Mă apropii cu teamă de mine însumi
să nu explodez.
Jumătate din mine, (când am ceva bani în buzunar) sunt de dreapta
iar jumătate din timp, sunt de stânga.
Pe jumătate, sunt cu picioarele în nori.
Pe jumătate, cu capul în pământ, ca struţul, ca să nu mă văd pe mine venind din urmă.
Trecând pe lângă mine fără să mă bag în seamă şi păşind inconştient în norii viitorului.
Jumătate sunt sărac, atât de sărac încât îmi împart timpul cu guguştiucii şi cu vrăbiile.
Pe jumătate, sunt atât de bogat, încât sunt putred; m-au găsit acum furnicile şi fac schimb de informaţii genetice cu mine: eu le dau mâncare, ele îmi dau linişte.
Şi împăcare.
Numai cu mine însumi nu pot să mă împac.
Şi poate că aşa merit.
Câteodată trecutul îmi terorizează viitorul, altădată speranţele mele îmi pulverizează amintirile.
Şi dacă mă voi logodi totuşi cu balerina îmbrăcată în negru de la teatrul Melnikov din Moscova,
jumătăţile mele care se iubesc precum materia cu antimateria vor face în sfârşit masă critică
iar noaptea noastră, sau jumătatea noastră de noapte,
sau sfertul, sau crâmpeiul, sau clipa, sau punctul
până când vor intra îngerii cu măşti de gaze
vor fi luminoase precum nopţile albe la Petersburg
Iar noi poate ne vom împăca, nu cu noi-înşine,
dar cu acea jumătate neîmpăcată din noi,
căutând prin dessous-urile explozive ale iubitei mele din teatrul (Melnikov ? Dubrovka muzical?) Nord-Ost din Moscova
sensul în care senzaţiile noastre se ating pentru a se contopi, pentru a exista şi pentru a se dispersa/ dispărea -
/Cantina "Puşkin", 2002 11 04/
Text publicat în:
