Dar de Crăciun

Ca în fiecare ajun de sărbători, Milan sta închis în casă şi aştepta. Se ghemuise pe fotoliul cu arcurile ieşite prin pînza verde, peticită neîndemînatic cu iută, îşi rezemase picioarele de marginea cuptorului în care ardea focul şi privea concentrat un cilindru gol, vopsit în roşu lucitor, pe care-l ţinea în mînă, rotindu-l încet. Un bătrîn zîmbitor, cu o barbă argintie şi o scufie roşie pe cap, zîmbea de pe doza de aluminiu. „Produs de compania Coca-Cola. Marcă înregistrată.”
 Uşa scîrţîi şi se izbi de perete, iar vîntul vîjîi năprasnic, răvăşind boarfele din cameră. O femeie cu o broboadă legată peste faţă trecu poticnit peste prag şi trînti în urma ei uşa apartamentului, apoi o propti cu un drug de lemn. Femeia puse pe masă o servietă burduhănoasă şi se dezbrobodi încet, izbită plăcut de valul de căldură.
* Iar stai degeaba, Milane? se oţărî ea.
Băiatul tresări a doua oară şi ridică privirea.
* Mamă, cînd o să vină moş Crăciun şi la noi?
* * *
 Adriana era obosită şi furioasă. Avusese o zi grea: benzile de transport se defectaseră de vreo cinci ori. Miljana se îmbolnăvise şi venise doar de formă, să-şi facă orele de muncă, ceilalţi erau deja pe teren, iar Omer, şeful, îmbătrînise şi nu mai putea să ridice decît telefonul. O zi oribilă. Muncise mai mult singură, vîslise prin oraş pînă simţise că-i plesnesc venele din braţe, iar capul îi vuia şi acum. Nu reuşise să repare decît trei benzi. Cea care lega Dunavom de Piaţa Verde avea nevoie de pivoţi, iar cealaltă, dintre Viktoriei şi mahalaua Vranje, fusese sabotată: cineva îi distrusese circuitele. Le trebuia un panou de control nou, probabil o să-l aducă mîine un elicopter (dacă erau norocoşi). Nenorociţii din Vranje n-aveau decît să se înghesuie cîte 500 pe o şalupă, deşi Adriana bănuia că mulţi or să rămînă în case, riscînd mai degrabă să-şi piardă slujba. În ultimele trei zile musulmanii aruncaseră în aer şase din şalupele oraşului.. Muriseră vreo trei sute de inşi. Ca de obicei, după Crăciun se vor linişti. Poate pînă atunci o să se întoarcă şi Rade, cu un bărbat în casă e de-o mie de ori mai uşor. Acum se temea în fiecare zi cît lipsea de acasă că Milan o să facă o prostie sau că aia mică o să păţească ceva. Pe Milan nu te puteai baza. La vîrsta lui alţi copii făceau de toate în casă. Alţii pescuiau, munceau la consolidările zidurilor şi ale parapeţilor care împiedicau apele să ia oraşul cu totul şi să-l ducă la mama dracului. Dar nu, Milan nu era bun de nimica...
 Azi se întrerupsese şi curentul, exact cînd intrase în magazin. A trebuit să aştepte trei ore ca să poată cumpăra ceva. Cartele magnetice! N-ar fi fost mai buni banii, ca înainte? Sau măcar nişte folii standard, ceva care să nu depindă de centrala electrică şi de un computer vechi… Auzise destule cazuri cînd curentul se tăiase chiar cînd oamenii îşi plasaseră cartela în fanta casei, iar creditul le zburase automat la zero. Şi degeaba protestai.
 Femeia privi calendarul de pe perete. 24 decembrie. Rade trebuia să ajungă. Numai de n-ar păţi ceva. Pe Iovan, fratele Miljanei, îl prinsese paza de coastă… a turcilor parcă? Acum doi ani... era al lor Severivar-ul? Sau au fost sîrbii? Românii? Oricum, el nu s-a oprit, ştia că aranjase cu ei la dus, doar că tipii aveau un control şi a trebuit să respecte regulamentul. Au lansat o rachetă spre bărcuţa lui. A doua zi i-au găsit capul rînjitor, cu ochii injectaţi şi faţa albă-verzuie. Restul ajunsese la peşti. Deşi nu credea în Dumnezeu, Adriana dăduse un acatist la biserică, pentru Rade. Preotul o liniştise, cunoştea el un ofiţer sîrb care i-a spus că nu se mai trage în comercianţii de relicve, alimente, haine. Acum caută droguri, arme, propagandă antinaţională. Rade era prea deştept să se bage în aşa ceva. De i-ar fi semănat copilul ăsta! Dar el aducea cu bunicu-său după tată, un ins slab şi lungan care murise de TBC într-o închisoare subacvatică. Acum sîrbii l-au făcut erou. Cînd or veni alţii… Da, aşa-i şi Milan ăl mic! O ţine întruna cu poveştile cu care l-a ameţit bătrînul: moş Crăciun, Maica Precista, Sfîntu’ Petru şi Satana, numai cu astea aiurează. Măcar dacă s-ar face preot…
* * *
 Se zice că la începutul vremurilor totul era acoperit de ape. Nu era nici pămînt, nici animale, nici oameni nu erau. Doar Dumnezeu şi cu Satana se preumblau pe deasupra apelor şi n-aveau un loc să se odihnească. Atunci Domnul l-a trimis pe Satana în fundul mărilor să aducă, în numele sfînt al Lui, o mînă de nisip, să-şi făurească un locşor de odihnă. Satana, care era neascultător în faţa Domnului, s-a aruncat în ape, a ajuns la fund şi a luat o mînă de nisip, dar nu în numele Domnului. Iar nisipul i-a alunecat printre degete. Satana a ieşit din ape strîngînd pumnii goi. Dumnezeu l-a mustrat şi l-a trimis din nou, amintindu-i să ia nisipul în numele Lui. Satana a făcut tot cum vroia şi s-a întors iar cu mîna goală. La fel s-au petrecut lucrurile şi a treia oară. Atunci Dumnezeu, sătul de neascultarea diavolului, l-a luat de mînă şi, scormonindu-i sub unghii, a scos mîlul şi nisipul ce rămăseseră acolo, a făcut din ele o turtă în care a suflat şi turta s-a întins atîta cît să-i încapă pe amîndoi. Cum s-au pus să se odihnească şi Dumnezeu a aţipit, fratele cel întunecat a dat să-l arunce în apă, ca el să rămînă singur stăpîn. Dar, pe cît împingea el pe Dumnezeu spre margine, pe atît se întindea turta de pămînt. Cum împingea, turta creştea, pînă cînd a devenit aşa cum ştiam noi pămîntul înainte de război, înainte ca apele să se năpustească peste oameni ca pedeapsă pentru ticăloşia lor. Acum să nu credeţi că Domnul nu ştia negrul sufletului Satanei! El ştia tot ce urma să se întîmple. Dacă e vorba de facerea lumii, e aici şi mîna lui Satana, dar cu ştiinţa lui Dumnezeu. Mai apoi Dumnezeu a clădit nişte stîlpi groşi, de piatră, pe care a pus Pămîntul, ca să nu-l scufunde vreodată Cel Întunecat în nemăsurata lui ticăloşie.
 Puţini oameni mai cunosc povestea asta. Milan o aflase de la celălalt Milan, bătrînul care murise în închisoare fiindcă arborase drapelul roşu-alb-albastru în clădirea primăriei unde era administrator, pe cînd Severivarul aparţinea Republicii Turce.
* * *
 * Ai avut grijă de Silvana, Milane?
 Băiatul se învioră o clipă şi lăsă din mînă cutia de aluminiu cu chipul bărbos şi jovial al bătrînului cu scufie roşie şi moţ alb.
 * Da, mamă, am fost la ea de vreo patru ori. I-am dat să mănînce… 
 * Şi-a mîncat?
 * Da, a mîncat cu poftă, tot: şi supă şi ierburi cu carne. După aia mi-a arătat să-i pun TV-ul şi am lăsat-o să se uite la muzică.
 * Slavă Domnului c-ai făcut măcar atît! oftă femeia, ascunzîndu-şi înduioşarea. Dar apoi se apropie de băiat şi-l mîngîie pe părul tuns scurt, milităreşte.
 Erau totuşi favorizaţi, se gîndi ea în timp ce se apucă de gătit. Mîncau carne de două ori pe săptămînă, iar dacă lui Rade îi mergeau afacerile, chiar zilnic. Uneori îşi permiteau şi ciocolată sau, pentru Silvana, portocale şi lămîi aduse din Italia. Ştia că alţii mureau de foame, văzuse în Mihai Bravul, unde blocurile stăteau toate într-o rînă, gata să se prăbuşească, şi nimeni nu se ocupa de întărirea fundaţiilor. Silvana … Silvana era marea nenorocire a Adrianei. Fetiţa avea patru ani şi nu era a lui Rade, deşi el nu ştia asta. O făcuse cu un maior rus încartiruit la ei în timpul luptelor cu turcii, cînd Severinul devenise Severgorod. Rade era plecat de două luni şi femeia nu credea că o să se mai întoarcă. După ce o născuse pe Silvana fusese tentată să creadă în Dumnezeu şi în pedeapsa cerurilor. Fetiţa era mută; nu avea gură şi nici nas, ci doar un orificiu rotund prin care respira şi mînca. Mîinile şi picioarele îi erau prea scurte, iar oasele moi, decalcifiate. Inima i-era slabă, plămînii prea mici, înghesuiţi între coastele fragile. Şi avea fetiţa nişte ochi albaştri, adînci, care lăcrimau mereu. Cu timpul Adriana reuşise să-şi înfrîngă sila de la început şi chiar ajunsese să o iubească pe nenorocita blondă cu chipul blînd şi faţa lăcrămoasă …. Mută şi imobilizată la pat pentru toată viaţa, Silvana încercase o singură dată să se ridice în capul oaselor şi căzuse înapoi pe pernă, cu o coastă plesnită şi antebraţul drept frînt sub ea. Cîte chinuri cu oscioarele ei lipsite de calciu! Păcatul mamei. Dar Adriana preferase să nu creadă în Dumnezeu decît să bănuiască măcar că El ar putea fi atît de crud.
 - Măi Milane, bombăni femeia, mai mult ca să nu tacă, ai mare grijă de surioara ta. Măcar de asta să ştiu că eşti bun...
 * Am, mamă, zău că am! se apără el. Şi să ştii că vorbeşte. Nu ca noi, dar poţi s-o auzi dacă stai aşa, mai mult, cu ea.
 Apoi, fulgerat de alt gînd, continuă:
 * Moş Crăciun de ce nu mai vine? Înainte venea, aşa-mi zicea bunicul. Şi la tata a fost!
 * Moş Crăciun nu există, băiete! Obişnuieşte-te cu idea asta. E o poveste pentru copii cu care te prostea bunicul, Dumnezeu să-l ierte. Acum lasă-mă să-mi fac treaba.
 Băiatul oftă şi luă în mînă cutia de Coca-Cola, de unde moşuleţul cu scufie roşie şi barbă lungă, albă, îl privea zîmbitor. Cum să nu existe? Atunci de ce l-au pus pe cutia asta?
* * *
Soţul Crăciunesei era un bătrîn urîcios. Măcar că o duceau bine, moş Crăciun era cunoscut ca fiind cel mai zgîrcit şi mai nemilos om din sat. De aceea oamenii, deşi o iubeau din tot sufletul pe Crăciuneasă, moaşa satului, îl ocoleau cît puteau pe bătrîn. 
 Într-o zi moş Crăciun a găsit în faţa casei sale o femeie în zdrenţe, întinsă pe spate şi gemînd în chinurile facerii. „O sărăntoacă” şi-a zis el cu răutate, „toţi sărăntocii se strîng la poarta mea”. S-a pornit aprig spre ea şi a alungat-o cu vorbe de ocară. Femeia s-a tîrît afară din curte şi s-a strecurat în grajdul casei lui Crăciun, unde a găsit-o Crăciuneasa. Bătrîna s-a înduioşat şi a ajutat-o să nască. Tînăra femeie, al cărei nume era Maria, a născut un băieţel sănătos şi cu suflet mare, pe care l-a numit Isus. El a luat, cînd a crescut mare, toate păcatele oamenilor asupra Sa.
 Cînd Crăciun a aflat ce se întîmplase, s-a supărat foarte rău şi, în hainia lui, i-a tăiat mîinile soţiei sale pînă la cot. Dar cel ce se născuse în grajdul său era Fiul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu a răbdat să lase lucrurile aşa. El i-a făurit femeii mîini de aur şi a dus-o în împărăţia Lui. Apoi S-a coborît din ceruri la bătrînul hapsîn, care a căzut cu faţa în ţărînă şi a cerut iertare Domnului Dumnezeu, stăpînul acestei lumi.
 * Iertat să fii! a spus El. Însă de-acuma înainte tu, care n-ai dat nimănui nimic şi L-ai lăsat pe fiul Meu să se nască în grajdul casei tale, vei umbla din casă în casă şi vei face daruri copiilor în fiecare an de ziua naşterii Celui ce-a suferit pentru voi. Iară din truda ta nu te vei opri decît la sfîrşitul vremilor!
 * Facă-se voia ta, Doamne! a bîiguit, cu ochii în lacrimi de căinţă, bătrînul Crăciun, neîndrăznind nici să privească la lumina orbitoare a lui Dumnezeu.
* * *
 Se numea Milorad, dar - încă de cînd era mic - toţi îi spuneau Rade. Rade era un bărbat brunet, spătos, cu faţa rotundă şi veselă, cu părul şi ochii negri, un ins gata oricînd de petrecere. Pe barca lui modificată, cu motor Diesel, se găseau întotdeauna cîteva sticle de alcool şi un CD-player care zumzăia în surdină. Cîteodată însă - şi nu prea rar - boxele de 100 W împrăştiau pe cuprinsul apelor cîntece de veselie care speriau puţinele păsări ascunse prin plauri, pe coamele dealurilor şi pe coroanele copacilor uscaţi care mai rămăseseră deasupra valurilor, şi atunci se ştia că Rade se bucură de viaţă. Ca şi acum. Împreună cu alte trei bărci, barca lui Rade zbura parcă pe întinsul Mării Noi, cotind cu dibăcie ori de cîte ori treceau printr-o fostă aşezare unde turlele de biserici sau coamele caselor ieşeau din ape ca un semn dintr-o lume dispărută, ascunsă în adîncuri, moartă şi totuşi rezistînd trist apei atotdistrugătoare. Din barca lui, acoperind vuietul motorului, se auzeau triluri de taragoate, jocuri de acordeoane şi chitare, în timp ce o voce gravă se văita despre cît de frumoasă şi înşelătoare e femeia blondă. Rade prindea cu o mînă cîrma, cu cealaltă sticla de vodcă, iar cu vocea sa gravă ţinea isonul. Bărbatul avusese destule blonde ca să fie acomodat cu ideile nu prea profunde ale cîntecului. Viaţa nu-i numai chin, e şi petrecere. Prea scurtă să ţi-o treci în durere şi griji, prea aspră ca să nu-i iei tot ce poţi.
 * Živeli! Să trăim! urla şi gesticula bărbatul către tovarăşii săi, iar ei îi răspundeau la fel de voioşi.
 Formau o echipă, ei patru. În alte vremuri ar fi fost numiţi contrabandişti, acum erau negustori. După ce războiul nepriceput de nimeni se încheiase cu distrugerea cîtorva ţări şi după ce marile puteri căzuseră la pace, zonele distruse de pe planetă au rămas să se descurce cum pot. Pe teritoriul a ceea ce fusese înainte Bulgaria şi România - pînă la Carpaţi -, Iugoslavia, Grecia, Turcia - pînă la Adriatică, Egee, Marea Neagră şi Marea Mediterană -, apele năvăliseră peste ţărmuri. Nişte rachete atinseseră cîteva falii tectonice şi calota polară nordică. Aşa, omul schimbase faţa planetei. De la Carpaţi şi pînă în fostele Grecia, Turcia, Bulgaria şi Iugoslavia nivelul apelor crescuse cu peste zece metri, acoperind sate, oraşe, cîmpuri şi uzine, gospodării şi linii ferate. Graniţele pieriseră sau, mai precis, deveniseră extrem de fluctuante, căci războiul cel mare iscase o mulţime de războaie mici şi absurde. Fost oraş de graniţă, Severivar, Severin, Severgrad ori Severgorod – tot un drac! – trecuse pe rînd prin mîinile bulgarilor, turcilor, românilor, ruşilor, sîrbilor şi croaţilor musulmani, cum păţiseră şi alte zeci de oraşe din zonă. Căci satele… ce să mai vorbim! Pînă la urmă, sătui de schimbarea drapelelor, a actelor şi a limbii „naţionale”, dar şi de foametea ce-i ucidea pe rarii supravieţuitori, oraşele s-au organizat ca nişte cetăţi, gata să accepte formal orice stăpînire, dar urmîndu-şi de fapt propriul interes: supravieţuirea. Acum Severivarul era iarăşi al sîrbilor beogrădeni, dar toţi ştiau că în curînd o să apară cine ştie ce navă militară care o să anunţe că gata, oraşul a devenit parte integrantă a altei ţări, la fel de fantomatice. Oamenii învăţaseră să nu se mai opună, să nu lupte degeaba cu forţe prea mari, căci stăpînirile pămîntene vin şi trec ca apa. În doi ani severivărenii îşi schimbaseră „patria” şi cetăţenia de cinci ori. În oraş trăiau amestecaţi şi fără prea multe griji patriotarde români, bulgari şi sîrbi, turci şi croaţi, ruşi şi greci, ortodocşi, catolici sau musulmani. Mai izbucneau ici şi colo conflicte, mai ales în preajma marilor sărbători, dar ele se stingeau uşor, în timp. Oamenii obişnuiţi nu se îngrijeau prea mult de prostia altora.
 Rade şi ceilalţi trei – Petrea, Goran şi Dzaffer – formau una din echipele ce călătoreau, vindeau şi cumpărau în toate oraşele la care se putea ajunge. Traficau orice fel de mărfuri. Adriana se înşela: drogurile şi armele erau o marfă rentabilă, iar municipalitatea nu întreba de unde şi pe ce cumpără oamenii lor mîncare, haine, delicatese sau muniţie pentru apărarea oraşului de micii piraţi. Toţi aveau permise în regulă şi cîte trei-patru paşapoarte, căci lucrurile se schimbă repede în Balcani. Dacă îi oprea o patrulă românească, Petrea devenea şeful asociaţiei lor comerciale. Cînd îi aborda o şalupă cu aburi sîrbă sau bulgărească, Rade prelua rolul conducătorului. Goran se înţelegea cu croaţii, Dzaffer discuta cu musulmanii şi totul mergea bine. Erau şi accidente, ce-i drept: acum vreun an murise Ivan Dobroliubov, un rus de nădejde, împuşcat de o pîrlită de patrulă rătăcită pe lîngă Cîmpulung. Culmea, fusese chiar o şalupă rusească. Inşii erau beţi, aveau chef de harţă şi pacheţelele cu cafea nu-i mulţumiseră. Unul din ei găsise pe fundul unei bărci pungile cu heroină de la basarabeni. Rade încercase să-i smulgă soldatului săculeţul cu praf alb, acesta ridicase arma, iar Ivan se repezise la el. Un alt rus de pe şalupa de patrulare îl împuşcase în cap. Apoi Dzaffer a scos mitraliera şi i-a curăţat în două rafale pe toţi cei zece militari, iar Rade îl sugrumase pe cel cu heroina. Şalupa au dus-o oraşului. Astfel de accidente erau dese, dar aveau oare de ales?
 De data asta totul mersese excelent. Aduceau atîta marfă că bărcile stăteau să se scufunde. Obţinuseră şi promisiunea unui furnizor de cărbune -care pusese mîna pe o navă de transport a fostei flote bulgare - că va trece şi prin Severivar la următoarea lui cursă. Contract scris! Lucrurile se mai îndreptau. Nu era aşa de urîtă viaţa asta. Iar Rade mai avea un motiv de satisfacţie: găsise în Atena, la un bătrîn ce locuia în podul unei case cu două etaje, acum înghiţite de ape, un costum de moş Crăciun. Rade aflase adevărul despre el şi moş Crăciun abia la 16 ani. Spera ca Adriana să-l înţeleagă.
 Rade cînta, chiuia, iar bărcile deschideau drum pe valuri, vuind şi gonind spre casă, lăsînd dîre învolburate de spumă albă ce şerpuiau printre coamele de dealuri rămase deasupra apei. Semănau cu nişte spinări de animale. Cerul era întunecat şi sta să ningă, vîntul bătea cu putere, dar în acele clipelor nu le-ar fi păsat nici dacă tot pămîntul s-ar fi prăbuşit sub ape. Vîntul, libertatea, viteza îi mînau înainte.
* * *
 O altă poveste de demult spune că stîlpii făcuţi de Dumnezeu să sprijine Pămîntul deasupra apelor veşnice sînt roşi cu duşmănie de Satana, care vrea ca lumea pe care Domnul a clădit-o slujindu-se de el să se prăbuşească în adînc. În fiecare an el roade stîlpii pînă ajunge aproape la capăt, dar în ziua de Crăciun, atras de luminile şi vacarmul sărbătorii, de focurile ce joacă mai vesele în aşteptarea lui moş Crăciun şi pentru veşnica amintire a naşterii Copilului-Isus, Satana iese pe faţa pămîntului, curios să vadă ce se întîmplă. Pînă să se întoarcă în adîncurile în care singur s-a pedepsit să trăiască, stîlpii aproape sfărîmaţi de dinţii diavolului cresc la loc. Furios şi ruşinat fiindcă s-a păcălit el, cel mai viclean, Satana îşi începe iar lucrarea, fără să ajungă s-o termine vreodată înainte de Crăciun. Iar de Crăciun luminile şi cîntecele sfintei sărbători îl atrag iar pe pămînt, ca o vrajă. Povestea se repetă de mii şi mii de ani.
 Dar dacă oamenii ar uita de Crăciun? Dacă nimeni nu şi-ar mai aminti de Hristos, de Sfînta Naştere şi de moşul în mantie roşie care aduce daruri?
* * *
 * Milane, urcă pînă în boxă şi adu un braţ de lemne! spuse Adriana, trebăluind agitată în jurul mesei. 
 Cuptorul electric pornise cu greu, zahărul era tot mai prost, focul din cameră se stinsese şi puştiul o exaspera: sta acolo, înţepenit, privind jarul aproape stins şi frecînd în mîini cutia aia veche.
 * Ce stai aşa? ţipă ea, regretînd aproape instantaneu tonul aspru. Să facem cald aici, poate că azi vine tata. A promis că încearcă să ajungă înainte de Crăciun.
 Milan se ridică, îşi afundă pe cap căciula de lînă aproape destrămată, luă o haină groasă şi ieşi, strecurînd în buzunar cutia roşie rămasă de cîţiva ani, de cînd i-o adusese tatăl său. Trînti uşa apartamentului şi începu să urce scările blocului ce ieşea din apă cu un etaj mai jos. Vîntul vîjîia prin ramele geamurilor lipsă, se învîrtejea pe coridoarele rece ca gheaţa, aşa că băiatul ajunse cu greu sus, la depozitele unde locatarii strînseseră lemne smulse de sub ape, pe jumătate putrezite, scînduri din locuinţe inundate, uşi, rame, scaune de plastic şi de lemn rămase în paragină. Descuie boxa familiei, luă un braţ de lemne şi coborî cu greu înapoi pe scări, gata să cadă la fiecare pas. Coridoarele şi palierele luminate slab doar de crepuscul năşteau umbre care îi încurcau drumul şi îl speriau. Acolo putea să se ascundă un criminal sau un mîncător-de-copii! Da! Puştiul se opri, cu inima bătîndu-i ca pistonul unui motor suprasolicitat. Lemnele îi tremurau în braţe. În dreptul palierului său se distingea o umbră lungă ce n-avea ce să caute, nu acolo... Umbra umană făcu doi paşi spre el.
 * Nu te teme, băiete, îi zise ea cu glas moale.
 Uşor de zis! Băiatul îşi miji ochii, gîndindu-se încotro să fugă, apoi distinse mai clar silueta foarte înaltă... şi înţelese. Ochii i se luminară: maică-sa nu avea dreptate. El era acum în faţa lui: un bătrîn într-o mantie roşie ca sîngele, lungă pînă la călcîie şi cu bordură de catifea neagră. Pe cap bătrînul cu barba alb-întunecată purta scufia roşie, tot cu negru la moţ şi la tiv. „Ar fi trebuit să fie albă”, gîndi o clipă băiatul, dar ce mai conta? Venise! Moş Crăciun venise la el, aşa cum îşi visase dintotdeauna! Milan lăsă lemnele să-i cadă din braţe şi făcu un pas înainte, prins de-o teamă respectuoasă.
 * Ai venit… ai venit la mine? îngăimă el.
 * La tine, băiete, la tine. Doar mă aşteptai… Milane! îi răspunse bătrînul cu faţa cernită şi zîmbi larg, arătîndu-şi dinţii mari, ascuţiţi.
 * Şi-mi ştii numele! se extazie puştiul. Să ştii... eu am fost cuminte!
 * Ştiu, băiete, cum să nu ştiu eu asta?
 * Şi mi-ai adus ceva, moşule?
 * Da. Vino!
 Băiatul îl urmă încrezător pe moşul care păşea maiestuos pe culoarul întunecos. Ieşiră afară, pe platforma din faţa blocului, unde printre benzile transportoare, acum oprite, se zări o barcă stranie, cu un cap de fiară sculptat la prora. Bătrînul se îndreptă într-acolo, fără să se încovoaie sub vîntul aspru.
 * Urcă, băiete! zise el. Te voi duce acolo unde nici n-ai visat. E cadoul tău, îl meriţi.
 * Dar nu trebuia să-mi aduci ceva aici? Aşa zicea bunicul…
 * Da, aşa a fost înainte. Acum trebuie să vii tu cu mine. Urcă numai, ai să vezi!
 Băiatul păşi în barca încremenită sub apăsarea furtunii, iar moşul îl urmă. Apoi barca se răsturnă lin pe spate şi, spre spaima băiatului răsucit cu capul sub apă, începu să plutească aşa, cu fundul la suprafaţă. Milan dădu să sară din ambarcaţiunea care îi întorsese lumea cu fundul în sus, dar bătrînul îl ţinea zdravăn de mînă, în timp ce pluteau spre adînc. Milan zări pămîntul negru al fundului de mare deasupra capului. Casele şi blocurile şi tot ce ţinea de lumea de deasupra erau acum dedesubt, ca într-un alt adînc, de nepătruns pentru el. O linişte ciudată, transmisă de mînia vînjoasă a bătrînului, îl cuprinse pe nesimţite şi bucuria şi spaima i se stinseră în indiferenţă. Ba chiar, atunci cînd moşul îi suflă aspru în ureche: „Ai la tine prostia aia de cutie? Arunc-o departe de noi, m-auzi?”, băiatul se supuse, dînd din umeri. Ce mai conta? Cutia urcă sau căzu în sus ca un pietroi, încet, în timp ce ei pluteau mai departe, scufundîndu-se sau înălţîndu-se spre pămîntul mîlos, printre trunchiuri negre de arbori care creşteau pe dos, printre carcase ruginite de maşini şi chioşcuri atîrnate de solul noroios, pînă spre o fostă gură de metrou, luminată de flăcări difuze, roşii. Milan nu se mai miră nici cum de putea respira sub apă. Nici cînd observă că pe lîngă barcă se strecura abilă, parcă urmărindu-i, un fel de pisică de apă cu pielea lucioasă şi ochi rotunzi, luminoşi, semănînd cu ochii verzi ai moşului. Important rămăsese gîndul tihnit că era alături de moş Crăciun şi mergea undeva unde trebuie să fie bine şi frumos. Cum de nu i-o fi spus bunicul toate astea? Oricum Milan se liniştise: ajunsese la ceva ce-şi dorise dintotdeauna.
* * *
 Adriana se enervă. Mocăitul ăla de copil nici gînd să mai vină cu lemnele! Se curăţă pe mîini, îşi luă haina pe ea… în clipa aceea auzi bătăi în uşă. O voce groasă rosti:
 * Deschideţi poarta, gazde mari, c-am venit de peste mări, peste mări şi peste ţări, la copilul dumneavoastră…
 Cu un gest devenit obişnuinţă de-a lungul anilor, femeia deschise repede sertarul mesei, scoase de acolo un pistol automat şi îl armă, în timp ce vocea continua:
 * … l-am văzutu-l pe fereastră, de la ieslea cea cerească, unde Domn o să se nască...
 Încurcată, buimăcită, brusc bucuroasă, femeia lăsă arma pe masă şi păşi încet spre uşă. „Oricum e descuiată”, se gîndi ea. Iar de colindat nu o colindase niciodată decît un singur bărbat – Rade.
 * Rade? întrebă ea, nesigură.
 * Tako je! Întocmai! A venit moşul!
 Adriana se aruncă în braţele lui şi remarcă uimită că soţul ei venise îmbrăcat ca de carnaval: avea pe el o mantie scurtă, de postav roşu cu bordură albă, pantaloni roşii, cizme albe cu carîmbi roşii, ba îşi pusese şi o barbă falsă, de lînă, şi o scufie roşie cu moţ alb. Pricepu imediat.
 * Pst, e pentru Milan, şopti Rade. Să nu-şi dea cumva seama, adăugă, lăsînd-o din braţe. M-am gîndit că… Unde e?
 * L-am trimis de vreo oră după nişte lemne, dar uite că blegul nu mai vine. S-o fi oprit la băiatul vecinei. Tocmai voiam…
 Din camera alăturată se auzi ţipătul prelung, neomenesc, al Silvanei. Cei doi soţi se priviră o clipă înmărmuriţi, apoi dădură buzna într-acolo. Fetiţa urla şi se contorsiona, dădea din mîini şi se zvîrcolea pe aşternutul mototolit, iar canalele TV-ului se modificau haotic, fără nici un motiv, scăldînd camera în străfulgerări de lumină. Asta se mai întîmplase o singură dată, căci din fericire Silvana fusese un copil blînd. O dată, cînd fetiţa reacţionase tot aşa, din senin, şi Adriana se temuse că are epilepsie. N-avea. Asta fusese înainte ca Rade să aducă vestea că Ivan, rusul cel voinic şi blînd, singurul străin pe care fetiţa îl îndrăgise, era mort. Deşi nu credea în Dumnezeu, Adriana era superstiţioasă. Poate că fetiţa simţise ceva rău atunci. Poate simte şi acum. Deşi încercă s-o liniştească, o luă în braţe şi o alintă, fata ţipa necontenit, scoţînd sunete oribile pe orificiul rotund ca o gură de peşte. Se zbătea cu disperare, iar TV-ul clipea înnebunitor, sărind în continuare de pe un canal pe altul. Un gînd întunecat răsări în mintea celor doi soţi. Adriana continua s-o strîngă în braţe pe fetiţă, iar Rade se repezi pe uşa apartamentului, uitînd-o deschisă. Vîntul pătrunse nemilos în casă, răvăşi feţe de masă, foi, draperii, în timp ce Rade se opri o clipă în faţa grămezii de lemne împrăştiate pe palier. Strigă la toţi vecinii: nimeni nu-l văzuse pe băiat. Cu furia disperării, ieşi încrîncenat afară, pe platforma de ciment din faţa blocului, unde îşi ancorase barca, şi începu să urle ca un nebun, acoperind vîntul care azvîrlea trîmbe de apă peste placa de ciment de la nivelul fostului etaj 4, acum debarcader:
 * Milane! Milane! Miilaaaneee!!!
 Nu-i răspunse nimeni. În timp ce făcu un pas spre mal, un val de apă îl izbi drept în faţă. Cînd apa se retrase, bărbatul zări o cutie roşie, de metal, ce se rostogolea încet pe ciment. Ud leoarcă şi cu scufia de moş Crăciun alunecîndu-i fleşcăită pe o ureche, Rade se aplecă şi ridică doza de aluminiu de pe care îi rînjea, ca în oglindă, chipul jovial al moşului. O privi lung, apoi – fără să-şi dea seama – se rezemă moale de marginea unei balustrade şi lăsă gîndurile negre să-l cuprindă cu totul. Din casă, urletele fetiţei se auzeau tot mai puternice.

* * *
 Abia după vreo două zile, cînd apele s-au liniştit şi afară a început să ningă blînd şi trist, cu fulgi ca de mătase albă, nişte pescari din mahalaua Vranje au adus trupul băiatului. Carnea i se umflase şi i se înverzise, dar chipul palid păstrase un zîmbet încurcat, de parcă cineva ar fi vrut să-l înşele şi lui tot nu-i venea să creadă. În anul următor apele au mai crescut cu vreo doi metri. Ori, cum zisese odată nebunul ăla de rus, Ivan, poate că cerul nostru s-a mai micşorat.