Cele trei morţi ale lui Achim Beca

S-a înţeles cu Bulgaru să se întâlnească la cimitir. Ioţa-i bulgar catolic, de Ziua Morţilor musai să fie acolo unde-s îngropaţi ai lui. Drept e că n-a mai răspuns la ultimele telefoane, însă data şi locul întâlnirii rămăseseră bătute-n cuie. Stă prostit dinaintea imensei cuverturi de beton. Bulgaru a aranjat cu temeinicie totul: după mătuşa Pavelka, moartă în urmă cu trei ani, apare numele lui, ortografiat nemţeşte, cu caractere ce s-ar vrea gotice: Josef Muschanof. Cineva totuşi a trecut pe aici, mărturie fiind braţul de flori proaspete. Se uită în jur: puţină lume şi numai feţe necunoscute. Cutează să-l întrebe pe un ins cam de vârsta lui, care tocmai s-a extras din reculegere, şi-a înşfăcat sarsanaua şi e gata s-o ia la picior. Da, cum să nu-l ştie pe Ioţa, soseşte anual de la o aşa mare distanţă, ajunge dimineaţa sau chiar cu o seară înainte, trage la actualii proprietari ai casei părinteşti, face un tur prin localitate, se opreşte ba la unul, ba la altul, stabileşte cele de cuviinţă cu domnul paroh, rămâne vreme îndelungată în cimitir, e mişcător să-i admiri ţinuta atunci când se roagă; acum n-a putut veni, după câte a aflat de la vară-sa, cea care a lăsat mai devreme buchetul de flori de pe mormânt; vrea cumva s-o întâlnească? Nnnu-nu-nu, nu vă deranjaţi, pe el am vrut să-l văd. Ar dori să trimită un gând pios spre tuşa Pavelka, nu-şi aminteşte decât de croafnele ei cu magiun şi de zâmbetu-i mulţumit atunci când îi vedea pe ei înfulecând. Îl înjură abia auzit pe Ioţa, pentru că i-a tras clapa. Întunericul s-a lăsat dintr-odată. Greu să mai dea peste vreo cunoştinţă. Un bec chior la ieşire şi câinele zbătându-se tembel în lanţ dinaintea odăii paznicului. Zici că nu se mai termină gardul de cărămidă până să dea de prima casă. Interstiţii scurte arată bucăţi de ţintirim scăldate nu în lumină, ci, mai degrabă, într-o apă săracă. Dă de un birt. Tocmai ce trebuia. Geme de lume. Nici o faţă pe care s-o ştie. Priviri tâmpe, priviri şirete. Bea două beri pe nerăsuflate. O ia spre gară. Cumpără o sticlă de vodcă de la un chioşc. Inspectează sala de aşteptare. Pute la modul tradiţional. Primul tren o să fie spre dimineaţă. Deocamdată nu-i frig, deşi e 1 noiembrie. Se aşază pe o bancă aflată între linii. Deschide sticla.

Fusese la ziar până târziu. A plecat odată cu corectorii şi cu „capul limpede”. Unul dintre băieţi le-a spus că socru-său a tăiat porcul dis-de-dimineaţă, el, fiind ocupat cu foaia, he-he-he, n-a putut să-l ajute, dar uite că acum i-a invitat pe toţi la o pomană a porcului de miezul nopţii. Până-n cartierul cu aspect de sat e o aruncătură de băţ, nu care cumva să refuze vreunul participarea la simpozion. Achim Beca, spre surprinderea celorlalţi, s-a lăsat cel mai greu, pretinzând că-i obosit şi că nu se simte în apele lui. Adevărul era că-i ajunsese zdroaba de la gazetă, cu aceleaşi întrebări justiţiare puse obsedant în fiecare decembrie – cine-a tras, unde-s teroriştii, a fost revoluţie sau loviluţie etc. -, şi se aştepta ca, la conclavul porcului, discuţiile să se învârtă în jurul aceloraşi subiecte. A acceptat, în cele din urmă, şi au nimerit în toiul unei adunări vesele, aşa că s-au aruncat asupra stacanelor cu ţuică fiartă pentru a surmonta rapid decalajul şi pentru a spăla greaţa strânsă într-o zi întreagă, cât timp au încopciat numărul de ziar. Şi din nou s-au mirat că Achim Beca, altfel petrecăreţ şi gură mare, abia s-a atins de băutură şi de bucate, iar la provocările lansate de socrul corectorului, bucuros să aibă în ospeţie o astfel de somitate, a răspuns dezamăgitor şi fără chef. Mai mult de-atât, când ceilalţi de-abia prinseseră gustul petrecerii, el i-a cerut gazdei să-i comande un taxi, deoarece voia să meargă acasă. Maşina sosi în nici cinci minute.

O să plece cu un accelerat de noapte. Pilele lui Scumpi se vor pune în funcţiune: îi va găsi bilet la vagonul de dormit. În România e o adevărată aventură să călătoreşti în luna ianuarie, fie că e vorba de tren, de automobil sau de avion. Cândva a stat vreo douăzeci de ore în vagon, undeva în câmpie, între Craiova şi Bucureşti, fără căldură şi fără de-ale gurii. Va nimeri în compartiment cu un domn extrem de manierat, mare admirator al lui Ceaikovski, al lui Frank O’Hara, dar şi al politicianului Ion Iliescu. Vor polemiza până târziu, după ora două, aprins, însă civilizat. La culcare, domnul cel simandicos o să-şi pună pe cap o scufă nostimă, va încălţa nişte papucei de lână şi va scoate din geamantan o pernă ergonomică. Domnul va dormi neîntors, sforăind discret, cu stil. Achim Beca se va perpeli până la ziuă. Înainte de a ajunge în Capitală, se va plânge că-l doare capul. Tovarăşul de compartiment o să-i ofere un antinevralgic.

Mai întâi, ar trebui precizat dacă Achim Beca moare, a murit sau va muri în noiembrie, în decembrie ori în ianuarie. Apoi, cum se explică faptul că, în loc să ajungă în oraş, el coboară inoportun într-o haltă, ca să se afunde în pădure, având asupra sa o sticlă de vodcă şi un pumn de tranchilizante? Asta doar dacă nu cumva, după ce a ajuns acasă de la ospăţul porcului, şi-o fi făcut o socoteală simplă, s-a îmbăiat, şi-a scos din şifonier costumul definitiv şi s-a întins, un pic prea solemn, pe masa din sufragerie ca pe căloni (năsălie, voim a zice). S-ar putea să nu se întâmple/să nu se fi întâmplat nimic din toate acestea, ci numai atunci când va pătrunde în sediul organizaţiei civice din Capitală, o să mai ceară un antinevralgic şi, în timp ce va lua înghiţitura de apă minerală, o să cadă ca fulgerat, stricând programul unei reuniuni considerate promiţătoare pentru destinul naţional.