Doi wellsişti în Dublin
Marea Irlandei este un portal spre teritorii care par să nu aparţină Pământului. Senzaţia de distorsiune spaţială se insinuează în tine încă de la urcarea pe feribot, după ce te-ai instalat pe un fotoliu de la geam, ca tot călătorul care trece prima oară din Anglia în Irlanda. O ignori, îţi spui că e vorba de disconfortul călătoriei pe apă. În realitate, pierzi spectaculos legătura cu Pământul (şi cu pământul!), într-o trecere legănată prin poarta dezvăluită de spuma valurilor în zile fără prea mulţi nori. O poartă spre oraşul anomaliilor spaţiale.
Senzaţia persistă şi după ce ai coborât de pe feribot, ţi-ai recuperat bagajele şi ai aflat de unde se ia autobuzul spre oraş. Nu mai poţi da vina pe răul de mare şi eşti nevoit să recunoşti că ai alunecat într-un loc cu geografie stranie şi legi noi, un melanj de jovialitate, patetism, indolenţă, patriotism şi umor.
Drumul cu autobuzul pare să te convingă treptat că te afli, totuşi, într-un ţinut terestru. Zone industriale, garduri, schele, ziduri cenuşii, linii de tramvai, iarbă, pomi, blocuri, case răzleţe, rânduri de case frumoase, magazine, apoi gara Connolly, unde coboară toată lumea din autobuz. Chiar şi noi, doi wellsişti cu patru bagaje, veniţi să vizităm locul unde s-au născut tatăl lui Gulliver, al lui Dorian Gray şi al lui Dracula. Şi să participăm la convenţia europeană de science-fiction, zisă, în anul 2014, Shamrokon.
Ne-am scuturat cu greu de amorţeala dulceagă a călătoriei şi am plecat spre pensiunea unde ne rezervasem camera. Când făcusem rezervarea, gazda, o tanti Catherine, ne explicase într-un e-mail că de la staţia de autobuz până la ea se fac doar zece minute în plimbare. Convinşi că ştie ce spune, doar e localnică, am pornit pe jos. Ce înseamnă zece minute, când eşti în Dublin prima oară? În Dublin! În realitate, am mers vreo jumătate de oră pe o stradă care urca, trăgând bagajele după noi, derutaţi de numerotarea „în cerc” a clădirilor, de lipsa marcajelor la trecerea de pietoni şi de indicatoarele debusolante. Parcă ne învârteam pe inelul lui Saturn. Am găsit pensiunea după vreo trei sferturi de oră.
Probabil că în Dublin timpul se comprimă dacă eşti irlandez şi se dilată dacă eşti turist. Iar spaţiul se dilată dacă eşti turist şi se comprimă dacă eşti irlandez. În funcţie de localnicii cărora le ceri îndrumări, centrul se mută la periferie, iar periferia la centru. Însăşi noţiu-nea de „centru” e înţeleasă diferit. Hotelul DoubleTree by Hilton, de pe Burlingon Road, e situat, chipurile, în centru. De fapt, ca să ajungi la el, mergi un ceas pe jos din centru (alt centru, indicat de alt localnic). La un sediu de informare turistică, ni s-a spus că pensiunea la care ne-am cazat e la periferie. Un taximetrist ne-a spus că nu-i adevărat, e în buricul târgului. Şi uite-aşa, am bătut capitala irlandeză cu pasul. A fost cea mai bună soluţie ca să vedem cât mai mult din Baile Átha Cliath. În plus, a fost interesant să-i auzim pe localnici vorbind în „gaeilge”. Parcă asistam la o înfruntare între ferengi şi klingonieni.
Dar ne-am familiarizat repede cu capriciile oraşului. Şi nu numai atât. Am reuşit, până la urmă, să depistăm şi sursa anomaliilor spaţiale de acolo: entităţile Roberto Quaglia, pe care l-am găsit jucându-se cu un laptop în holul Hotelului DoubleTree by Hilton, şi prietenul lui, Ian Watson, cazat în acelaşi loc. Cel dintâi încerca să se vindece de o răceală, pentru că trecuse brusc de la 35°C (Bucureşti) la 18°C (Londra) şi apoi la 15°C (Dublin). Cel de-al doilea venise, şi el, de la Londra, cu soţia, dar şi cu răceala luată de la Roberto. Faptul că au călătorit amândoi bolnavi dintr-un oraş într-altul tulburase reţeaua spaţială a capitalelor europene, deci şi Dublinul.
Odată rezolvată problema aceasta, ne-am luat în se-rios rolul de participanţi la Shamrokon şi ne-am apucat de treabă. Dotaţi cu ecusoane şi program, ne-am dus la întrunirile Societăţii Europene de Science Fiction – ESFS. La prima, s-au făcut sugestii de schimbări în statut, s-au prezentat oraşele-candidate la organizarea euroconului din 2016, Barcelona şi Wrocław, şi s-au promovat nominalizaţii la premiile ESFS 2014. După cât de convins – şi de convingător! – a susţinut Ian candidatura Barcelonei, n-ar fi zis nimeni că are nasul înfundat şi gâtul roşu. Contracandidatul său, polonezul Michał Wnuk, nefiind răcit, nu a avut şanse de câştig. La a doua întrunire, lumea a votat Barcelona. Polonezii s-au consolat cu organizarea Euroconferinţei în 2016.
Întrucât din România eram prezenţi la Dublin doar noi, cei doi wellsişti, am devenit automat delegaţii oficiali ai ţării noastre, după cum ne-a explicat Bridget Wilkinson. În consecinţă, ne-am făcut datoria şi am votat românii de pe lista de nominalizări la premiile ESFS. Atât nominalizările, cât şi premiile, se găsesc la www.esfs.info. Din România, numai Eugen Cadaru a primit un premiu, cel de încurajare. Noi însă am lipsit de la ceremonia de premiere, pentru că urma să aibă loc în a treia zi de Eurocon, când plecam în zbor spre alte ţinuturi, neafectate de malformaţii geografice.
Ce m-a deranjat la întâlnirile ESFS: impresia constantă de superficialitate şi neimplicare a reprezentanţilor ei, care se consultau unii cu alţii întruna, în timpul şedinţelor. Parcă nu ştia stânga ce făcea dreapta. Faptul a determinat-o pe Cheryl Morgan, critic şi editor britanic, deţinătoare a premiului Hugo, să facă observaţie „prezidiului” că se comunică haotic şi discuţiile nu sunt ordonate. Intervenţia ei a fost însă inutilă, pentru că întâlnirea s-a desfăşurat mai departe în acelaşi fel, iar Cheryl Morgan a părăsit sala supărată. Nu s-au discutat probleme importante, de exemplu, de ce se consideră că premiile ESFS nu mai sunt relevante şi ce trebuie făcut ca să-şi redobândească importanţa. Nu a pus nimeni asemenea probleme, deşi nu cred că doar în fandomul românesc există nemulţumiri mari legate de ele, ca şi de altele. Întâlnirile ESFS de la Dublin dau impresia că Euroconul e un compromis, se plafonează, se diluează. ESFS nu e închegată şi nu inspiră suficientă încredere.
Cei care au participat la prima întrunire de la Shamrokon au fost rugaţi să doneze sume după mărimea buzunarului, pentru site-ul societăţii. S-au strâns aproximativ 85 de euro. Probabil că sunt necesari pentru plata găzduirii, dar site-ul e, de ani de zile, o tristeţe, pentru că nimeni nu are timp să se ocupe de el. Membrii conducerii sunt doar menţionaţi acolo, nu au nici măcar o prezentare de câteva rânduri. S-au schimbat acum un an de zile (2013). Dintre cei cinci, cunoscută e Bridget Wilkinson, fostă preşedintă ESFS, fostă secretară ESFS, în prezent, administratoarea premiilor. Am încercat să aflu mai multe despre preşedintă şi vicepre-şedintă. Nu ştiu decât că prima e suedeză, iar a doua, finlandeză. O căutare pe Google m-a trimis la o reţea de socializare, iar eu nu am cont deschis acolo. Să-mi fie ruşine, nu?
M-a dezamăgit „Dealers’ room”, foarte săracă în carte tipărită. Din „Fan lounge” (zona fanilor) cam lipseau fanii şi, într-un final, cred că aceştia s-au mutat cu totul la barul Euroconului. M-am simţit într-un muzeu abandonat, în care exponatele rămase, Tardis-ul lui Dr. Who şi un extraterestru-balon, nu mai tentau pe nimeni.
Din fericire, impresia de diluare de care spuneam mi-a fost atenuată de câteva puncte foarte bune din program. S-a mers pe mai multe direcţii: Europa – litera- tură, traduceri, desene animate, prezentarea eu- roconurilor din 2015 şi 2016; Irlanda – literatură (o zi întreagă dedicată lui Sheridan le Fanu), susţinerea candidaturii pentru Worldoconul din 2019, prezentarea Octocon-ului 2015, convenţia naţională irlandeză; starea actuală a industriei editoriale; ştiinţă – etică genetică, gadgeturi portabile, imprimantele 3D şi legea drepturilor de autor. S-a discutat mult despre Game of thrones; au mai fost piese de teatru, premiera sezonului 8 din Dr. Who etc.
Invitaţii de onoare ai Shamrokon-ului au fost artistul irlandez Jim Fitzpatrick, ales Grand Master, scriitorul polonez Andrzej Sapkowski (European Grand Master în 2010), autoarea americană Seanan McGuire, autorul irlandez Michael Carroll şi traducătoarea suedeză Ylva Spångberg. Cu cea din urmă am apucat să discut, dar foarte puţin. Era mereu pe fugă. Am simţit-o mai aproape de mine, poate şi pentru că a tradus din romanele lui Robin Hobb, pe care le-am tălmăcit şi eu în româneşte. Veţi regăsi în paginile acestui „Paradox” un articol în care îşi dezvăluie câteva păreri despre munca traducătorului.
Am părăsit Shamrokon-ul sâmbătă spre seară, urmăriţi de un soldat şi un guru cosmici, de care am scăpat numai după ce le-am făcut pe plac şi i-am fotografiat.
Am reuşit să străbatem pentru ultima oară parcul Stephen’s Green, care se închide, după cum scrie pe orar, „cu douăzeci de minute înainte de lăsarea întunericului”. Am ieşit pe poartă în ultima clipă. Până la hotel nu ni s-a întâmplat nimic, însă duminică dimineaţa, pe la cinci, în drum spre aeroport, am simţit o nouă „zguduitură spaţială”. Am văzut, din taxi, un nume de magazin: „Alimentara Transilvania”. M-a străfulgerat un gând: Roberto şi Ian pro-fitau de absenţa noastră şi-i pedepseau pe cei care plecau mai repede de la Shamrokon, dându-le din răceala lor şi tulburând aranjamentul teritorial al întregului continent euro-pean. Unde ne aflăm? am întrebat, cu îndoială în suflet. Ne-a răspuns taximetristul: la periferia Dublinului. Nu l-am crezut. Ştiam ce obiceiuri are Ian: călătoreşte „under cover”, mascat în Ghost of Honour, prin Europa. A fost odată şi la Timişoara. Mărturia o găsiţi chiar în această revistă, la pagina 9.
Am închis ochii doar o clipă. Când i-am deschis, ne-am trezit la Edinburgh.