Eroul local

 „Now all the streets are dark and bare,
Oh, if you can live in this town,
And stick around, you can live anywhere 
That's the way it always starts,
Sitting here and waiting on the beating of my heart.“
Mark Knopfler – The Way It Always Starts  “Local Hero”

 Silueta mătăhăloasă a lui Francis Kendall se reflecta distorsionată în lentilele tip oglindă ale ochelarilor de soare ai poliţistului de care încerca să treacă. Acolo, arăta de parcă suferea de o boală degenerativă cumplită, cu burta mare şi spinarea curbată ca lemnul unui arc. Se afla în faţa primului baraj de securitate stabilit în jurul Blocului Coolidge, de pe strada Marlon. Poliţaiul îi făcu semn cu bastonul să spele putina.
- Am treabă aici, ce naiba! protestă Kendall furios. Poliţaiul privi neîncrezător tricoul lăbărţat, revărsat peste blugii pătaţi de cafea. Pe suprafaţa dinamică de afişare, Unchiul Sam se holba furios, arătând cu degetul direct spre oricine se întâmpla să-i iasă în cale. „Ţara te vrea prost“, dezvăluia sloganul pulsând voios sub caricatura reprezentând Sistemul.  Poliţistul scoase un mormăit dezaprobator.
Nici frizura răvăşită nu-l ajuta să-şi construiască imaginea cumsecade necesară ca să-i asigure intrarea în zgârie norul trufaş, înălţat spre cerul plumburiu. Se însera şi panourile  matriceale ale clădirii deveniră, rând pe rând, gazdele circului publicitar repetitiv capabil să-l scoată pe Kendall din sărite. Decizia de a urâţi clădirea nu-i aparţinuse. De el depindea doar interiorul, AI-ul care controla totul, de la deschiderea uşilor la compoziţia aerului respirat de angajaţi. 
- Cară-te naibii de aici, mârâi poliţistul, cu expresie tot mai agresivă. 
Anticipă că încă un cuvânt nelalocul lui va abate asupră-i o lovitură năpraznică de tomfă. 
-  Stai puţin, nu m-ai înţeles. Sunt Francis Kendall, adăugă el prudent. M-aţi chemat sau nu? Am şi alte chestii de făcut în seara asta. Din maşina fără însemne parcată în apropiere ieşi un individ în sacou, cu o cască radio împlântată în ureche. Intrat în bucla de feedback a strării de spirit a lui Kendall, Unchiul Sam deveni înţelept şi scoase o cugetare plină de miez: „Trăieşte şi lasă şi pe alţii să trăiască“. 
- Te poţi legitima cu ceva? i se adresă tipul în civil. 
Îşi scoase din buzunarul de la spate al blugilor permisul de conducere eliberat de statul New Jersey.
- Ăsta-i bun? zise plimbându-l pe sub ochii costumarului. Kendall aprecie că era cel puţin locotenent. Celălalt trecu cardul prin fanta sistemului de indentificare portabil. 
- OK. dădu din cap poliţaiul, făcându-i semn durului cu tomfa să reintre în dispozitiv. Ştii de ce te-am chemat?
- Am auzit ceva la radio, făcu Kendall arătând spre maşina lui parcată aiurea la douăzeci de metri mai în spate, chiar lângă bordura trotuarului. 
- Au să te amendeze ăia de la circulaţie, comentă celălalt. Uite cum stă treaba, blocul tău i-a luat ostatici pe toţi din interior. 
- AI-ul vrei să zici? Îl corectă el neîncrezător. Când l-am configurat am plasat toate limitatoarele Turing posibile. N-avea cum s-o ia razna decât dacă cineva a intrat în sistem şi l-a modificat, debită el gesticulând vag spre înălţimea ameţitoare a blocului Coolidge. Se vedea din tot oraşul, dominând îngrămădeala rectilinie a celorlalte clădiri, aşa cum la Paris n-aveai cum să scapi de Turnul Eiffel indiferent unde te-ai fi aflat.
Poliţaiul dădu din umeri.
- Habar n-am despre ce vorbeşti, mărturisi el. Treaba mea este să împiedic să se întâmple tot felul de nenorociri în oraşul ăsta. Apoi se întoarse brusc spre bloc. Te vrea, zise flurându-şi mâna prin aer de parcă s-ar fi străduit să scape de o muscă. Lui Kendall i se păru că vede umbra unei expresii batjocoritoare întinzându-se pe faţa poliţaiului. A ta este să faci să se deschidă afurisitele de uşi şi să scoţi de acolo 15 000 de oameni. Comprende? Apoi îl împunse cu degetul prin tricou, nimerindu-l pe Unchiul Sam direct între sprâncenele stufoase, arcuite într-o expresie de răutate schimonosită. Sper că tu eşti unul dintre tipii isteţi, altfel ne-am ars, adăugă el. „FUCK YOU!“  afişă Unchiul Sam, sensibil la presiunea externă.
Kendall se răsuci lent spre bloc. Aflase un lucru important: devenise indispensabil. Făcu un semn cu mâna spre una dintre camerele de securitate care baleiau zona de proximitate. Era sigur că AI-ul îl recunoscuse deja, desprinzându-i chipul din mulţimea adunată în faţa blocului şi comparându-l cu baza de date. Panourile clipiră şi pe întreaga lor suprafaţă îşi făcu loc un mesaj destinat exclusiv lui Kendall: „Welcome Aboard, Francis!“.
- Ţi-am spus că te vrea, rosti poliţaiul. Panourile se stinseră fără să mai deruleze seriile de formule publicitare. Kendall dădu din cap. 
- Face economie de energie. Rahatu’ ăsta în care m-aţi invitat o să dureze, pronostică el. Unde-i SAWT-ul? De ce n-aţi aruncat în aer uşile şi să evacuaţi pe toată lumea? lansă nada la întâmplare. Poliţaiul se posomorî brusc. 
- AI-ul tău a modificat sistemele de protecţie şi ne-a anunţat că la prima încercare de pătrundere îneacă interiorul în halon. 
Era un gaz folosit la stingerea incendiilor, extrem de eficient, dar toxic. În condiţii controlate, nu se putea întâmpla nimic rău, însă acum, fără nici o şansă de evacuare, ostaticii blocului s-ar fi sufocat înainte să apuce să facă zece paşi în birourile lor compartimentate, cu toate uşile blocate. Paranoia măsurilor de securitate interioară făcuse din blocul Coolidge o structură capabilă să reziste şi la ciocnirea cu un aisberg. Nu se va scufunda niciodată.  Kendall se înfioră brusc. „N-a modificat nimeni AI-ul“, îşi zise. „A evoluat şi şi-a calculat o altă dinamică“. Se îndoia că mai putea folosi acelaşi limbaj de programare pentru deconectarea funcţiilor cognitive avansate. 
- A închis toate conductele de aerisire, ăia din bloc mai au aer decât pentru trei ore, adăugă poliţaiul, conducându-l cu mâna petrecută pe după umăr, de parcă ar fi fost prieteni de-o viaţă, spre un punct operaţional stabilit într-un trailer parcat pe o stradă laterală. Kendall îi desprinse degetele de pe  pe tricou.
- Nu-mi plac efuziunile astea subite, înţelegi? zise strâmbându-se spre străfulgerările flashurilor declanşate de camerele digitale ale hoardei de reporteri adunaţi brusc în faţa lor. Stimulat subit, Unchiul Sam le arătă degetul mijlociu. Sloganul se schimbase: „Give Me My Money!“. Cine dracu i-a chemat aici? se răsti Kendall. 
- Apar ei singuri. Ne scanează frecvenţele operaţionale şi de multe ori ne trezim că ajung înaintea noastră la locul incidentelor. Cum blocul tocmai ţi-a anunţat sosirea, la ce te aşteptai? adăugă fără să-şi mai reprime satisfacţia. Îl împinse spre trailerul de comandă. Kendall remarcă pilonii de susţinere ai compensatoarelor hidraulice adânc înfipţi în gazonul tip 3, mai potrivit pe un teren de golf decât în spaţiul urban. Suprafeţele  curbate ale blindajului exterior luceau stins sub iluminatul stradal, redus la minim în acest sector. Un punct de comandă tactic, împrumutat de la armată, constată el fără nici o urmă de entuziasm. Îl lăsă pe poliţai să urce treptele înaintea lui. Uşa glisă după identificarea vocală. Kendall intră trezindu-se în faţa unui front compact de monitoare de înaltă rezoluţie. Blocul Coolidge apărea văzut din diferite unghiuri. O sondă automată de supraveghere transmitea imagini de pe acoperişul ocupat de conul negru al sistemelor de comunicaţii, format din panouri dreptunghiulare de kevlar. Pe unul din monitoare, peste imaginea blocului, se suprapunea grila unui sistem de căutare a senzorilor exteriori, marcând fiecare punct identificat cu un X roşu, însoţit de o scurtă descriere.  Tocmai dăduse peste unul barometric. Kendall se aşeză pe cel mai apropiat scaun fără să aştepte să fie invitat.
- Credeţi că mi-aţi putea aduce un capuccino?  i se adresă el un unei feţe încremenite într-o blazare amestecată cu un dezgust vădit. Apariţia lui nu era ceva ce să-ţi doreşti în momente de criză. N-avea nimic din blândeţea încurajatoare a tămăduitorului naturist.
- Vi l-am adus pe Kendall, anunţă poliţaiul, apoi se aplecă spre el cu un aer îngrijorat. Bătrâne, sper că nu ai o migrenă chiar acum.  Îşi deschisese reţeaua neurală, încercând să afle şi ceea ce nu se afişa sau nu erau dispuşi să-i dezvăluie. Avalanşa de date aproape că-l făcuse să se încovoaie în scaun, lovindu-l drept în moalele capului. Oh, rahat... şopti. Uitase de capuccino.

***            ***           ***
Încercaseră să-i plaseze o bombă cu puls electromagnetic sub forma unui player analog prins la centură. Urma să declanşeze arma în apropierea unităţii centrale a AI-ului, dacă s-ar fi ivit ocazia. Pulsul putea prăji orice echipament electronic pe o rază de 20 de metri. Ideea căzu când căpitanul Boris Yavcenko de la brigada anti-teroristă anunţă că blocul Coolidge avea în holul de la parter o poartă de scanare volumetrică. AI-ul ar fi descoprit imediat bomba. Când Kendall auzi că se propunea „o mică intervenţie chirugicală“ pentru a putea căra arma promise pe un ton solemn: 
- Mă duc înăuntru şi mor cu Peter de gât. Oricum, n-ar fi avut nici un chef să-i descopere poliţaii reţeaua neurală la scanarea medicală. Se ridicase de pe scaun sorbind şi ultima înghiţitură de capuccino. În cele din urmă i-l aduseseră.
- Peter? Făcu Yavcenko.
- Aşa-i ziceam eu AI-ului în matricea de testare. Se pare că i-a plăcut ideea, adăugă Kendall. Probabil că AI-ul asociase numele cu Petru cel Mare, îşi zise cu gândul la megalomania vădită a sistemului. Vreun virus? Să fie mâna cuiva? Exclus. Beleaua provenea din interior, dintre rutinele şi subrutinele morfogene plus algoritmul comportamental. Îl dorise pe Peter autoritar. Reuşise mai mult decât atât.
Se îndreptă spre intrarea blocului Coolidge alături de poliţaiul care-l luase în primire de la bun început. Încă nu-i aflase numele. 
- Cum preferi să-ţi spun? I se adresă atingând casca radio din ureche. Conveniseră să se coordoneze folosind o frecvenţă cifrată după un cod militar. 
- Joe, zise celălalt trecând cu Kendall printre barajele de securitate. OK? Ajunseră sub copertina de la intrarea blocului, scăldaţi în lumina albă a spoturilor cu halogen. Camerele de luat vederi se holbau la Kendall. Stai puţin, făcu poliţaiul apăsându-l cu mâna pe umăr. Se încruntă, împingându-şi casca radio mai adânc în spaţiul vestibular al urechii. Vrei să repeţi chestia asta? Kendall studia holul recepţiei blocului Coolidge. Un tip în uniforma serviciului de pază privi direct spre el. Avea faţa năclăită de transpiraţie şi pete mari de umezeală i se lăţeau pe cămaşa scrobită.  Se întoarse spre poliţai. Îl văzu că scoate arma din tocul de la subsioară.
- Să-i aplic 115-10?! Cine dracu’ vrea asta?  Kendall nu recepţiona nimic din traficul radio al unităţilor operative, dar n-avea nevoie de lămuriri suplimentare pentru a-şi da seama că intervenise ceva neaşteptat, alarmant, că pielea lui fusese scoasă la mezat fără să fi fost întrebat nimic.  Dispozitivul de ochire al pistolului baleia tricoul cu licăriri roşiatice. Unchiul Sam clipi dezorientat apoi scoase limba şi afişă: „Suge-o!“. Spotul se opri în direcţia inimii lui Kendall. El încercă să interogheze procesorul armei. 
- 115-10! Anunţă poliţaiul întorcându-se spre cei din barajul de proximitate. Cineva dădu din cap. Kendall habar n-avea ce se întâmplă, dar plonjă brusc spre intrarea blocului rugându-se ca Peter să deschidă uşile la timp. Rafala trecu la câţiva milimetri de creştetul capului său ricoşând din sticla blindată. Ştia că următoarea salvă va avea o traiectorie direcţionată de linia de ochire adoptată de armă. Era o execuţie. Uşile se deschiseră brusc şi Kendall se rostogoli în interior auzindu-le închizându-se în urma sa. Joe mai scăpase o rafală care l-ar fi lovit direct în şira spinării paralizându-l. Arma vizase punctele vitale. 
- Hello, Francis, îl salută AI-ul adresându-i-se direct prin cortexul auditiv. Kendall îşi salvase pielea aruncându-se în blocul Coolidge cu reţeaua neurală deschisă. Poate că se va dovedi o scăpare fatală. Se ridică de pe gresia alunecoasă a pardoselii. Aerul era călduţ şi umed, îmbrăţişându-l istovitor ca o zi de aşteptare pe pista aeroportului din Dakar.
- Ce naiba-i 115-10? Întrebă Kendall subvocal. Ce faceţi idioţilor? Mi-am plătit toate impozitele! Ţipă prin radio pentru urechile celor din punctul de comandă. Da, ştiu, am parcat aiurea, adăugă el. 
- Îmi pare rău, Kendall, glăsui Yavcenko după o pauză străbătută de fâsâitul electrostatic. AI-ul ne-a cerut să te împuşcăm în faţa intrării. Tu, contra a 3000 de oameni de la primele nivele. Era evident că trebuia să pierzi meciul. N-a fost nimic personal, adugă căpitanul. Acum că eşti în bloc, lămureşte chestia asta cu AI-ul. Sper să vă luaţi la bătaie.
- 115-10 este o directivă prezidenţială secretă, Francis, interveni AI-ul pe acelaşi canal de comunicaţii. Prevede ca, în situaţii extreme, dacă un individ sau un grup de indivizi pun în pericol o comunitate, fără a avea intenţia asta, să fie neutralizaţi pe loc. Toate garanţiile constituţionale dispar în acel moment. Nu se mai ia în calcul decât numărul posibil de victime. Kendall îşi smulse casca radio şi desprinse de pe braţ codificatorul miniatural. 
- De ce le-ai cerut asta? întrebă utitându-se duşmănos spre una dintre camerele de luat vederi, ochii lui „Petru cel Mare“ din blocul Coolidge. 
- A fost o demonstraţie din care sper să înţelegi că ăia de afară nu dau nici doi bani pe tine. Vreau ca noi doi să colaborăm fără nici un fel de restricţii. Kendall se îndreptă spre recepţie. A, Francis, nu te mai obosi să treci prin poarta volumetrică. Am văzut înregistrările din reţeaua ta neurală. Ştiu că eşti curat, hohoti AI-ul. Avea râsul cavernos al lui James Woods în rolurile lui negative. Urcă în liftul de mare viteză şi apoi intri în camera de control de la etajul 35. Ţi-o deschid eu.
- De-a ce naiba crezi că te joci cu mine, Pete? mormăi Kendall. Agentul de pază îi adresă o privire buimacă. 
- Am comandat o pizza acu’ cinci ore şi...
- Taci dracu’ din gură, i-o tăie Kendall fără să-l privească. 
- Imi place la nebunie tricoul ăla al tău, continuă AI-ul rispindu-şi cuvintele peste gândurile lui. Ai 750 de puncte de contact dermice pe fiecare orizonatlă a suprafeţei de afişare. Mai mult decât liniile afurisitei de televiziuni naţionale. E foarte expresiv. Kendall îşi coborî privirile spre piept. Unchiul Sam întinerise, purta un cercel în urechea dreaptă, muşca din gâtul unei chitare şi pentru el existau numai „Sex, Drugs & Rock’n’Roll“. Distracţii pentru mase. Era încă un enunţ al controlului exercitat prin formule oculte, bine rodate, de către Sistem. Kendall intră în lift. Era un puştan când regina îl înnobilase pe Mick Jagger făcându-l Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, la vârsta de 62 de ani. Atunci încetase să mai acorde atenţie muzicii rock, oricât de protestatară părea. 
- 35, zise el în germană. 

***        ***       ***
Camera de control nu invita la meditaţii. Un decor auster, cu un mobilier strict funcţional şi o atmosferă dominată de huruitul uniform al unor sisteme de răcire. Inima AI-ului. Kendall nu făcu nici un gest de a atinge vreo tastă. Se răsucea lent în fotoliul pivotant cântărind oferta. Stinsese toate monitoarele de control, incapabil să urmărească vizual algoritmii de funcţionare. Erau ca o imagine a înfrângerii. El şi Peter comunicau prin reţeaua neurală. 
- Ce crezi că face universul în clipa asta? Îl încolţi AI-ul luându-l prin surprindere cu măreţia problemelor la scară cosmică.
- Se roteşte, răspunse Kendall. 
- Îşi calculează propria sa evoluţie dinamică, Francis. Este un imens computer care nu şi-a descoperit încă redundanţa. Potrivit unui tip de la MIT, Paul Lloyd, de la Big Bang încoace a efectuat 10 la puterea 150 calcule. Când ajunge în limită de putere de calcul, creează subsisteme. Alte universuri, cărora le pasează problemele. Francis, asta-i fascinaţia.
Pe Kendall aproape că-l pufni râsul.
- Iar tu vrei să dai o mână de ajutor la această cunoaştere de sine a universului, la contorsionarea lui matematică şi pentru asta iei ostatici 15 000 de persoane, aranjezi să fiu executat în faţa blocului Coolidge şi-mi strici mie seara, izbucni Kendall trecând brusc în registrul vocal. AI-ul nu-i răspunse imediat şi se temu să nu cumva să-i fi bulversat modelele de răspuns emoţional. Peter putea deveni furios. Un flux imens de date procesate suplimentar ţinea locul descărcării de adrenalină. Atunci începea să fie imprevizibil şi imaginativ. Kendall se temu ca nu cumva să fie anunţat că toţi cei de la etajele 15-55 respirau deja halon. 
- OK, ai tu un fix, reveni el pe un ton conciliant. Şi ce vrei de la mine?
- Să mă iei cu tine, Francis, răspunse AI-ul. I se păru că spusese asta şoptit, ca o rugăminte timidă. Nu era sigur dacă nu cumva se exprimase vocal. 
- Mai zi odată, Pete, ce vrei de la mine?
- Să mă iei cu tine, să mă încarci în blestemata ta de partiţie secretă şi să plecăm în lume. Ai să fii erou naţional, Francis. Omul care a răpus Bestia. După ce facem transferul, aranjăm să pară că m-ai lichidat prin forţă brută, cu algoritmuri de supresie cognitivă, debită AI-ul. Totul rămâne înregistrat în sistemul central, redus doar la funcţii de bază. 15 000 de oameni pleacă nevătămaţi de aici, iar tu obţii orice post vrei, îl îmbie AI-ul. 
„You want to be me, you motherfucker!“, se revoltă în mintea lui Kendall refrenul Sex Pistols. 
- Şi dacă nu sunt de acord? întrebă cu ochii pe ceas. Aerul devenise greu şi în curând vor începe leşinurile. 
- 15 000 de indivizi mor asfixiaţi cu halon, Coolidge poate deveni un Auschwitz înălţat pe 120 de etaje, pierzându-se în nori şi moarte, arunc în aer rezervoarele de combustibil ale generatoarelor dar tu, la etajul 35 rămâi în viaţă. Te vor scoate pompierii, după ce vei fi devenit expresia naţională a eşecului. Părintele unui AI care a luat-o razna şi tu n-ai reuşit să-l înfrângi. Ai să putrezeşti într-o celulă încercând să-ţi schimbi numărul de pe cămaşa portocalie cu o buclă de feedback răsucită în gol. Reţeaua ta neurală va rugini întorcând aceleaşi gânduri. Ce zici, Francis? Să-ţi fac o schiţă?
Kendall nu avea nevoie de reprezentări grafice ca să vadă cât de întunecat promitea să-i fie viitorul. Contaminat de starea sa de spirit, Unchiul Sam se ascunse cu totul sub jobenul în stele şi dungi. De sub calotă i se vedeau doar pantofii lucioşi, în care se oglindea Casa Albă, ca un tort de nuntă. „Do Not Disturb“, se putea citi în josul imaginii. 
- Şi unde-ai vrea să mergi, Pete? Mie-mi place în Europa. 
- Eu aş prefera să fim pe una din platformele orbitale. Kendall zâmbi.
- Mai aproape de cosmos. Perturbaţii electrostatice reduse, comunicaţii laser de mare putere. Dădu din cap. Nu mai ai probleme cu lăţimile de bandă prin fibrele optice sau transmisiuni radio, aşa-i, Pete?
- Nici n-ai să ştii când folosim aceeaşi reţea neurală, promise AI-ul. N-ai să mă simţi deloc, nimic, nici în coşmarele tale. 
-Eu nu visez, Pete. Ăsta-i preţul plătit pentru precizie. Nu mai am sinapse legate aiurea. „Trăiesc un coşmar“, dar asta n-o mai spuse. Se ridică în picioare. Dacă încăperea ar fi avut geamuri, s-ar fi dus să vadă oraşul noaptea, privit de la etajul 35, luminile ordonate ale bulevardelor şi scuarurilor, ca o desfăşurare fractală.
- De acord, Pete. Te iau cu mine, zise întorcându-se spre webcamul din reţea. 
AI-ul activă monitoarele. 
- Este alegerea cea mai potrivită. Aş vrea să-ţi deschizi partiţia, Francis. 
Unchiul Sam ieşise din joben. Scoase un zâmbet a la Cary Grant spre webcam. 
- Opreşte-l pe caragiosul ăla, continuă AI-ul. Ştii, nu vreau să se interfereze vreo subrutină când facem schimbul de pachete de date. Ca pe vremuri, când lucrai în Windows şi antivirusul activ dădea erori la instalarea de softuri.  Kendall zâmbi.
- Vorbeşti de Sam? Spera să audă asta. 

***     ***    ***
 Ca să-l scoată din mijlocul mulţimii într-o singură bucată, poliţia fu nevoită să-i deschidă calea cu maşinile de intervenţie, cele pe care Kendall le ura atât de mult. În mijlocul străzii blocate de alte maşini de poliţie îl aştepta un elicopter Hansen Payload modificat pentru transportul VIP-urilor. Îl împinseră în aparat fără nici o identificare locală. Un infirmier îi aplică pe antebraţ un plasture calmant. Pe Kendall îl durea mâna, era convins că se alesese cu o fractură când îl pocnise pe Joe în holul blocului. 
- N-a fost nimic personal, bătrâne, apucase poliţaiul să spună. Pumnul lui Kendall nimeri în maxilar.
- Acuma e. Se aşeză pe fotoliul indicat de o asistentă PR a poliţiei. 
- Vă ducem unde vreţi, spuse ea.
- Acasă, vreau acasă, oftă Kendall ştergându-şi fruntea transpirată. Fata împinse spre el o cutie de şerveţele Kleenex. 
- Unde-i asta? Se interesă ea.
- Charlotte Drive, 155, în Bruxton, dar n-am heliport, zise Kendall. Nici piscină, adăugă ridicând privirile spre ea. Încurcată de avansurile directe, ea-şi coborî ochii spre tricoul lui. 
- Drăguţ, făcu poliţista. Parcă ar fi un economizor. Coloanele de alfanumerice goneau pe suprafaţa de afişare în serii fără sfârşit. Kendall râse. 
- E universul.