Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, serie nouă

Luni, 15 Decembrie, 2014

Prin anul 1981, când m-am dus, elevă într-a şaptea, la proaspăt înfiinţatul cenaclu SF „Sirius” din Lugoj, urbea mea natală, zestrea SF pe care o adunasem odată cu lecturile vârstei, cuprindea, printre altele, serialul Pierduţi în spaţiu, care mă adusese în extaz cu nişte ani înainte, filmul Planeta interzisă şi câteva numere din Colecţie – aşa îi ziceam atunci, ca şi când ar fi fost singura colecţie de povestiri din lume şi oricine ştia despre ce vorbesc dacă îi spun aşa. La vreo doi ani după aceea şi după multe şedinţe de cenaclu, mi-am stabilit un scop cu adevărat măreţ, care surclasa chiar intrarea la liceu: să adun toate numerele apărute în Colecţia înmormântată pe nedrept cu nişte ani în urmă şi să le citesc din doască-n doască, de parcă din ele ar fi trebuit să dau examenul de admitere, şi nu din probleme de „moartematică”. Şi s-a întâmplat că, în următorii treizeci şi ceva de ani, am reuşit să le strâng de două ori şi să le pierd de două ori. Acum le am din nou pe toate, a treia oară, aranjate şi legate frumos, nu de mine, ci de un alt păs(tră)tor de cărţi.

Dar una a fost să citesc din Colecţie la 13-14 ani, când actul în sine, ca mersul săptămânal la cenaclul SF de la biblioteca municipală, presupunea un refugiu, fie el şi inconştient, din contextul politic al vremii, apăsător chiar şi pentru o minte în formare, şi alta să o reiau peste încă cinci ani, cu alţi ochi şi un pic de experienţă în plus. Şi tocmai experienţa aceea a diluat magia povestirilor când am încercat să le recitesc, făcându-mă să zâmbesc destul de larg când vedeam un titlu ca Prizonierii beznei de foc. S-a păstrat însă, şi se păstrează şi acum, un alt gen de farmec, acela al ideii de-a o avea în bibliotecă, de-a o răsfoi câteodată şi de a-ţi aminti cât de importantă a fost la început. Pentru mine, a cântărit la fel de mult ca volumele lui Jules Verne, cumpărate de înţeleptul meu bunic. De câte ori ajung la piaţa de vechituri şi văd Colecţia scoasă la vânzare, nu ştiu dacă să mă întristez că vrea s-o vândă cineva sau să mă bucur că o va cumpăra altcineva, dacă o va cumpăra.

În editorialul primului număr al Colecţiei din anul 2012, sunt amintite cele patru serii ale ei. Eu, şi poate alţii ca mine, am receptat doar două, cea dintâi, încheiată în 1974, şi cea mai recentă, reluată în 2012, la care mă voi referi în continuare.

Primul număr se deschide şi se încheie cu istoria Colecţiei „Povestiri Ştiinţifico-Fantastice” din perspectiva domnilor Alexandru Mironov şi Mircea Opriţă. Rememorări moderat nostalgice, care cad bine chiar şi celor familiarizaţi cu evenimentele din perioada 1955-1974, când au apărut 466 de numere.

Noua serie porneşte însă la drum oarecum riscând, cu nuvela Insula. Spun riscând, pentru că pe autorul acestui text, Peter Watts, unii îl urăsc, iar alţii îl adoră, aşa cum precizează Alina Sârbu în preambulul breviarului Ştiinţă şi fantastic, aşezat strategic la finalul prozei. Dacă ai citit mai întâi nuvela şi apoi breviarul, tragi concluzia că ar fi fost mai bine să porneşti la lectură invers, după ce te-ai informat, cât de cât, despre ideile şi conceptele ştiinţifice „mai mult sau mai puţin inventate” de Watts. Întâmplarea a făcut ca, luând în mână numărul 1 al revistei, ea să se deschidă singură la pagina 45, unde scrie astfel: „Sunt trează şi sunt singură, şi mi-e silă să tot fiu depăşită numeric de imbecili”. Vorbele acestea m-au uns la suflet în momentul respectiv, din motive care nu ţineau de lectura propriu-zisă a nuvelei. Mi-au plăcut atât de mult, încât m-au determinat să citesc breviarul înainte şi abia apoi să duc până la capăt o proză lungită şi greoaie, nu din pricină că ar fi înţesată de termeni ştiinţifici, nici pentru că ar fi pesimistă (reproşuri făcute în general prozei lui Watts), ci fiindcă îi lipseşte coeziunea lăuntrică a frazelor, liantul care să facă din ea un text cu adevărat literar. Deşi mă îndoiesc că Watts a urmărit să dea nuvelei sale un caracter literar, sunt, totuşi, convinsă că Insula este pe placul multora şi, la urma urmei, modul în care e scrisă rămâne o chestiune de gust.

Iar dacă tot veni vorba de gust, trebuie spus că CPSF încearcă să împace toate preferinţele. Numerele seriei noi sunt tematice: planeta Marte, planeta Mercur şi bănuita planetă Vulcan, hard SF, literatura dark fantasy, horror şi steam/biopunk, călătoriile în timp, ucronia etc. Sunt acoperite secţiuni de proză, critică, recenzii, fandom, ştiinţă, cronică de film şi bandă desenată.

Unul dintre cele mai reuşite numere este dedicat literaturii steam/biopunk (3/2013). Scriitorul finlandez Hannu Rajaniemi este încă insuficient cunoscut la noi. Probabil că Hoţul cuantic, roman în curs de apariţie la Editura Nemira, va rezolva măcar parţial această problemă. Excelent model de biopunk, Elegie pentru un tânăr elan, de H. Rajaniemi, te transportă în lumea anticipată de savantul futurist Ray Kurzweil, cea

„postumană, în care întregul univers s-a trezit la viaţă, devenind inteligent” – de acord – „şi iubitor” – mai greu de acceptat! – „graţie nanoboţilor creaţi de postomenirea unui viitor nu chiar atât de îndepărtat”.1 Cât de îndepărtat sau de apropiat poate fi momentul când inteligenţa artificială o va depăşi pe cea umană? În fragmentul din Singularitatea se apropie, Kurzweil, autodeclarat Singularist, pune la dispoziţie câteva „cugetări” prin care încearcă să-şi explice filozofia personală. Una singură e suficientă ca să te pună pe gânduri: „În prezent, avem mijloacele de a trăi suficient de mult pentru a ajunge să trăim veşnic.”2 Mai veche sau mai nouă, justificată sau încă neexplicată mulţumitor, indiferent cum o privim, afirmaţia naşte suficiente întrebări cel puţin îngrijorătoare despre fenomenul profeţit de Kurzweil. În acest univers cenuşiu al Singularităţii, în care optimismul şi speranţa nu reuşesc să pătrundă decât forţat, printr-un mare efort de imaginaţie, gravitează fata cuantică a lui Hannu Rajaniemi, cuvintele căutate de poetul-vânător şi sămânţa nanocuantică, alături de sufletele-paznic ieşite din trupurile oamenilor din adâncuri, închipuiţi de Dănuţ Ungureanu în povestirea Cronicile oamenilor iridium, care delimitează de la început prezentul nostru („trecutul” personajelor) de cel al oamenilor iridium (viitorul nostru): „Păi, mai durabilă ca lumea noastră nu-mi închipui alta, vreodată”, spune personajul Berlin, vorbind despre un viitor ipotetic cu pretenţii de eternitate, când civilizaţia şi natura umană, modificate dramatic de tehnologie, nu vor mai fi capabile să-şi imagineze cum vor evolua. Solid şi bine închegat acest număr din CPSF. Nici următorul, dedicat călătoriilor în timp, nu se lasă mai prejos. Se deschide cu Ted Chiang, un alt autor pe care l-am regăsit de mai multe ori în noua serie a Colecţiei. Cunoscut la noi de câţiva ani, prin volumul Împărţirea la zero, Chiang iese şi mai mult în evidenţă, graţie povestirii Neguţătorul şi poarta alchimistului, dar şi prezentării pe care i-o face Oliviu Crâznic, câteva numere mai târziu (ideal ar fi fost ca prezentarea să fi fost în acelaşi număr cu povestirea amintită).

Oliviu Crâznic este nu numai un autor priceput la scris, cunoscut pentru textele sale dark fantasy, ci şi un recenzent bine informat, care nu citeşte în grabă şi ştie cum să atragă atenţia asupra unui scriitor. Prezentarea pe care o face literaturii dark fantasy (nr. 2/2013) nu e doar bine-venită, ci şi foarte necesară, aşa cum e şi cea a literaturii horror (nr. 5/2013), realizată de Mircea Pricăjan, traducătorul lui Stephen King în limba română. Personal, am simţit deseori lipsa unor asemenea sinteze, între care trebuie amintite şi cele semnate de Tudor Ciocârlie (Marte, marea iubire SF-ului, nr. 1/2013) sau de Cristian Tamaş (Grădina potecilor temporale, nr. 4/2013). Ele cer timp, şi nu numai timp, ca să fie duse la capăt, deci cu atât mai mult trebuie apreciaţi autorii lor. Liviu Radu e cel mai nimerit să scrie despre ucronie în literatura română, în completarea articolului scris de Alina Sârbu (un om valoros şi talentat) despre istoria alternativă în general (nr. 7/2013). Asupra operei lui George Anania, Victor Kernbach, Cornel Robu, Gheorghe Săsărman şi Liviu Radu se apleacă, cu obişnuita-i măiestrie, domnul Mircea Opriţă, în numere diferite.

Aşa cum se cuvine, numerele apărute până acum dau, fiecare, şanse egale scriitorilor români şi străini. De la numărul 10/2013 încolo creşte numărul de proze, dar se simte lipsa articolelor de ştiinţă. O compensează oare textele hard SF? Nu întotdeauna.

Vorbeam la început de farmecul seriei iniţiale a Colecţiei. La el contribuiau, în foarte mare măsură, copertele, care mă fascinau mai ales prin expresivitatea figurilor umane. Şi prin culorile care-mi compuneau frânturi de simfonii în minte. Îţi puteai scrie propriile povestiri numai privind copertele aranjate într-o anumită ordine, apoi în alta, şi în alta… Lucrate în cu totul alt stil, imaginile copertelor actuale se întipăresc însă la fel de adânc în memorie. Tudor Popa este artistul mesajelor şi senzaţiilor care ne sunt transmise, cu o claritate unică şi multă fineţe, prin poarta destoinicului alchimist al lui Ted Chiang, din ierburile înalte în care sălăşluieşte frica exploatată de Stephen King, din tărâmurile pustiite străbătute de G.R.R. Martin sau din lumea postumană profeţită de Ray Kurzweil.

* * *

Tocmai când mă pregăteam să închei materialul de faţă, pe site-ul Editurii Nemira se anunţa numărul 23 din CPSF. Un semn bun şi încurajator, o dovadă că editura încearcă să menţină un anumit ritm de apariţie. La urma urmei, Colecţia a ajuns la a patra ei viaţă şi e vremea să devină un portal spre science-fiction-ul de elită.


1. Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, serie nouă, nr. 3/2013, p. 37

2. Idem, p. 41