Proiecţie limitrofă

Vrei să vezi începutul timpului? o îmbie Mark Simmonds, aplecându-se peste umărul ei şi începând să tasteze comenzile de rulare ale măreţei simulări a Big Bangului primordial. În treacăt, aruncă o ocheadă spre decolteul generos, studiind şi alte curburi, mult mai îmbietoare decât geometria lui Riemann pentru topologia sferei. Se poate aranja, adăugă el, şoptit.

Programul era un demers matematic complex, menit să însoţească explicaţiile teoriei sale privind miliardimea de secundă de după marea explozie. Simmonds folosea un sistem ASCI White, creat pentru Lawrence Livermore National Laboratories, care îl utilizase pentru simularea exploziilor nucleare. Albul fusese detronat din topul celor mai rapide supercalculatoare de pe Pământ de sistemul nipon, Earth Simulation. Fusese cedat Universităţii Stanford, unde rulaseră programe de studiu al comportamentului găurilor negre şi compensarea gravitaţională pentru împiedicarea colapsului podurilor Einstein-Rosen, care piereau într-o milisecundă după crearea lor.

Sistemul i se părea o haină de veteran de război, încă mirosind a praf de puşcă, dar niciuna din exploziile care înfloriseră tăcute pe platforma de calcul nu se putea compara cu spectacolul regizat de matematica lui Simmonds. Spera să obţină Nobelul pentru identificarea precisă a începutului timpului, dar, până la dezbaterile comitetului Academiei Regale din Stockholm, nădăjduia să obţină un alt premiu, imediat şi foarte intim: admiraţia Jessicăi Trawny, asistenta de la catedra de fizică aplicată. Ba chiar mai mult. O invitase în laborator la derularea în premieră mondială, neoficială, a simulării matematice pe care aveau s-o sărbătorească apoi cum se cuvine, cu şampania Mumm aşezată în frapiera de pe masa alăturată şi fursecuri. Între ei, gesturile de tandreţe se exprimau cel mai bine prin explicaţiile care nu vor fi făcute niciodată publice, prin încrederea neţărmurită acordată atunci când îţi deschideai mapa cu cele mai intime calcule şi definiţii. Florile, întâlnirile la o cină în doi şi plimbările romantice pe malul golfului San Francisco reprezentau superficialităţile lumii profane de dincolo de fereastra deschisă. Clişeele celor meniţi unei existenţe mărunte, de termite, ignorând marile adevăruri ale Universului.

Big Bangul însuşi nu putea fi reprezentat grafic nici pe monitoarele 3D, nici pe unităţile de prelucrare grafică de la Hollywood, pentru că n-a izbucnit dintr-un punct anume, răspândindu-se apoi cu repeziciune, ci a fost o explozie care s-a declanşat, simultan, peste tot. Şi-a creat spaţiul în care să se desfăşoare şi, tot atunci, a început să treacă timpul.

— Ăsta a fost în momentul când fotonii au luat naştere din explozia iniţială, începu Simmonds să explice. După ce totul s-a răcit suficient de mult încât să permită formarea atomilor de hidrogen neutru şi de heliu. În acest moment, fotonii şi-au luat zborul prin Univers. „Să fie Lumină”, intonă el.

Modelarea nu era făcută să fie privită ca o demonstraţie în Power Point, însă Jessica identifică imediat momentul precis menţionat de teoria lui Simmonds. Ecuaţiile se desfăşurau într-un monolog rece şi precis, înţeles numai de câteva zeci de cercetători de pe întreg mapamondul. Simmonds găsi, chiar şi în acest lucru, o certitudine a genialităţii sale. În fond, când Einstein formulase teoria relativităţii, în 1916, pe Pământ erau doar cinci oameni care ştiau despre ce era vorba.

Lumina primordială era ceva greu de imaginat, la fel ca explozia iniţială.

— Ce-i asta? întrebă ea, atingând cu vârful unghiei lăcuite data afişată în colţul din dreapta al ecranului: luni, 1 septembrie, ora 0:00.

Simmonds zâmbi înţelegător, ca un steward căruia o pasageră de la Business Class îi cere încă o tartină cu caviar de Beluga.

— Universul a fost creat într-o zi de luni, anunţă Simmonds triumfător.

Îl contrazicea pe arhiepiscopul James Ussher, care, în secolul al XVII-lea, proclamase că momentul Creaţiei lumii a fost ziua de 23 octombrie, anul 4004 î.Hr.

Ussher studiase câţiva ani cronologia biblică pentru a putea ajunge la această concluzie, contestată acum în cercurile ecleziastice, care se fereau să-L sfideze pe Dumnezeu calculând precizia actului divin. Conform poziţiei lor, mintea omenească nu era hărăzită descifrării acestor taine.

— Mai precis, în prima secundă a zilei de luni,

1 septembrie, continuă Simmonds, după ce studiase o clipă expresia Jessicăi. Am aplicat un contor de localizare temporală sincronizat cu ceasul atomic de la NY University. Programul calculează timpul universal după calendarul gregorian, asta pentru a oferi un reper precis al realităţii de acum 13 miliarde de ani. În fond, continuă el, odată cu apariţia timpului, au început şi zilele să curgă.

„Nu-mi plac zilele de luni…”, îngână el primele măsuri ale piesei lui Bob Geldof, cu gândul la mahmurelile lui secrete, dizolvate întotdeauna prin reţeta lui personală, la fel de imbatabilă ca şi calcularea ecuaţiei finale a lui Maxwell, rezolvată de mintea lui scotocitoare. Ecranul devenise acum alb complet.

— Sper că ai luat în calcul curbura spaţiu-timp în imediata apropiere a momentului detonării, comentă Jessica. Altfel, fluctuaţiile gravitaţionale îţi dau peste cap întregul model.

Simmonds aprobă dând din cap, cu un rictus scurt şi mânios. Asta-i mai lipsea, să fie dădăcit pe chestiuni atât de elementare.

— Şi acum, să ridicăm cortina, spuse el, închipuind cu palma o volută teatrală înaintea monitorului. Doar uitându-te la stele, prin telescoapele orbitale, însemna să priveşti spre trecut. Lumina celor mai îndepărtate stele străbate universul, iar pentru astronomi, asta înseamnă o călătorie în timp; dar, conform teoriei Big Bangului, numai după 500.000 de ani de la explozie se răcise universul suficient de mult pentru a deveni transparent, dezvăluindu-se unei metode atât de directe de observare. „Primitivism aplicat la costuri incredibile”, calificase Simmonds eforturile radioastronomiei. Dincolo de acest punct, nu mai puteai privi. Te loveai ca de un zid impenetrabil al unei opacităţi perfecte. El propunea o privire asupra unui moment neimaginabil, exprimat prin valoarea de 1038 secunde după momentul zero. Asta însemna o sutime dintr-o miliardime de miliardime de miliardime de secundă. Fracţiunea de timp cea mai semnificativă din istoria universului, din care ieşiseră toate, chiar şi cămaşa lui cumpărată de la Walmart.

Pândise clipa, surprinzând exact apariţia timpului.

Apăsă pe tastă reactivând simularea, dar în sens invers. Un flash orbitor umplu ecranul, făcându-i pe amândoi să reculeze ca din calea unei deflagraţii. Simmonds făcu un pas înapoi, privind tot mai încruntat conturul de gaură de cheie al străfulgerării, ca şi cum indiscreţia de a privi într-acolo i-ar fi fost pedepsită astfel. Contorul de pe monitor afişă „Duminică, 32 august, ora 23:59”. Urma un şir ameţitor de zecimale, numărând miliardimile de secundă până la Big Bang. În centrul imaginii se contură, lent, dreptunghiul clasic, agăţat de clanţa camerelor de la orice hotel. Textul era fără echivoc: DO NOT DISTURB! OR ELSE…

* * *

Greyhoundul opri la Lynchburg, Virginia, pentru o jumătate de oră, lăsându-i pe pasageri să înfulece câte ceva la Harry’s, o dugheană fără pretenţii, aflată lângă staţie. Scaune de plastic crăpate, mese vechi şi scrijelite cu briceagul, tacâmuri de unică folosinţă şi meniu în care la mare cinste se afla cheeseburgerul Double O. Nimeni nu întrebase vreodată de unde provenea „O”-ul. Mark Simmonds coborî printre ultimii, punându-şi pe umăr cureaua genţii de voiaj. Privi clădirea cu firmă luminoasă şi inscripţia din neon colorat „Cold Beer Here” şi rămase locului, nehotărât, simţind în spate căldura de la motorul autobuzului albastru ieşind ca o molimă, plutind invizibilă prin aer printre fantele de aerisire. Pasagerii din autobuz păreau să fie, în majoritatea lor, fumători înrăiţi, pentru că vreo treizeci de brichete se aprinseră aproape simultan şi, în lumina amurgului, păreau ale fanilor unei formaţii rock, aprinse în plin concert spre încurajarea trupei. Mark îşi ţinu respiraţia cât fu nevoit să străbată vălătucii de fum de ţigară, răsuflând uşurat când depăşi zona critică. După o zi şi jumătate de drum cu Greyhoundul, avea nevoie de o pauză. Unul dintre scaunele din autobuz luase forma spatelui său, îşi zise, făcându-şi drum spre staţie.

De obicei, când călătoreşti cu Greyhoundul, fie că ai un bilet Express, fie că ai un bilet Discovery, cu nenumărate opriri pe ruta de la Atlantic la Pacific, trebuie să te aştepţi ca toate staţiile să arate îngrozitor. Dar, în funcţie de mărimea oraşului, ele pot fi un simplu refugiu de beton, cu bănci din lemn lucios, lustruit de nenumărate dosuri obosite, având şi un chioşc cu „de toate”, sau clădiri insipide, luminate cu lămpi fluorescente, dintre care una trebuie să clipească enervant, cu o „cafeteria” sau un Harry’s cu junk food pentru toţi. Simmonds constată că opriseră într-o versiune ceva mai modernizată, cu un chioşc de ziare, reviste, timbre şi ilustrate din Virginia şi cu câmpul de bătălie de lângă Lynchburg, semn că oraşul nu era chiar un cătun uitat de lume. Se apropie de chioşc.

— E vreun motel pe-aici? o întrebă pe vânzătoarea cu expresie blazată care asculta Johnny Cash pe un iPad cu boxe miniaturale.

Fata dădu din cap şi-i întinse un pliant cu harta atracţiilor turistice locale, lăsându-l să descopere singur cam ce opţiuni avea. Timberlake Motel era prea departe, dar Travel Inn i se păru lui Simmonds mai accesibil. În plus, era şi ieftin, îşi zise, după ce văzu preţurile. Micul dejun inclus, dar fără posibilitatea rambursării banilor, dacă nu-ţi convenea ceva.

— Travel Inn, îi zise fetei, anunţând-o de alegerea făcută, de parcă ar fi interesat-o. Cum ajung acolo?

— Chemi un taxi, răspunse ea şi întinse degetul mare şi cel mic, închipuind un receptor telefonic, cu mâna la ureche.

Şoferul Greyhoundului anunţă că mai aveau un sfert de oră până la plecare. Printre cei care-şi clefăiau cina

la mesele din plastic răzbătu un fel de murmur de protest şi o forfotă grăbită învălui pasagerii într-o mişcare ca un efect de undă. Avantajul călătoriei cu Greyhoundul e că poţi întrerupe deplasarea fără să işti nicio suspiciune. FBI-ul nu oprea autobuzul, după ce punea, în prealabil, laba pe tine, ca să verifice toate bagajele din cală. Mark cercetă pliantul, căutând numere de telefon ale companiilor de taximetrie locale. Îşi lăsă geanta de voiaj şi rucsacul pentru laptop pe o bancă şi sună.

Maşina veni în trei minute. Mark aprecie faptul că, spre deosebire de colegii lui San Francisco, şoferul nu se grăbi să-l informeze despre starea vremii, a naţiunii şi-a oraşului. Îl conduse, în tăcere, pe străzile din apropierea zonei centrale, lăsându-l în faţa motelului cu aspect de clădire de locuinţe pentru familiile ofiţerilor dintr-o bază militară, însă iluminatul din jur şi firma luminoasă, Travel Inn, precum şi piscina ale cărei ape sclipeau undeva, printre boschete, trădau un loc care încerca să atragă turişti. Maşinile din parcare dovedeau că şi reuşea, însă nu era înghesuială. Asta însemna că Mark putea cere o cameră mai izolată, unde să nu fie deranjat de vecini. Din experienţă, ştia că un astfel de motel era o structură cu pereţii subţiri, ceea ce însemna că era perfect transparentă în materie de evenimente sonore. Îşi amintea cum, într-un motel din apropiere de Cheyenne, nu reuşise să doarmă toată noaptea din cauza scârţâitului patului şi gemetelor din ambele camere care-l flancau. N-avea rost să bată în pereţi ori să iasă pe coridor şi să urle „Luaţi-vă naibii o cameră!”

La Travel Inn – clădirea avea forma unui T – primi o încăpere din aripa dreaptă a complexului, fiind asigurat că va avea linişte.

Îşi lăsă geanta pe covorul crem, iar rucsacul pe pat. Privi în jur. Pentru 50 de dolari pe noapte, i se dăduse o cameră curată, wi-fi gratuit, televizor pe cablu – de care nu era curios deloc – cafetieră, aer condiţionat, minibar, baie en suite. Iar deocamdată era linişte. Doar în depărtare, din capătul celălalt al aripii, se auzea, vag, muzică. Dădu scurt din umeri, ca şi cum şi-ar fi afişat nepăsarea faţă de spusele cuiva. Nu putea cere linişte absolută. Nu se afla într-o mănăstire ai cărei călugări făcuseră legământul tăcerii.

Deschise rucsacul şi puse laptopul pe masă, apoi îşi luă trusa de voiaj şi se băgă în baie. Prin ropotul apei duşului îşi auzi celularul sunând. Nu se grăbi să iasă de sub jeturile de apă caldă. Numai Jessica îl mai suna de când plecase din Frisco, în miez de noapte, ca un fugar. Autorul farsei de la capătul modelului matematic al primei clipite din istoria universului avusese grijă să umple Facebook-ul cu vestea isprăvii sale, astfel că Mark se trezise cu mai multe „DO NOT DISTURB OR ELSE” inscripţionate pe cartoane atârnate de clanţa sălilor de curs unde-şi ţinea orele sau la uşa cabinetului său de la universitate, iar tinerii şi gălăgioşii reporteri ai gazetei din campus îi luaseră un scurt interviu pe această temă. Întrevederea ieşise prost pentru Mark. Enervat, îşi pierduse controlul şi începuse să-i apostrofeze, dându-i afară din cabinetul său. Nu făcuse decât să toarne gaz pe foc.

De comun acord cu decanul, se retrăsese temporar de la cursuri, „pentru aprofundarea teoriei în lucru”. Îşi luase un concediu de un an de la CalTech, străbătând ţara cu Greyhoundul, fără un traseu anume. Aidoma lui Jack Kerouac, vagabondul hipiot al Americii. Însă Mark nu scria un jurnal menit să devină best-seller. Lucra la un alt model matematic, care ar trebui să demonstreze o posibilitate mult mai terifiantă în ceea ce privea existenţa întregului univers. Dacă determinarea momentului precis al apariţiei timpului, în primele miliardimi de secundă de după Big Bang, te asigura de existenţa unei axe spre viitor, o temă considerată de el banală acum, ceea ce încerca să-şi demonstreze de câteva luni încoace era că întregul univers constituia doar o proiecţie cât se putea de precară, o consecinţă a unui Big Bang colapsat într-o imensă gaură neagră. Modelul matematic conceput de Mark în anul său de peregrinare era cât se putea de sinistru şi de lipsit de speranţă, în ton cu depresia lui prelungită.

Ieşi din baie cu prosopul înfăşurat pe şolduri, coborî jaluzele de la geam şi se aşeză pe pat, după ce-şi recuperase celularul. Mda, îl sunase Jessica. În vreme ce-o apela, se pomeni că se gândeşte la sânii ei.

— Da, Mark, te-am sunat să-mi spui pe unde eşti, cum eşti.

Vocea ei, cu silabele prelungite, uşor nazalizată, cum vorbeau californienii get-beget, îi spulberă pe dată reveria neruşinată. Avu impresia vinovată că fusese surprins aruncând ocheade în decolteul ei.

— Ăăăăă… începu el. Păi, sunt destul de departe, cam la două mii de mile de Frisco, răspunse, alungând orice speranţă că un zbor cu o linie regională ar fi putut s-o aducă pe Jessica la el în cel mult o oră. Sunt în Lynchburg, Virginia, un orăşel prăfuit şi plicticos, adăugă. Tu?

— Mi-e dor de tine, răspunse Jessica, luându-l prin suprindere cu francheţea ei.

Se văzu zâmbind vag, reflectat în oglinda de lângă uşa camerei, înconjurat de umbrele proiectate de veioza de pe noptieră, ca un înţelept care fugea de lume pentru a se adânci în meditaţie.

— Păi… şi mie de tine, recunoscu el.

— De ce nu-mi răspunzi la mailuri? îl întrebă.

— Pentru că nu am cum să intru online într-un nenorocit de Greyhound sau în vreo parcare, îi explică Mark. Aici au wi-fi gratuit, însă de-abia am venit.

— Şi unde-i aici?

— Am tras la un motel destul de curăţel, Travel Inn, şi-am făcut întâi un duş, îşi justifică el întârzierea cu care răspunsese.

Ameţeala romantică se spulberase.

— Am să te sun mai des, îi promise ea. Eşti într-un an de graţie, când te reinventezi şi, probabil, ai descoperit încă un resort ascuns care acţioneză în univers, adăugă ea, râzând ca de-o glumă.

— Nu, i-o reteză el. Nu-i deloc un an de graţie. Am plecat din Frisco pentru că nu mai suportam atmosfera. De fapt, am fugit de masa critică de prostie acumulată în jurul meu, rosti el arţăgos.

Îşi dădu seama că, oricât de departe ajunsese cutreierând coclaurile Americii, tot nu scăpase de impresia dizgraţioasă lăsată de farsa grafică de pe monitorul laboratorului, de blestematul de „moment zero”, marcat ca „Duminică, 32 august, ora 23:59”, devenit cel mai stânjenitor din viaţa lui, aşa cum şi el devenise ciuca glumelor din universitate şi chiar din alte cercuri academice. Gurile rele susţineau că, în vreme ce Simmonds pândea prima miliardime de secundă de după Big Bang, crezând, la fel ca John Lennon, că „înainte de Elvis n-a existat nimic”, Dumnezeu se uita pe gaura cheii, văzându-i pe partea cealaltă a uşii pe Stephen Hawking, Steven Weinberg şi Mark Simmonds. Aceştia se uitau şi ei, pe rând, pe gaura cheii şi vedeau pupila Domnului. Întrebaţi ce-au văzut, Hawking a răspuns că „nu poate fi decât o gaură neagră”, Weinberg a fost convins că văzuse „singularitatea cu o densitate infinită care precede Big Bangul”, în vreme ce Simmons era absolut sigur că de partea cealaltă „e aproape miezul nopţii, ora 23:59”.

Cu toţii sunt însă de acord că the Show must go on…

Dura de 13 miliarde de ani, însă Mark credea că poate demonstra că universul – şi ei toţi, absolut tot ce exista – reprezentau doar o proiecţie a ceea ce ar fi putut fi un plan existenţial normal. Că trăiau o realitate extrem de precară şi instabilă.

— Nu ştiu cât va mai dura, continuă el.

— Ei, au să se plictisească şi-au să te lase în pace, se strădui Jessica să-l încurajeze. Timothy Pressen de la The American Scientist şi Arthur Bellamy de la Christian Science Monitor m-au rugat să te întreb dacă le-ai putea timite o sinteză a lucrării…

— Nu mă refeream la bâlciul şi chicotelile de la CalTech, se împotrivi Mark Simmons. Întreaga noastră existenţă stă sub semnul întrebării, s-ar putea ca totul să nu fie altceva decât o iluzie, continuă el, ca o imagine irizată, apărută pe un balon de săpun. Până să se spargă, microbii din interiorul lui au impresia că s-au cuibărit acolo şi vieţuiesc de milenii.

Auzi un soi de oftat vag, ca un căscat înăbuşit.

— Vasăzică, noul tău model matematic se numeşte „Proiecţie limitrofă”, îi confirmă Jessica. Am vorbit şi cu Crammer, mi-ai zis că lui pot să-i spun de asta, îi reaminti ea.

Mark dădu din cap şi umbra i se mişcă pe perete, dar lui îi păru oarecum decalată, ca şi cum i-ar fi urmat gestul cu o fracţiune de secundă mai târziu.

— Da, aşa e, comentă el. E un tip rezonabil şi de treabă. Am să-i dau lucrarea s-o citească înainte de a-mi face alţii referatele.

Crammer avea o minte încă foarte ageră pentru cei 80 şi ceva de ani ai săi şi se bucura când foştii învăţăcei îl căutau pentru astfel de probleme. Se lăuda că Einstein îl abordase prima dată spunându-i: „Ah, tinere, tu eşti acela”, pe când locuia în California.

Duse celularul la cealaltă ureche. Aparatul se încălzise, îl simţea ca pe un obiect paşnic, gata-gata să-i explodeze în faţă. Îl puse pe masă şi-i activă difuzorul.

— Te apropii de teoriile cam sărite ale lui Nikodem Poplawski, de la Indiana University, auzi glasul subţire al Jessicăi rupând, brusc, tăcerea ca o şpicheriţă turuind ştirile, pe post de sonerie de alarmă a unui radio-ceas. Ştii, Poplawski susţine că universul nostru a „ieşit” dintr-o gaură albă, iar toate găurile negre din acest univers ar fi incubatoare de alte universuri, şi aşa mai departe. Eşti vreun fan de-al lui?

— Jessica, zise Simmons aplecându-se spre telefon, eu nu încerc să arăt decât că Big Bangul a eşuat, forţele gravitaţionale au fost prea mari în primele momente de după explozie, iar totul a colapsat, acea sferă spaţio-temporală s-a prăbuşit în sine însăşi, transformându-se într-o gaură neagră aflată în rotaţie axială incredibilă. Noi ne aflăm la orizontul evenimentelor, într-un fel de ergosferă, o stare foarte fragilă. Nu suntem decât o imagine a ceea ce ar fi trebuit să fim sau am putea fi…

— Dar suntem, Mark. Existăm, îi întrerupse Jessica peroraţia. Au trecut peste 13 miliarde de ani de la Big Bang.

Avem puncte de referinţă la care să ne raportăm. Jessica tăcu, aşteptându-se la o reacţie din partea lui. Era gata să-l audă contrazicând-o.

— Da, rosti el, timpul împiedică lucrurile să se întâmple toate deodată. În această proiecţie limitrofă domneşte legea cauzalităţii, ca şi în universul care ar fi putut exista. Ştim povestea: evenimentul nu precede cauza. Dar toate astea sunt lucruri inconcludente, Jess, ca un abur capabil să închipuie tot felul de forme. Timpul chiar e relativ. Ştim prea bine că apropierea orizontului evenimentelor chiar se mişcă foarte încet faţă de exterior. Numai că nu există niciun exterior, niciun univers, ci doar…

Îşi aruncă o privire în oglindă, ridicând bărbia. I se păru că imaginea reacţionează decalat.

— Totul se poate sfârşi în orice clipă, adăugă el.

— Mark, te urci mâine în primul avion spre San Francisco şi vii înapoi, zise Jessica.

Avea o undă de nelinişte în glas.

— Ai… ai hălăduit prea mult, continuă. În plus, un model matematic cu astfel de ambiţii nu se face între două trenuri…

— Autobuze.

— Cum zici tu. Trebuie să te odihneşti cu adevărat, să trăieşti o viaţă normală.

— Jess, cred că deja se întâmplă ceva ciudat, rosti el îngândurat. Nu ştiu dacă avem timp pentru o viaţă normală, străbătută la pas, cu mici frivolităţi la care apelăm când ne plictisim.

— Lasă-mă cu astea, protestă ea. Te străduieşti să-ţi imaginezi o altă apocalipsă, în care timpul nu mai are nicio treabă. Spre deosebire de interpretările de până acum, tu sugerezi că ni s-ar putea întâmpla în orice clipă, dar nu numai local, ci la scară universală.

— Jess, totul se poate termina în orice clipă. Şi, în primul rând, nu există niciun univers. Acela ar fi o structură relativ stabilă, cu evenimente desfăşurate la o altă scară temporală.

Se ridică brusc de pe scaun, însă în oglindă imaginea-i mai zăbovi înceţoşată, aşezată pe pat. Dacă ar fi fost mai clară, aproape că şi-ar fi putut vedea începutul de chelie care-i lucea stins în creştet. Înşfăcă telefonul şi se duse la minibar, luând o sticlă de Dr. Pepper. O goli dintr-un foc, apoi deschise din nou minibarul şi mai luă una.

— Hai să discutăm despre toate astea la un pahar, după ce te întorci, zise Jessica.

De data asta, pentru o clipită, se învolbură totul, nu numai imaginea lui din oglindă.

— Jess, modelul meu matematic spune că este suficientă şi cea mai mică…