Postmodernism şi science-fiction

Luni, 15 Decembrie, 2014

Potrivit unei lecturi formulate din perspectiva antropologiei culturale (Boyne & Rattansi 1990), postmodernismul se defineşte ca o mişcare intelectuală generată de receptarea critică a câtorva teme relevante ale modernismului, a căror configurare s-a produs încă din epoca Iluminismului: pozitivismul ştiinţific, inevitabilitatea progresului omenirii şi capacitatea gândirii omeneşti de a înţelege orice adevăr fundamental şi de a-l supune controlului raţiunii. O astfel de formulare nu poate să nu atragă atenţia cercetătorului întru science-fiction, întrucât toate cele trei teme citate ca generatoare a „ereziei” posmoderniste fac parte din bagajul motivaţional al individualizării fenomenului SF. Trebuie să constatăm însă că, spre deosebire de abordarea dihotomică din spaţiul main-stream, în care paradigma ştiinţifică a fost valorizată în termeni discreţi ştiinţa este fie pozitivă în sine, aşa cum postulează moderniştii, fie negativă în sine, potrivit convingerii postmoderniştilor – science-fiction-ul s-a dispensat de o atare dilemă încă de la primele sale creaţii referenţiale.

Pentru H. G. Wells, un autor cu o foarte pronunţată angajare ideologică, progresul tehnologic – să precizăm aici că, în domeniul SF, ştiinţa are o identitate dominant, dacă nu exclusiv tehnologică – furnizează doar instrumente, nu şi opţiuni subsumabile deontologicului. Maşina timpului nu este nici bună, nici rea, iar utilizarea sa nu are nici un rol în structurarea viitorului sumbru la a cărui cunoaştere contribuie. Invazia marţienilor nu ne este prezentată, precum năvălirile barbare din evul premedieval, ca pedeapsă aplicată omenirii dinspre planul transcendental, pentru o eventuală conduită improprie. Nici măcar cometa Marii Schimbări nu face dintr-un proces situat la limita fizicului cu metafizicul topirea cometei – un fapt bun sau rău în sine, dipolul bine-rău fiind în continuare tratat ca apanaj al liberarbitrului uman. În acelaşi timp, însă, cititorului îi sunt propuse, declarat şi programatic, teme de meditaţie cu o puternică dominantă etică şi scenarii care pun sub semnul întrebării, fără reţinere, caracterul implacabil al progresului uman, dar mai ales imaginea de erou fatalmente pozitiv al celui-care-foloseşte-ştiinţa.

Opera julesverniană este formulată, din această perspectivă, în practic aceiaşi termeni: deşi părintele francez al science-fiction-ului nu are angajamente ideologice vădite şi nu ţine să-şi plaseze cititorul în postura de a emite sentinţe (cu rarisime excepţii, precum scrierea oarecum apocrifă Eternul Adam, textele lui Jules Verne enunţă de la bun început, pentru întreaga durată a naraţiunii, ce este bine şi ce este rău), personajele sale sunt obligate la astfel de alegeri, uneori relativ dificil de făcut (precum în istoriile despre Nemo sau Robur), iar efectele apelului la tehnologic pot fi deturnate în scopuri cel puţin neclare (precum în Doctorul Ox), dacă nu malefice de-a dreptul (Cele 500 de milioane ale Begumei) – însă niciodată nu este nici măcar sugerată posibilitatea ca ştiinţa în sine (fie şi limitată la dimensiunea ei tehnologică) ori, prin generalizare, îndrăzneala de a cerceta să fie încărcate cu valoare morală, fie ea pozitivă sau negativă.

Această conduită de raportare la paradigma ştiinţifică, prin eludarea dilemei fondatoare a postmodernismului fără a evita problema naturii binelui şi răului în utilizarea arsenalului tehnico-ştiinţific, va fi urmată, de altfel, de toţi continuatorii lui Verne şi Wells pe tărâmul imaginarului literar SF – începând cu cei care se aliniază canoanelor fixate de revista Amazing Stories a lui Hugo Gernsback (reper indubitabil al formării unei conştiinţe de sine a genului) –, atât din culturile anglo-saxonă şi franceză, cât şi din cele modelate sub înrâurirea acestora (adică de practic tot ce identificăm în prezent a fi cultura occidentală/euro-atlantică). Excepţiile (nu neapărat foarte rare, dar mai puţin articulabile într-un fenomen de anvergura ştiinţificţiunii) s-au situat dintru început, depotrivă din perspectivă tematică, intenţională şi receptivă, la periferiile domeniului. Începuturile româneşti ale SF-ului nu puteau face excepţie, întrucât ele au urmat, declarat sau implicit, modelele anglo-franceze. Vorbind de debuturile SF-ului românesc, suntem datori să precizăm că avem în vedere exclusiv triada scriitorilor Victor Anestin (În anul 4000 sau O călătorie la Venus – 1899, O tragedie cerească – 1914, Puterea ştiinţei sau Cum a fost omorât Răsboiul European 1916), Henri Stahl (Un român în Lună – 1914) şi Felix Aderca (Oraşe înecate – 1936) şi imitatorii lor, creaţiile lui Mircea Eliade subsumabile domeniului science-fiction (în primul rând Secretul doctorului Honigberger 1940) fiind reevaluări târzii, chiar şi astăzi acceptate doar cu rezerve în această cheie de lectură. Referinţa la Eliade are însă, în contextul pe care-l analizăm – dar şi în acest caz, fiind obligatorie menţiunea că el urmează modele literare occidentale, de asemenea marginale science-fiction-ului – valoarea excepţiei care întăreşte regula: aici, calea de cunoaştere aleasă este rea/impură/ damnabilă, atitudinea personajului-cheie, dar şi a vocii autoriale faţă de obiectul (rezultatul) cunoaşterii fiind tratată că irelevantă.

Fapt deosebit de interesant, în opinia noastră şi sub aspectul aici analizat, este împrejurarea că science-fiction-ul va continua să rămână (în covârşitoare măsură, cel puţin pentru câmpul de exprimare literară) neatins de avatarurile unui postmodernism care atinge statutul de fenomen tot după intrarea omenirii în era atomică, moment care readuce SF-ul – după cum s-a observat adesea – în acea zonă a dezbaterilor de etică socială şi exerciţiu modelator utopic (sau distopic) pe care se poziţionaseră, la vremea lor, satirele şi utopiile care au pregătit terenul pentru configurarea acestui gen cultural. Limbajul problemaţional al operelor lui Karel Capek, bunăoară (evocăm aici mai ales Boala albăR.U.R. şi Krakatit), are aceeaşi claritate a localizării răului social (sau absolut) în raport cu ştiinţa şi cunoaşterea ca şi satira Frankenstein a lui Marry Shelley ori, şi mai vădit, a romanelor astronomice din specia schiţată de Camille Flamarion, redactate în preistoria science-fiction-ului. Pe aceleaşi coordonate se înscriu şi operele autorilor de referinţă ale epocii de aur a SF-ului de secol XX: Isaac Asimov (Cavernele de oţelSoarele gol, trilogia Fundaţiilor, dar mai ales – din perspectiva aici analizată – ciclul Celor trei legi ale roboticii şi Sfârşitul eternităţii), Arthur C. Clarke (Odiseea spaţialăSfârşitul copilăriei), Stanislaw Lem (Norul lui Magellan, dar mai ales Solaris şi ciclulCiberiadei), Italo Calvino (Cosmicomicării), Lino Aldani (Noapte bună, SofiaEclipsa 2000), Gerard Klein (Gambitul stelelorSceptrul hazarduluiSeniorii războiului, ba chiar şi Viruşii nu vorbesc), Frank Herbert (Destinaţie: Vidul, ciclul Dunelor) ş.a.m.d., nu în ultimul rând concetăţenii noştri Vladimir Colin (BabelDivertisment pentru vrăjitoare), Sergiu Fărcăşan (Atacul cesiumiştilorVă caută un taur), Gheorghe Săsărman (2000), Mircea Opriţă (Figurine de ceară) ş.a. abordează frontal problematicile pozitivismului ştiinţific, progresului uman şi capacităţii de percepţie raţională a lumii – cheile de boltă ale reevaluării postmoderniste fără a pune însă la îndoială valoarea cunoaşterii sau legitimitatea gnoseologică a ştiinţei.

Nu mai puţin adevărat este însă şi faptul că, în mai multe rânduri, autorii sus-semnalaţi – sau, în cel puţin egală măsură, alţii din aceeaşi clasă de reprezentativitate culturală – au avut tentative, rămase însă fără consistenţă, dacă nu chiar rezultate accidental, din jocul creativ, de evadare din conduita canonică SF. Bunăoară, în Solaris-ul lui Stanislaw Lem sau Sfârşitul eternităţii de Isaac Asimov, tema limitelor capacităţii de cunoaştere umană este formulată explicit, pentru ca, în Vă caută un taur al lui Sergiu Fărcăşan, să fie pusă sub semnul întrebării chiar proprietatea de liber-arbitru a actului uman de cunoaştere. Însă despre o delegitimare a exerciţiului gnoseologic ori, în particular a utilizării în acelaşi scop a instrumentului ştiinţific, aşa cum se va proceda ulterior, în opere referenţiale pentru post-clasicismul science-fiction (precum Avatar-ul lui James Cameron, care poziţionează paradigma ştiinţifică în inferioritate explicită în raport cu formule de transcendenţă gnoseologică vădit inspirate din doctrine new-age) nu poate fi încă vorba. Când problema începe să fie astfel formulată – nota bene! practic doar după anul 2000 şi aproape exclusiv în afara câmpului literaturii, în acepţiunea sa tradiţională – putem afirma că postmodernismul şi-a făcut loc şi în imaginarul SF. Desigur, numai dacă acceptăm că, prin astfel de experienţe creative, rămânem încă în ştiinţificţiune.


Notă bibliografică

Boyne & Rattansi 1990 = Boyne, Roy, Rattansi, Ali, The Theory and Politics of Postmodernism: By Way of an Introduction, în Roy Boyne and Ali Rattansi (ed.), Postmodernism and Society, Ed. MacMillan - Education, London, 1990, p. 1-45