Comunicare directă

După ce urcase pe scări ultimele două etaje ale clădirii Shepard, Theodore Wonsky ajunse pe acoperiş şi vântul năprasnic îl luă în primire, lăsându-l aproape fără suflare. Înjură printre dinţi şi-şi trase mai pe cap bereta scămoşată, lăsând la picioare trusa de scule. Omenirea intrase în anul 1990 şi în jur puteai vedea doar urme vagi ale modernizării la care visau oamenii de cincizeci de ani încoace. Theo îşi amintea cum făcuse el un desen despre anul 2000, pe când era într-a şasea, iar doamna profesoară Denise Ashcroft le ceruse să-şi imagineze viaţa în acel an de căpătâi. Desenase o aiureală de oraş, cu multe vehicule aeriene, strecurându-se printre zgârie-nori şi, nu se ştie de ce, peste tot erau antene parabolice imense, cât nişte radiotelescoape. Aruncă o privire în jur, spre clădirile înalte şi lucitoare. Nimic din ce-şi imaginase el. Pe cer evolua un elicopter al poliţiei, iar în nouă ani, câţi mai rămăseseră până în anul 2000, nu se aştepta să se întâmple cine ştie ce minuni. Era adevărat, acum era plătit cu 11 dolari şi 50 de cenţi pe oră, dar cu banii ăştia nu cumpărai ce reuşeai cu cinci dolari în anii ’60. Se uită spre trusa de scule de la picioarele sale. Tot de vechile şurubelniţe aveai nevoie ca să-ţi faci treaba. E adevărat, erau electrice, pe acumulatori, avea o lampă de lucru ca a speologilor, nişte căşti radio, pe care recepţiona muzică.

— Starul muzicii rap, Ice Cube, a fost condamnat, joi, pentru omucidere şi atac cu mână armată. Pentru fanii lui este o veste foaaaarte triiiistă, o lălăi, piţigăiat, batjocoritor şi agresiv DJ-ul de la Music Box KBJT W6, postul de radio favorit al lui Wonsky. Dar să trecem peste amănunte, altfel lăsăm tabloidele fără pâinea zilnică, şi să ascultăm piesa Guerilla in the Mist. Atenţie, CD- playerul de aici n-a luat-o razna! Ice Cube e supraturat.

Cauţiunea i-a fost fixată la 1,5 milioane de dolari şi cântă şi el cât poate!

— Bang! exclamă Wonsky, zgribulindu-se sub o rafală îngheţată.

Onomatopeea răsunase în deplină sincronizare cu bufnitura uşii metalice din spatele lui – intrarea pe acoperiş. Cu căştile pe urechi, n-o auzise, aşa că o luă întins spre platforma de aterizare pentru elicoptere, amenajată pe zgârie-norul dezafectat, părăsit ca o navă pe cale să se scufunde sub rafalele furioase ale furtunii. Compania care deţinea clădirea dăduse faliment şi un alt dezvoltator voia s-o refacă şi s-o vândă mai departe. Voiau să modifice acoperişul şi renunţaseră la platforma de aterizare, marcată cu un H imens, desenat noaptea de o instalaţie de iluminare pe care Wonsky venise s-o demonteze. Ajunse lângă platformă şi decuplă instalaţia din reţeaua electrică. Până la amiază mai avea cam cinci ore. Era senin şi se vedea până departe, spre estuar. Putea vedea farul Granville şi navele adunate în port. N-avea timp de admirat priveliştea.

Deschise cutia nichelată şi sertarele cu scule culisară de-o parte şi de alta, dezvăluind setul complet de chei tubulare şi şurubelniţe, cleşti de tăiat izolaţiile şi sârmele, care luceau în soare ca un arsenal desfăşurat la târgurile neguţătorilor de armament. Ridică brusc privirile când începu piesa Don’t Cry, Guns N’ Roses, întorcându-şi încet capul. Talk to me softly/ There’s something in your eyes/ Don’t hang your head in sorrow/ And please don’t cry… Abia atunci văzu uşa închisă. Îşi pipăi automat buzunarele, în căutarea cheilor.

— Să fiu al naibii, mormăi el.

Le uitase în uşă. Ştia că se încuia automat. O rafală de vânt îi ridică gulerul salopetei, gâdilându-l pe la urechi.

Îşi trase fermoarul cu un zvâcnet scurt, ridicându-l până sus. Rămăsese blocat pe acoperiş. Realiză că în clădire nu mai era decât paznicul de la intrare şi că n-avea cum să comunice cu el. Şi-şi lăsase walkie-talkie-ul în maşină. Din căşti izbucni cortina sonoră a unui spot publicitar. Dădu din umeri şi extrase o şurubelniţă din sertarul de jos, pregătindu-se să înceapă lucrul. Va găsi el o soluţie, până la urmă.

Reuşi să demonteze instalaţia de iluminat în trei ore, muncind fără oprire, şi duse toate piesele componente lângă uşa închisă. Aduse trusa de scule şi se apucă să examineze încuietoarea, muşcând dintr-un sandviş. Tot ce era şurub se afla pe partea cealaltă, iar uşa se deschidea în afară. I-ar fi trebuit o bazooka să reuşească să forţeze uşa metalică.

— Ce dobitoc sunt, zise, îndreptându-şi privirile spre suportul gol al camerei de luat vederi la intrare.

Asta însemna că paznicul de jos n-avea nici o posibilitate să vadă ce se întâmplă pe acoperiş. Îşi scoase pachetul de ţigări şi bricheta Zippo din buzunar. Se încruntă privind flacăra tremurând sub apărătoarea de vânt.

„Da, am să dau foc la ceva”, îşi zise, zgribulindu-se şi ridicându-se ca să arunce o privire în jur. Barele de fixare a covorului pe care-l întindeau între platforma de aterizare şi uşa de acces luceau ascuţit şi parcă în bătaie de joc. Blocul Shepard era cea mai înaltă clădire din oraş, iar un foc zdravăn acolo ar fi atras atenţia, însă, în condiţiile date, Wonsky n-ar fi putut aprinde decât şerveţele din cutia cu sandvişuri. Privi cutia din tablă, examinându-şi mutra reflectată în interiorul capacului deschis.

Sigur că da! Asta era. Răsturnă sanvişurile peste trusa de scule şi fugi cu cutia la marginea terasei, înconjurată de o balustradă de siguranţă de vreo doi metri înălţime. Wonsky îşi amintise că încă mai ştia alfabetul Morse, învăţat pe când era cercetaş. Se orientă spre Glendale Center, de vizavi, începând să semnalizeze spre ferestrele birourilor de la ultimul etaj: „SOS”, reflectând lumina soarelui. O făcu până începură să-l doară mâinile, trimiţându-şi semnalele disperate şi spre alte clădiri.

Se întoarse după soare, schimbându-şi poziţia în jurul clădirii, până când soarele se ascunse după norii adunaţi, între timp, pe cer. Încercase să atragă şi atenţia unui elicopter care se îndrepta spre centru, însă acesta-şi continuase neabătut zborul. Obosit şi demoralizat, se aşeză pe treptele din faţa uşii de acces, aprinzându-şi o ţigară. Se lăsase frigul, şi dacă avea să rămână acolo peste noapte existau şanse mari să îngheţe. Era vineri şi nu-l va mai căuta nimeni de la atelier, fiind de presupus că, după ce-şi termina treaba pe blocul Shepard, nu mai dădea pe-acolo. Mai ales că nu trebuia să predea instalaţia de iluminat cuiva de acolo, nici trusa de scule, ci să lase totul într-o magazie de-aici. Paznicul! Bulangiul ăla îi va spune colegului venit să-l schimbe că este un cretin care lucrează sus şi n-a mai coborât de acolo. Vor veni să verifice dacă nu cumva-şi dăduse duhul în urma unui atac de cord.

Wonsky n-avea de unde să ştie că paznicul din tura de noapte plecase fără să-i spună nimic schimbului. Acesta, la rândul său, nu consultase registrul de intrări, pentru că în blocul Shepard nu mai exista personal. Aşa că, după alte trei ore şi jumătate de pachet de ţigări fumate în draci, se hotărî să-i atragă atenţia celui de la intrare şi azvârli peste balustradă cutia pentru sandvişuri. Trusa cu scule ar fi făcut o zarvă şi mai mare pe trotuar, însă, cu gândul că ar fi putut nimeri pe cineva, Wonsky nu îndrăzni să arunce nici măcar un şurub. N-avea nici un chef să fie recuperat de aici doar ca să fie băgat la zdup. Privi încrâncenat cum cutia de tablă, deschisă pentru efect, zbură aiurea, rostogolindu-se sub curenţii de altitudine. În niciun caz nu avea să cadă în faţa blocului Shepard.

Şi nu uitaţi, zbieră DJ-ul de la Music Box, băgându-se peste vocea suavă a lui Whitney Houston, rămâneţi pe recepţie şi petreceţi-vă weekend-ul cu noi. Nu ieşiţi din casă! Vă aşteaptă concursuri surpriză, în care puteţi câştiga o grămadă de lovele. Nu trebuie decât să puneţi mâna pe telefon şi să răspundeţi la întrebări simple, legate de ceea ce ascultaţi aici.

— Vreau şi eu un telefon… mârâi Wonsky, cu gândul la un aparat văzut într-o vitrină.

Îl puteai lua cu tine pe stradă şi vorbi din mers. Ce bine i-ar fi prins! Dar şi mai bine-ar fi fost dacă n-ar fi lăsat walkie-talkie-ul în maşină. Nu mai suporta frigul şi vântul care-i pipăia salopeta cu degetele sale insistente, ca şi cum ar fi căutat un loc prin care să se strecoare în interior, nu mai îndura pustietatea din jur, cerul cuprins de întunecarea apusului.

Îl apucă noaptea făcând ture de dezmorţire în jurul platformei sau ghemuit pe trepte, cu ochii pe cer. Urmărea luminile de poziţie ale avioanelor aflate pe panta de aterizare spre aeroport. Între timp, renunţase la Music Box şi căuta alte posturi de radio. De sus, de-aici, prindea o mulţime. Le schimba imediat ce intervenea spotul publicitar. Descoperise că-l deranjau cele pentru mâncare şi bere, mai ales că nu se afla la el acasă, întins pe sofa, râgâind zgomotos, ca un guiţat, după a opta cutie de Budweiser. Duse degetele îngheţase spre selectorul de scală pe casca stângă, plimbându-se de la un post la altul.

— … şi ca de obicei, celor care ne ascultă şi au nevoie de ajutorul meu, le reamintesc să nu ne sune. Repet, nu puneţi mâna pe telefon. Mă voi concentra asupra gândurilor voastre disperate şi vă voi vorbi din acest studio. Lăsaţi-vă deznădejdea să plutească spre mine şi eu vă voi înţelege, nu am nevoie de cuvinte, ci doar de semnalul vostru SOS în starea cea mai pură, continuă glasul din urechile lui Wonsky.

Părea să aparţină unei divinităţi care-l aşteaptă pe cel mai năpăstuit dintre sutele de mii de nenorociţi care respirau numai în acest oraş. Nu părea vreunul din obişnuiţii evanghelişti de pe unde, interesat să te vadă adus în biserica lui. Nu-i păsa cine se află în cabina de emisie. Rămase pe post.

— Da, vreau să mă ajuţi, futu-i! Pe mine! se răsti Wonsky la salvatorul nevăzut, apoi dinţii începură să-i clănţănească de frig.

Ascultă mai departe, fără să aibă habar că unui asemenea tip i se spunea medium. Ar fi acceptat să fie coborât de pe blocul Shepard şi cu covorul fermecat, numai să scape de-acolo. Se concentră cu fruntea lipită de genunchi, ca un cerşetor adormit pe pragul unei case de bogătani, încercând să transmită gândul disperat:

„Salvează-mă de pe blocul Shepard!”

Cortina de muzică minimală, transmisă de postul de radio pentru a-i îndemna la meditaţie pe cei disperaţi, se întrerupse brusc.

— Am recepţionat semnalul disperat al cuiva care-mi cere ajutor chiar acum, anunţă mediumul, pe un ton vag triumfător.

Wonsky repetă în gând, cu încăpăţânare: „Salvează-mă de pe blocul Shepard! Salvează-mă de pe blocul Shepard! Salvează-mă de pe blocul Shepard!”

— Este vorba de…de cineva…, continuă vocea cu o lentoare studiată parcă.

— Eu sunt! ţipă Wonsky, ridicându-se în picioare, cu spatele sprijinit de uşă. Eu sunt, futu-i mama mă-sii! Adăugă, apăsându-şi căştile pe urechi.

— … cineva care se află în acest moment pe una din clădirile înalte din oraş, urmă vocea, de parcă ar fi descifrat cu greu literele de pe un panou aflat la mare depărtare.

Wonsky icni.

— Da!

— Este înfricoşat şi singur, disperat, continuă glasul din studio. Nu mai eşti singur, omule!

Wonsky avu, brusc, senzaţia că era privit drept în ochi. Îl trecură fiorii, însă, de astă dată, frigul n-avu nicio contribuţie.

— Bărbat alb, cel mult 40 de ani, începu mediumul descrierea.

— Da, eu sunt ăla… sigur! sări pe loc Wonsky. Doar nu-i concurs, cine-i mai în nevoie!

— Avem mai multe posibilităţi să te salvăm din această capcană de beton. O vom alege pe cea mai rapidă, îţi promit.

Wonsky auzi cum se apelează poliţia, din studio, cum de la dispecerat se promite trimiterea unui elicopter care să survoleze zona centrală. Asculta fascinat şi uitase cu totul de frig. Ba chiar simţi un firişor de transpiraţie scurgându-i-se în jos, pe şira spinării.

— Oh, Doamne, făcu el plin de recunoştinţă.

Tremurând de emoţie, se duse spre platformă şi se aşeză chiar în mijloc, pentru a fi văzut mai uşor. Regreta că demontase instalaţia de iluminat, dar era sigur că, după ce fuseseră avertizaţi ce să caute, poliţiştii îl vor vedea imediat. Îşi aprinse în grabă o ţigară. Citise undeva că aviatorii distingeau lumina unei ţigări şi de la două mii de metri altitudine. Se aştepta să fie apoi copleşit de lumina orbitoare a spotului de urmărire de pe elicopter. „Sigur apar şi-n ziare”, îşi spuse, fără a se hotărî dacă era de bine sau de rău. „Or să mă beştelească domnu’ Heiden, la atelier”, cugetă el, cu gândul la şeful său de echipă.

Din studio transmiteau acum muzică de Ravi Shankar, iar Wonsky găsi enervant sitarul indian.

— Hai odată, gemu nerăbdător.

Se uită în sus, gata să înceapă să-şi agite braţele.

Muzica indiană se întrerupse.

— Da, stimaţi ascultători, avem legătura cu echipa noastră de pe Raymond Hood’s Tower, unde un echipaj al poliţiei l-a găsit pe Mark Daley, tremurând de frig şi speriat, având o paraşută la picioare.

— Să-mi bag picioarele… scrâşni Wonsky, agitând pumnul spre cer.

— Mark, de fapt ce-ai vrut să faci aici? interveni o altă voce, care încerca să acopere zgomotul elicelor elicopterului care decola.

Wonsky privi în depărtare, spre Hood Tower, şi văzu luminile de poziţie ale aparatului de zbor. Începu să sară în sus şi să se agite, dar o lăsă baltă când realiză că elicopterul zbura într-o direcţie opusă.

— Păi, am vrut să sar, glăsui Mark Daley. Au mai făcut-o şi alţii prin ţară, însă nu aici, în oraş.

— De ce n-ai ales blocul Shepard? E cea mai înaltă clădire din oraş.

— Am încercat, dar nu poţi să treci de paznicul de la intrare. Fiind clădire pustie, în vederea reamenajării, nu poţi să te dai drept curier ca să intri, cum am făcut aici.

Se auziră nişte hohote.

— Dar se pare că te-ai răzgândit. Ţi s-a făcut frică? Erai disperat când a venit elicopterul poliţiei?

— Nu, nu-mi era frică, da’ tre’ să recunosc că mi s-a făcut când a apărut elicopterul poliţiei.

— Au să te amendeze, Mark. Spune-mi, ai ascultat vreodată emisiunea noastră?

— Nu… niciodată. Nu prea ascult radioul. N-am niciunul cu mine.

— Este extraordinar! reveni în emisie vocea din studio. A fost o comunicare directă, nici măcar intermediată prin undele radio, de la o minte la alta. Am perceput teama lui Mark, inevitabilă înaintea unui asemenea salt în gol…

— Eu eram, eu eram, eu eram ăla! urlă Wonsky, smulgându-şi căştile de la urechi.

Poate că n-ar fi trebuit să se gândească la domnul Heiden şi la toate prostiile acelea. A fost ca şi cum cineva ar fi stins luminile de pe o pistă de zbor, tocmai când un avion s-ar fi pregătit să aterizeze. Piloţii ar fi ales atunci un alt aeroport.

* * *

Peter Lowry ieşi din cabina de emisie şi se duse spre recepţie, dar fu oprit pe drum de redactorul şef, Benjamin Jacob.

— Era cât pe ce s-o dai în bară, îl dojeni acesta. După cât se pare, Mark Daley nu era nici disperat, nici gata să se arunce în gol, ca să-şi încheie socotelile cu viaţa, nimic din toate astea. De fapt, îi explică Jacob, a fost ca şi cum ai fi ajutat o bătrână să treacă strada, deşi ea nu dorea acest lucru.

Lowry dădu din cap.

— Ben, oricât ai fi tu de sceptic, am dat de un om disperat, aflat la înălţime. Dar s-a întâmplat ceva, am pierdut contactul. Ca un far care se stinge brusc, în noapte, şi nu mai ştii unde să acostezi.

— Poate au greşit poliţaii clădirea, râse Jacob, bătându-l pe umeri.

Mediumul dădu din cap şi se îndreptă spre ieşire. Îi făcu un semn cu mâna din pragul uşii.

— Am să verific, promise el. Afară, reuşi să oprească un taxi.

— La Glendale Center, vă rog, îi spuse şoferului.