Conspirând pentru Monarhie cu Lucian Ionică

Joi, 25 Octombrie, 2012

La începutul timpurilor, pe când se punea la cale naşterea Fandomului SF românesc, pe la sfârşitul anilor ’60, pe când bermudele nu se inventaseră, pantalonii scurţi erau încă purtaţi în exclusivitate de băieţi, pe întregul parcurs al adolescenţei.

Sincer să fiu, nu mai reţin exact dacă, atunci când l-am cunoscut, Lucian Ionică purta sau nu pantaloni scurţi, dar sigur ştiu că era adolescent.

Năltuţ peste medie şi cu o zvelteţe delicată (pe atunci nu existau tineri obezi), în ciuda unei purtări rezervate, prevenitoare, exprimate prin politeţe şi tact colocvial, el se făcea cu uşurinţă remarcat în intervenţiile din dezbaterile cenacliere, prin pofunzimea investigaţiei, argumentaţia temeinică şi replicile scântâietoare.

Curiozitatea sa orientată de o inteligenţă analitică autentică l-au îndreptat curând spre primele cercetări1 cu relevanţă sociologică din hinterlandul SF autohton, aflat în umbra seniorială a literaturii mainstream.

Prima mea experienţă ca parte dintr-un tandem auctorial cu Lucian Ionică nu s-a finalizat apoteotic, din păcate, din pricina naivităţii noastre în materie de management epic, lipsindu-ne pe atunci o codificare protecţionistă a termenilor care ne defineau mesajul artistic.

Aflând eu de la un vecin din blocul copilăriei, aflat într-o latură a Băilor Neptun, pe Dionisie Linţia 2, anume Olimpiu Vesa, un distins şi preţuit actor al Teatrului de Păpuşi timişorean, cum că instituţia cu pricina visează la montarea operelor unor dramaturgi locali, i-am împărtăşit prietenului meu, încă liceean în 1971, proiectul unei colaborări în materie.

Şi astfel, ne-am întâlnit de nenumărate ori, neconspirativ, în garsoniera unde eu săvârşeam, după obiceiul pământului, un pasager dar trepidant concubinaj cu o frumoasă olteancă al cărui nume era Liana, o nepoată directă a scriitorului Gib Mihăescu şi care avea forme, temperament şi plete negre de Carmen andaluză.

Rodul muncii noastre de o vară, transcris profesionist de muza-mi Liana, altminteri o dactilografă emerită între angajaţii civili ai Garnizoanei din Piaţa Libertăţii, nu a fost un şoricel zămislit de-un munte, ci o piesă de teatru de păpuşi în trei acte, cu un titlu de thriller: Pe urmele venusianului Linguriţă, care a plăcut conducerii Teatrului, dar nu a plăcut celor care-i supravegheau ideologic repertoriul.

Problema insurmontabilă o reprezenta Împăratul Câinilor, un personaj-cheie în lucrarea noastră, pe care cârcotaşii de la Cenzură ni-l reproşau în ideea că, dacă în trecut (vezi Roşu Împărat sau Regele gol) capetele încoronate mai puteau fi trecute cu vederea, în contextul socialist al prezentului şi viitorului, ele erau indezirabile, iar nouă nu ne era îngăduit să ne motivăm demersul artistic pe temeiul instituţiei juridice a precedenţei! Aşa se face că am renunţat amândoi la perspectivele incerte oferite de dramaturgia pentru copii şi, acceptând insinuarea cronicarului că suntem trăitori supt vremi, am purces degrabă la împlinirea chemărilor profunde ce ne stăteau la îndemână, trăgându-ne de mânecă, cu energia necheltuită încă a tinereţii.

Şantajat de experienţa sa de împătimit al drumeţiilor montane, Lucian şi-a mărturisit această pasiune într-o carte2 publicată în 1989, când, aproape simultan, a mărturisit-o şi pe cea secretă, pentru cei mai mulţi dintre noi, în faţa ofiţerului Stării Civile, însoţindu-se cu „…ANA, / Însumând decorului, / Zâna Muntelui şi Doamna,/ Soaţa Autorului!”3, eu consemnând în astfel de termeni evenimentul, spre ştiinţa generaţiilor prezente şi viitoare, cu menţiunea că acestei epoci trecute i se potriveşte ca motto un cântec ardelenesc4, tare drag prim-ministrului (demis) Emil Boc.

Astăzi, aproape ca la începuturile prieteniei noastre, Lucian Ionică este înalt şi aproape zvelt, are o purtare rezervată, este prevenitor, se exprimă cu politeţe şi tact, se face cu uşurinţă remarcat în orice fel de conclav, prin profunzime, argumentaţie şi replici scânteietoare, cu un adaos de umor subtil.

La acestea, ca (mare) valoare adăugată, enumăr cu cinism pseudostatistic pe fiica sa minunată, un doctorat în filosofie, o funcţie universitară, cărţile, filmele cu premiile aferente şi, desigur, ataşamentul verificat la ceea ce am putea numi „The Spirit of the «H.G. Wells» & «Helion» team”!

Note
1. Un studiu interesant îl face în Chestionarul referitor la literatura SF prezentat/comentat în „Almanahul Anticipaţia” 1986 şi 1987;
2. Ionică, Lucian - Ţarcu (roman), Ed. Facla, Timişoara, 1989;
3. Marcel Luca - Rapsodii matrimoniale, în: Parodii de circumstanţă cu sefişti de relevanţă, pe site-ul ProScris, 2009;
4. „Puşca şî curaua lată, / Ce fecior eram odată! / La vânat prin munţi şi văi, / Cu ortacii mei!.…”