Pe urmă, o altă imagine a lui se scula şi o pornea zorită într-acolo. Şi apoi o alta, şi o alta, şi tot aşa. Eu ţineam răzuitoarea pe genunchi şi nu puteam spune nimic…