Editorial: Evadarea dintre orizonturi

Luni, 15 Decembrie, 2014

Atunci când ajunge pe linia subţire de demarcaţie între ceea ce cunoaşte deja şi ceea ce îi este încă incomprehensibil, spiritul uman are în faţă fie un orizont al experienţei mai larg decât orizontul raţiunii – şi atunci populează spaţiul rămas gol cu făpturi şi întâmplări ale misterului, fie dimpotrivă, orizontul raţiunii e mai extins decât cel al experienţei – şi atunci dă sens pozitivist surplusului, organizându-l ca proiect, ca imaginar sau ca anticipaţie, fie că cele două orizonturi se suprapun – caz în care, încercând mulţumirea de sine, refuză iscodirea şi-şi rafinează alte forme de manifestare. În cea dintâi situaţie avem de-a face cu mecanismul de naştere a fantasticului, sub toate formele sale licite (inclusiv fantasy şi horror); în cea de-a doua, cu toate variantele de sine stătătoare ale ştiinţifico-fantasticului. Această clasificare sui-generis îi poate deranja pe cei obişnuiţi să ia în considerare doar forma romantică a progresului cunoaşterii (implicit şi a instrumentului privilegiat al acesteia, ştiinţa), care postulează că viitorul înseamnă exclusiv şi-mai-multă-cunoaştere, că (cel puţin la scara personajului colectiv) cunoscutul este un bun câştigat, neuitabil şi, mai ales, că a şti echivalează biunivoc cu binele, frumosul şi adevărul. Problema – a lor şi a noastră deopotrivă – este tocmai aceea că generaţia actuală a nimerit într-o paradigmă incompatibilă cu ideea romantică despre nesfârşirea cunoaşterii şi puritatea axiologică a acesteia. Paradoxal este nu faptul că am ajuns aici (istoricii spiritualităţii umane ştiu prea bine că nu este pentru prima oară), ci că s-a întâmplat astfel din cauza succesului pe care l-au cuoscut, în generaţiile anterioare, strategiile cunoaşterii prin ştiinţă. Altădată prin excelenţă acte individuale, chiar intime, procesele de cercetare şi creaţie au atins în pre-zilele noastre dimensiunile unor veritabile industrii, cu rezultate care nu mai sunt, nu mai pot fi la îndemintea unui singur individ, oricât de excepţional ar fi acesta. Ca atare, coabitarea gnoseologică dintre om şi omenire s-a rupt, iar dacă pentru cea din urmă cunoaşterea ştiinţifică şi utilizarea acesteia îşi continuă marşul triumfalist, pentru individul uman, orizontul experienţei a redevenit mult mai larg decât cel al raţiunii. Aşa se explică, printre foarte multe altele, şi una dintre ciudăţeniile evolutive dinlăuntrul science-fiction-ului: reîntoarcerea spre fantasy, spre un fel de a băsmui vrute şi nevrute, fără a mai adăuga jocului de-a plăsmuirea cenzura (sau armătura) unui alt joc de spirit, născut din interogaţia dar cum am putea face să…?

Desigur, aşa cum tehnicismul nu a reprezentat în copilăria SF-ului singurul mod de a păşi mai departe, nici noul fantasy (în măsura în care el este cu adevărat nou sau cu adevărat fantasy) nu reprezintă singura cale de continuare a aventurii science-fiction. Este ceea ce încearcă să demonstreze şi creaţiile reunite în acest număr aniversar al „Paradox”-ului editat de gruparea „Wells-Timişoara” şi colaboratorii acesteia. Aici, SF-ul clasic, cel de percepţie şi cel de metaforă coexistă cu satira, umorul şi experimentalul, singura constrângere pe care wellsiştii timişoreni şi-au impus-o – de altfel, cu multă vreme în urmă – fiind aceea de a nu-şi supune creaţia constrângerilor. Şi de a păşi mai departe ridicându-se deasupra orizonturilor.