Cercul pedagogic

Bătură mai mult pe ghicitelea cei patru kilometri. Până să iasă din sat, au avut parte de două becuri chioare, unul la cooperativa de consum şi altul la sediul c.a.p.-ului. De lanternă au făcut uz cu zgârcenie. Au fost depăşiţi de mai multe cârduri de biciclete (majoritatea fără faruri) trosnind din toate încheieturile. Posesorii lor, muncitori la uzină, le abandonau care după canton, care proptindu-le de magazie, care în spatele sălii de aşteptare, fără să le mai aplice lanţul de siguranţă. Au stat aşa în expectativă, încercând să se identifice după voci. Nu pică rău o vorbă în răspăr, o înjurătură de încurajare pe inima goală.

Au năvălit în garnitura neluminată, căutându-şi loc printre trupuri toropite. Câţiva nărăviţi, sub incidenţa lămpaşelor, au şi luat-o cu bătutul cărţilor, stând de-a-mpicioarelea pe platformă, iar taşca unuia, ţinută cu schimbul, mai mult proptită între burţi, servea drept masă de joc. Estimp, sticla cu monopol circula cumpănit. De la o vreme, când aglomeraţia crescu după opririle următoare, doi dintre jucători se mutară în W.C.-ul căruia predecesorii, din raţiuni practice, îi smulseseră uşa. Se simţeau mai în larg, asta se vedea după felul în care-şi ţuguiau buzele când trăgeau câte o înghiţitură, după glasul căpătând rezonanţă şi după zâmbetul sigur. De-acum puteai să-i urmăreşti în voie de pe colţul tău de bancă, deoarece zorii, abia iviţi, se şi apucaseră să le lustruiască trăsăturile cam din topor. Ca să prindă un pic de suflet, dascălii, după ce izbutiseră, într-un târziu, să se regrupeze, destupară borcănaşul cu vişinată de casă; şi-l treceau cu sârg de la unul la altul, ceea ce stârni protestul femeii cu aspectul cel mai aşezat, nevasta unuia cu alură de adolescent, unul ce părea mai degrabă nepot de mătuşă decât soţul aceleia.

Se luminase de-a binelea, în timp ce trenul trecea şi tot trecea prin localitatea lungită ca un cârnat, cu staţionări din kilometru în kilometru ba la semnal, ba în halte sau în gări având acelaşi nume, completat însă printr-un cuvânt diferit sau printr-o simplă literă.

La coborâre, grupa de dăscălaşi se reuni cu altele, aşa că, preţ de un pluton, porniră în marş metodic spre obiectiv: liceul aşezat popândău pe un dâmb ce se voia măreţ şi de pe care părea să domine oraşul.

Pătrunşi în clădire, urmară indicaţiile date de nişte graţii cam trecute şi rotunjoare, echipate în bluze albe şi în fuste bleumarin, şi se împărţiră pe coridoare şi pe săli. Tinerelul însă (cunoştinţa noastră din tren) o coti spre toaletă, acolo se închise într-o cabină şi nu ieşi până nu dădu gata conţinutul borcanului de care am pomenit. Trase apa de formă, îşi înfundă gura cu un pumn de mentosane, se învârti câteva zeci de secunde pe culoare, apoi intră în sală tocmai când şefa de atelier pedagogic se lansase în cuvântarea ce trebuia să prefaţeze susţinerea referatelor şi dezbaterile. Ochi banca unde-i şedea consoarta. „Nu te-ai putut abţine, ce naiba!” făcu aceasta, şi cocu-i de matroană pendulă ameninţător. Dar lui nu-i mai păsa, cu doza ce şi-o luase, totul deveni suportabil pentru o vreme, aşa că se lăsă cuprins de dulcea mocirlă a sintagmelor şi a conceptelor ce inundaseră de-un timp mediul didactic: muncă independentă, creativitate spontană, clasă-pilot, activizare etc.

În pauză, se mutară aproape toţi într-o încăpere alăturată, aici putură să-şi câştige la un preţ rezonabil mici şi bere (încă nu se introdusese legea că n-aveai voie să trincăleşti în instituţii şi-n întreprinderi), o cam lungiră, de au trebuit să facă inspectorii şi coordonatorii câteva strigări. Omul nostru (falsul adolescent) hăpăi pe nerăsuflate două sticle, în timp ce perechea sa cea coptuţă de-abia îşi înmuie pliscul, deşi tare ar mai fi poftit. Dar, pentru a respecta adevărul, trebuie spus că altcineva a atras mai degrabă atenţia. Era un tip călos, căruia sacoul gri-petrol îi pocnise în spinare pe la cusături, iar atunci când se aşeza, pantalonii lăsau să i se vadă ciorapii de modă veche, prinşi cu jartiere de pulpele varicoase. Cravată bordo. Faţa-i se păstra încă relativ tânără, doar că părul, abundent şi izvorând din frunte, îi era complet alb, de un alb neverosimil, încât aducea a perucă. Tipul, spre indignarea unora şi spre amuzamentul altora, scoase glaja cu ţuică dintr-o traistă ţărănească, turnă copios în bere şi bău amestecul dintr-un şluc.

Reveniră, în fine, la discuţii. Cel cu pleata colilie devenise exuberant şi vehement. Îi contrazicea şi îi întrerupea pe vorbitori, râdea a batjocură, se lăuda în gura mare: „io şi ţâganii mei d-a cincea scrim romane-fluviu la minut, câtu-i zâua dă lungă, îi dăm cu capodoperile, trăsnim iepopiei, balade, rezultate iescepţionale… nu mă luvareţi pră mare, că i-am cetit şî io pră Miurăi şî pră Patiţa Silvestru… uit-acu vă prezint cronica în versuri pă şasă veacuri alu familia Scăiece…” Cu greu izbuti responsabila de atelier să-l stopeze pe Albu-ca-Zăpadu de la lecturi complete. Şi chiar în momentul în care ea se lăsă pradă disperării, s-a întâmplat miracolul: omul adormi, iar banca, dulgherită pentru calibru redus, se cutremura sub dânsul. Profitând de ocazie, profesorul cu alură de imberb viclean îşi plasă cu eleganţă mica filozofie didactică şi culese astfel admiraţia câtorva dăscăliţe copile, dar fără să fie scăpat de sub ochiul vigilent al mătuşii ce-i servea de nevastă. Apoi ieşi cu pas elastic şi voluntar, cu gândul să scape de lichidul ce-i împovăra vezica. La întoarcere, se opri în dreptul sălii-bufet, voind să mai topească o bere. „Cine zice că asta-i o băutură vulgară, care nu face altceva decât să te blegească?” Rămase în prag. Valurile mării îi ating sandalele. O lance îi şuieră pe la ureche şi se înfige în Tabloul lui Mendeleev, în zona metalelor grele. Pe masa acoperită cu cartoane prinse-n piuneze, printre farfurii cu zgârciuri, cu scobitori şi cu gloanţe de muştar, printre pahare duhnind acru, zace trupul descăpăţânat al unui oştean în armură. Trânti uşa. Aproape că alergă până la sala cealaltă. Insul cu părul alb, prefăcut pe jumătate în mistreţ, se aciuise lângă nevastă-sa; ea îi dădea porumb din palmă şi-l sfădea; cu cealaltă mână îi scărpina părul mirosind a pârlit; sexul lui ca un sfredel perforase prohabul pantalonilor gri-petrol. Total abstrasă, conducătoarea de şedinţă îşi completa fişele. Mai încolo, în ultima bancă, se văzu cu stupoare pe sine - meşterea la deltaplan, pluteşte pe salteaua pneumatică, o să ajungă la cabana din Retezat, juna dăscăliţă i-a luat urma, ea e numai incuri şi jocuri, ea se va duce la Metro cu Tico, fâţâindu-se printre rafturi în cizmele mulate ce-i acoperă genunchii, ea plânge că vrea la Veneţia, ea pleacă să se facă mătuşă; tânărul iese şi din această clasă şi îşi pune întrebarea epocală: „oare chiar s-au interferat undele negative din compunerile-kitsch ale ciracilor aflaţi în seama dobitocului cu părul alb cu calineriile proprii experimentelor mele şi ale altora ori e de vină metanolul din rachiu sau e numai şovăială şi lehamite înainte de soroc?” Mai bâlbâie el asemenea preţiozităţi, dar asta nu-l împiedică să se înfunde într-un birtuţ din colonie, unde bea până nu mai ştie de sine, ca la trezie (după o săptămână, după o lună) să se găsească în ipostaza ăluia sărac cu duhul, care mătură ograda de pe creastă, duce lăturile, taie buruian, cumpără gaz pentru fieştecare, câştigându-şi astfel un blid cu ciorbă grasă (felul unu şi felul doi), iar la întrebarea „mă, cine eşti tu?”, răspunde invariabil: „Io-s IOS”, şi nici nu-i trece prin cap că nu s-a trezit cu adevărat, ci că persistă în visul abstrus al acelui individ gros (cu părul albit înainte de vreme) sforăind cu neruşinare la cercul pedagogic ce zbârnâie pe INTERNET.