S-a născut în 8 decembrie 1956, la Lugoj. Este absolvent al Facultăţii de Construcţii a Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara. Îşi exercită meseria de inginer constructor până în anul 1997, când devine redactor la Editura Marineasa din Timişoara.
Debutează în revista „Paradox” (1978), cu povestirea Zece secunde. Publică proză SF în „Paradox” (Cronolit, Sarea în deşert, Sub cerul ca de plumb), „Helion” (În hăţiş, Vânătorii, Hanul de la hotar). Multe povestiri sunt reluate, alături de traduceri, în alte reviste („Forum studenţesc”, „Luceafărul”, „Magazin”, „Curierul de Costineşti”, „Holograma”, în almanahul „Anticipaţia”, sau sunt incluse în antologiile Avertisment pentru liniştea planetei, Anatomia unei secunde, Timpul este umbra noastră ş.a.
Obţine Premiul II pentru proză scurtă la Consfătuirea de la Târgovişte (1978), Premiul studioului T-82 la Consfătuirea de la Sibiu (1982).
Din 1980, face parte din redacţia fanzinului „Paradox” (în diferitele sale formule), publicaţie care a obţinut numeroase distincţii la Convenţiile Naţionale şi un premiu „Eurocon”, în 1987. În anii ’80 participă la realizarea fanzinului „Biblioteca Nova”.
Pornind de la lucrarea Zece secunde, este realizat filmul de televiziune Mesagerul, în regia lui Cadri Abibula.
În postfaţa antologiei Avertisment pentru liniştea planetei, Constantina Paligora notează: „Caracterizat printr-o exemplară conştiinciozitate şi modestie, [Dorin Davideanu] evită să se facă vâlvă în jurul prozelor sale (cuminţi, dar cu o scriitură bine elaborată) şi al premiilor, ce nu l-au ocolit. Cu toate acestea, povestirea Zece secunde a reuşit să devină un punct de referinţă în alcătuirea almanahurilor, antologiilor etc. Noi am ales schiţa Crenelurile, care se distinge prin conciziunea în care poate fi îmbrăcată o parabolă deosebit de tulburătoare.”
Cornel Robu, în antologia Timpul este umbra noastră, apreciază: „Ceea ce se observă, mai întâi, în schiţele şi povestirile – destul de puţine la număr – semnate până acum de Dorin Davideanu, nu este şi ceea ce se dovedeşte până la urmă a fi resursa cea mai definitorie, pentru science fiction, în genere, ca şi pentru autor, în speţă. Anume – este vorba, mai întâi, de o (pre)dispoziţie euforic-humoristică, de un demon ironic, parodic, care se complace a zburda ludic la suprafaţa clişeelor şi poncifelor «genului» pe care, ce-i drept, se mişcă dezinvolt şi alert… Chiar dacă agentul coroziv al ironiei îşi erodează, [alteori,] până la dizolvare, propriul suport, «ideea SF» – nu e mai puţin adevărat însă că acest euforizant spirit ludic se lasă simţit a fi subteran tensionat de spaime şi nelinişti cât se poate de non-euforice, fiind, de fapt, un modus vivendi cu terifiantul şi copleşitorul. Atunci când se decide să dea curs liber acestor sumbre spaime şi obsesii – cruzimii şi dezastrului ca necesar «moment negativ», ineludabil şi indispensabil dialecticii cathartice în science fiction – de-abia atunci face Dorin Davideanu pasul decisiv al asumării estetice a realului, de-abia atunci atinge pragul realizărilor majore, pragul adevăratului science fiction, căruia îi aparţine, de exemplu, povestirea Vânătorii – cea mai bună scriere a sa de până acum…”
Este preşedinte al Cenaclului „H.G. Wells” în perioada studenţiei (1977-1982) şi rămâne, în continuare, unul din liderii fandomului timişorean. Este membru al ARSFan.
