Tehnicianul şi telefonul

Oare ce şi mai putea spune, în după amiaza aceea de vară, cînd la toate neplăcerile din ultima vreme se mai adăugase şi aerul uscat, de a dreptul irespirabil ? Va trebui să plouă. Se strînsese în jur atîta electricitate şi atîta nelinişte în sufletul său încît, simţea, pînă seara va trebui să se deslănţuie furtuna, îi era dor de primul răpăit al picăturilor căzînd cu zgomot înfundat în praful străzii, de vîntul ce forţează geamurile închise, de lumina orbitoare a fulgerelor, urmate de tunete rostogolitoare, la auzul cărora tresărea invariabil...
Avea o mulţime de treburi de făcut, lucruri mărunte   prin casă, prin curte   şi cu toate acestea nu se apuca de nimic. Stătea pe canapea, cu picioarele întinse şi gîn durile îi fugeau în altă parte decît ar fi dorit. De citit nu putea, nu ar fi avut răbdarea necesară, literele şi rîndu rile i ar fi jucat în faţă, amestecîndu se. Nu se putea concentra nici măcar pentru a urmări pagina externă a ziarului, parcursă altă dată cu plăcerea secretă a celui căruia i se confirmă părerile ; acum toate ştirile i se păreau stupide şi anoste, avea impresia că le mai citise de nenumărate ori, poate luase totuşi ziarul de ieri sau de alaltăieri?, toate stăteau amestecate într un colţ, pe o etajeră, dar nu şi duse gîndul pînă la capăt şi nu căută să afle dacă greşise sau nu.
 Ar fi vrut să şi învingă nelămurita teamă, dar nu ştia cum, imaginaţia nu i mai ajuta de data aceasta. Dorea ca timpul să treacă mai repede şi totul să se fi terminat dar, la fel de mult, dorea ca momentul acela să întîrzie nedefinit. In cele din urmă se hotărî să şteargă cărţile de praf.
 Acum, cînd nu mai putea face nimic şi tehnicianul chemat avea să sosească în curînd, îl cuprinse îndoiala. I se spuse că este un om serios, priceput, cu multă experienţă şi dragoste de meserie ; calitatea lucrărilor sale era recunoscută, iar în decursul anilor îşi formase o frumoasă clientelă particulară. Căutat fiind, îşi putea permite să lucreze scump. Dar aceasta nu era, totuşi, o garanţie. Nu trebuia să se fi grăbit, putea să mai aştepte, să se intereseze şi în altă parte. Ar fi găsit şi alţi specialişti capabili să i demonteze telefonul său special. Ar fi avut cel puţin de unde alege, îi părea rău că ascultase de primul sfat, mai ales că telefonul îl costase o grămadă de bani. Nu şi imaginase că va fi nevoit să renunţe vreodată la ei. Se mîndrise cu acest aparat puţin obişnuit, care putea să sune în mai multe locuri, la alegere. Dacă doreai, putea să sune într o scrumieră şi ai fi auzit un clinchet metalic sau cristalin, în funcţie de materialul din care era confecţionată, sau într o carte, făcînd să se perceapă un răsfoit zgomotos, alarmant, sau într un tablou ori o fotografie, născînd sunete potrivite cu subiectele lor. Mai complicat era cazul tablourilor nonfigurative, unde se realiza o sofisticată corespondenţă între frecvenţa vibraţiilor sonore şi lungimea de undă a culorilor ce compuneau imaginea. Cele mai sensibile tipuri de telefoane, şi cele mai scumpe totodată, modelau tonalitatea sunetului de apel şi în funcţie de compoziţia spectrală a luminii ce cădea pe tablou : într un fel suna telefonul în lumina limpede a dimineţilor senine şi în alt fel, mai puţin plăcut, ia lumina artificială a becurilor, să zicem la cea strecurată din stradă, noaptea, prin perdele. Asemenea obiecte bifuncţionale se găseau răspîndite în întreaga casă. Intra în funcţiune doar acela de care te aflai cel mai aproape. Soneria neplăcută a telefonului obişnuit se transformase într un joc frumos în care obiectele apăreau însufleţite. În schimbul unei taxe suplimentare minime şi ar fi putut monta acest sistem şi în maşină. Dar acum, cînd avea încurcături financiare, nici nu mai putea fi vorba de o extindere, dimpotrivă, trebuia să se restrîngâ şi, prin urmare, să renunţe la ceea ce nu era strict necesar. Nu si mai putea îngădui luxul unei asemenea instalaţii.
 Tehnicianul sosi punctual. Prezentă o originală carte de vizită, ce ţinea loc şi de legitimaţie de serviciu : o plăcuţă subţire de oţel, extrem de elastică, pe a cărei suprafaţă fuseseră gravate literele numelui său şi ale instituţiei în care lucra.
 La prima lor discuţie, desfăşurată la telefon, deşi bătrînul îi spusese : ...Dragă domnule, eu sînt pensionar, aşa că poţi veni oricînd, şi dimineaţa, oricît de devreme, nu am somn lung, sînt acasă toată ziua,” tehnicianul fixase o oră incomodă, patru şi jumătate după amiaza, argumentând că pentru ceea ce avea de făcut această oră era cea mai potrivită. Fiecare meserie cu micile ei secrete.
 Pătrunse în holul apartamentului, loc cufundat în penumbră, iluminat doar de geamul mic, pătrat, cu sticlă decorativă, al uşii de la bucătărie. Din primul moment gazda îşi putu da seama că în faţa sa se află un om cu totul deosebit, şi nu era vorba numai de costumul gri-fer, foarte modern şi elegant, probînd un bun gust desăvîrşit, cum rar întâlneşti chiar la persoane aflate mult mai sus pe scara ierarhiei sociale. Mişcările sale, măsurate, delicate, întreaga sa ţinută, dar mai ales expresia feţei, severă şi plăcută în acelaşi timp, trădau prezenţa binefăcătoare a unui unchi, sau doar a vreunei rude mai îndepărtate, diplomat de carieră, ataşat cultural la o ambasadă, într o capitală nu prea mare, nu prea însemnată, unde, din cînd în cînd, în timpul partidelor de vînătoare şi pescuit, sau la recepţii, se aranjau discret chestiuni importante ce nu ar fi trecut neobservate în cine ştie ce metropolă ; s ar putea să l fi văzut de cîteva ori, la mari intervale, iar o dată, prin cine ştie ce împrejurare   memorabil an al copilăriei sau al adolescenţei   va fi fost la el, în acel oraş străin, pentru două săptămîni, în vacanţa mare.
 Asemeni holului de la intrare, întreaga casă era cufundată într o penumbră binefăcătore. La geamuri fusese pusă hîrtie albastră, acum decolorată de soarele puternic al mijlocului de vară. ,,Ce vechi obicei,” îşi spuse tehnicianul aproape îl uitase, doar în copilărie gospodinele îşi mai apărau geamurile în felul acesta. „Ca să nu se coacă perdelele”', îi răsună în minte vocea surorii sale mai mari care îi explicase rostul hîrtiei lipite cu pap, odată cînd îl oprise de la joacă şi l pusese să o ajute. N aveau multe ferestre, dar erau mari şi toate îndreptate către răsărit. Pentru a ajunge sus le ar fi trebuit o scară, cum nu aveau de la cine să împrumute, în locul ei foloseau un scaun pus pe o masă.
 Gazda ţinuse să l conducă pe tehnician prin toate încăperile, treceau dintr una în alta prin uşi mari, a căror sticlă zornăia uşor cînd erau închise sau deschise. Aerul stătut se umpluse de mirosul mobilelor vechi, greoaie, cu luciul dispărut, noapte de noapte mîncate probabil de carii asidue. Fotoliile, atît de mari încît puteai crede că fuseseră făcute pentru nişte uriaşi şi că ajunseseră acolo din greşeală, nu erau din piele, ci erau acoperite cu o stofă roasă, în care numeroase generaţii de molii îşi găsiseră adăpostul. Fu invitat să se aşeze într unul din ele.
   Serviţi o cafea ?
   Vă mulţumesc, nu trebuie să vă deranjaţi.
   Nu este nici un deranj, îmi face plăcere, şi dispăru în bucătărie însoţit de scîrţîitul monoton al parchetului.
 În spatele şi în dreapta tehnicianului se aflau două biblioteci provenind din vechi garnituri diferite. Ceilalţi pereţi erau acoperiţi de tablouri ale căror rame greoaie, aurite, atrăgeau atenţia mai mult asupra lor decît asupra operei. Cîteva fotografii, lipite pe cartoane ce se curbaseră uşor în timp, surprinseră aproape numai peisaje montane ; doar un singur portret, un copil cu ochii mari, privind candid. Amestecul de tablouri şi fotografii era nepotrivit, trădînd ezitarea gazdei, nu se putuse hotărî la care dintre ele să renunţe.
 Se ridică din fotoliu şi se apropie de rafturile încărcate de cărţi. Numai legatul trebuie să fi costat o avere. Deschise geamul de cristal al bibliotecii şi scoase la în tîmplare un volum, era în germană, Goethe. Un clasic, nici nu se aşteptase la altceva.
 Gazda se întoarse aducînd pe o tavă două ceşti abu rinde şi două pahare cu apă.
   Aveţi o bibliotecă minunată, vă admir.
   Pentru o viaţă de om este puţin, sau totuşi mult. nu mi dau seama, cuvintele sînt atît de relative... Aş dori să vă mai arăt ceva, ultima mea pasiune. Spun ultima, dar ea datează de cîţiva ani buni. Găsise acest pretext pentru a cîştiga timp şi era mulţumit. Ştia că finalul va fi acelaşi, dar nu se putuse abţine să nu l amîne puţin. Dintr un sertar scoase un teanc de fotografii şi le aşeză pe măsuţă alături de ceştile de cafea. Strălucitoare, cu albul, griurile şi negrul lor, dădeau o impresie de prospeţime nebănuită în acel interior. Păreau o marfă de contrabandă.
   Înseamnă că avem o pasiune comună, deşi eu lucrez numai pe diapozitiv color, e mai comod, spuse tehnicianul cu bucuria omului care a întîlnit o veche şi apropiată cunoştinţă, întoarsă dintr o lungă călătorie.
   Diapozitivele sînt foarte frumoase, fără îndoială. dar, dacă nu vă supăraţi, pentru gustul meu ele îmi par prea spectaculoase. De obicei, o fotografie o vezi singur, pe cînd diapozitivele, de cele mai multe ori, sînt vizionate în grup. Sesizaţi diferenţa ?
   Mie îmi place să privesc orice fel de imagine, fotografie sau diapozitiv, alb negru sau color, nu am preferinţe.
   Sînt de acord să ne gîndim la spectator, dar primul spectator este chiar fotograful şi acestuia diapozitivul îi răpeşte posibilitatea muncii creatoare din laborator. Dumneavoastră vă developaţi singur ?
   Da.
   Iertaţi mă, poate fac nişte afirmaţii care ar putea să vă supere, nu mi o luaţi în nume de rău. Pentru dumneavoastră creaţia se opreşte în momentul apăsării pe buton, mai departe este doar grija pentru respectarea unui proces tehnologic invariabil. Sensibilitatea dumneavoastră nu se poate manifesta dincolo de momentul fotografierii. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul meu. Atunci cînd rămîn singur, la lumina slabă a lămpii de laborator, negrăbit de nimic şi de nimeni, pot să gîndesc mai deplin decît în momentul agitat al fotografierii, cînd atenţia îmi este atrasă necontenit de tot ceea ce se întîmplă în jurul meu pentru a nu pierde vreun eveniment unic, irepetabil. Aici simt imaginea, o retrăiesc, de data aceasta altfel, mai intens. Laboratorul nu este numai partea tehnică, el reprezintă momentul de meditaţie ce mi oferă bucurii nebănuite dar şi descoperiri neplăcute. Să vă arăt această imagine, şi i întinse o fotografie mai mică, de mărimea unei cărţi poştale. Un om. nu ştim ce vîrstă are, fiind privit de departe, se plimbă cu mîinile la spate : vegetaţia îl înconjoară acoperind panglica aleii. Nimic nu ar putea exprima mai bine pacea lui interioară decât iluzia pe care o avem ca omul a scăpat de forţa gravitaţiei şi acum pluteşte liber printre coroanele copacilor. Vi se pare cumva a fi un înger ?
   Nu, deloc.
   Mă bucur, mă temeam puţin că s ar putea înţelege aşa ceva. Nu am folosit nici un trucaj, este doar o iluzie optică datorată unghiului de fotografiere şi teleobiectivului folosit. Această imagine, neregizată, este una dintre cele mai bune realizate de mine, sau, ca să nu mai exact, ar fi putut fi una dintre cele mai bune. In laborator am descoperit de ce nu era. Datorită grabei cu care am fotografiat, imaginea este uşor mişcată. Lucrul acesta nu se observă decît la o mărire mai puternică, este un defect ascuns.
 Din teancul de fotografii extrase una mai mare, reprezentînd aceeaşi imagine.
   Observaţi, toate frunzele apar dublate. Constatarea aceasta a reprezentat o înfrîngere. V am povestit întîmplarea din dorinţa de a vă face să înţelegeţi mai bine ce înseamnă pentru mine să rămîn nopţi de a rîndul în laborator. Negative despre care credeai că sînt extraordinare se dovedesc a fi imagini obişnuite ce nu spun nimic, iar altele, făcute aproape la întîmplare, ies minunate. Într-un fel, eşti pus faţă în faţă cu tine însuţi şi trebuie să te judeci, altă scăpare n ai.
   Şi la diapozitive există un asemenea moment ai adevărului înainte de prima proiecţie : atunci cînd ai în mină filmul încă ud si l îndrepţi nerăbdător către lumină pentru a vedea cum şi ce a ieşit. Este ca la o loterie, afli numerele cîştigătoare. Aveţi dreptate să susţineţi că din momentul apăsării declanşatorului nimic nu se mai poate schimba...
 Gazda sa lua cîte o fotografie, o privea un timp străduindu se să şi amintească sau să se convingă de ceva. apoi i o arăta şi lui întrebîndu l dacă i place sau dacă i spune ceva. Fără să aştepte răspunsul începea să vorbbească repezit atrăgîndu i atenţia asupra unor detalii nebănuite ale subiectului şi locului fotografiat, ale luminii din momentul respectiv, sau îi povestea, furat de amintiri, vreo întîmplare în care el şi pasiunea sa jucau rolul principal. Avea o memorie foarte bună, dacă nu fabula. La sfîrşit îşi lăsa plăcerea de a dezvălui, ca pe un mister ce trebuie cunoscut doar de iniţiaţi, motivul pentru care făcuse fotografia ; îl conducea aproape şcolăreşte în descoperirea înţelesului acelor imagini. Despre cele obţinut; întîmplător, mărturisea cu uimire şi încîntare că de fiecare dată cînd le priveşte are impresia că sînt cu totul altele, ca şi cum, între timp, un spirit poznaş a încurcat puţin lucrurile, muţind, de exemplu, o cabană chiar pe buza unei prăpăstii, să te sperii, nu altceva, iar în locul ei punînd un castel de nisip dintr o altă fotografie, amintire dintr un concediu la mare.
 Oricît s ar fi străduit, tehnicianul de la telefoane nu reuşea să observe nimic extraordinar, totul era absolut obişnuit şi din cauza aceasta nu putea să participe la exaltarea bătrînului. Pentru un alt ascultător, lunga mărturisire ar fi devenit plictisitoare, de nesuportat, dar tehnicianul se bucura că i se oferise acest prilej neaşteptat de a l cunoaşte mai bine. Cînd bătrânul dădea semne că şi a epuizat resursele şi monologul dezvăluitor de sine era ameninţat să se sfîrşească, îl ajuta punîndu i cîte o întrebare şi astfel lumina un nou ungher necercetat.
 Teancul de fotografii se termină ; tehnicianul ştia acum suficiente lucruri despre clientul său ; putea începe operaţiunea pentru care venise. Niciodată pînă atunci nu i se întîmplase ca acest moment delicat, dar de neocolit, să se rezolve atît de uşor, aproape de la sine. Pentru mai multă siguranţă cerceta chestionarul referitor la biografia şi personalitatea posesorilor de telefoane. Nu mai era nici o îndoială, aflase tot ceea ce era important, cu excepţia cîtorva amănunte. Se hotărî să rişte şi renunţă la ele ; dorea să evite întrebările indiscrete ce ar fi lăsat loc neînţelegerilor sau chiar suspiciunii. Trebuia să se folosească de atmosfera favorabilă creată ; orice lipsă de tact, o cit de mică imprudenţă l ar fi obligat la penibile eforturi suplimentare, poate chiar să o ia de la început, într o altă zi. Şi mai mult decît orice se temea de un eşec. O nereuşită, mai ales în meseria lui, nu reprezenta numai faptul în sine, ci şi ameninţarea de a fi începutul unui şir de asemenea neplăceri.
 În după amiaza aceea, distinsul tehnician urma să scoată sunetul din obiecte   bineînţeles, fără a le deteriora   operaţie complexă şi dificilă ce nu reuşeşte întotdeauna. Uneori se mai întîmplă să rămînă un brum continuu sau intermitent ori nişte pocnete ce se produc accidental, din timp în timp, indiferent dacă sună sau nu telefonul, dacă se apropie cineva de el ori nu. Au fost cazuri cînd, după extragere, obiectele au prins a vibra uşor, făcînd să scînteieze luminile reflectate pe suprafaţa lor. Se povesteşte că, odată, şi ar fi pierdut chiar şi culoarea, rămînînd de un alb gri incert, în asemenea situaţii proprietarii le aruncă la gunoi sau le donează societăţilor de binefacere. Părînd sigur de sine, tehnicianul se apropie de măsuţa pe care erau aşezate telefonul şi o grămadă de reviste în neorînduială. Cercetă plăcuţa cu numărul de serie şi tipul aparatului. Scoase din geanta diplomat o carte groasă, uzată, probabil un catalog şi îl răsfoi pînă găsi pagina căutată. Citi atent, doar pentru a se convinge că ceea ce ştia era exact, apoi, cu cartea rămasă deschisă pe genunchi   ca un imens ceaslov   semn de neglijenţă sau poză, închise ochii şi şi propti fruntea de vîrful degetelor împreunate, deranjînd liniile viitoarelor riduri ; rămase nemişcat. Gazda încremenise şi ea, în picioare. ie mîndu se să nu l tulbure.
 „Mai întîi, îşi spuse tehnicianul, mă voi goli de balastul acumulat în cursul zilei, apoi mă voi concentra asupra acestui aparat, trebuie să fiu mai puternic decît el. El trebuie să se supună voinţei mele. Trebuie !” Repetă aceste cuvinte de cîteva ori, rar, din ce în ce mai hotărît, ca o poruncă, pînă cînd simţi uşurarea aşteptată, asemănătoare celei dată de un oftat adînc. Fragmente de conversaţie lejeră, insignifiantă, purtată ici şi colo, din raţiuni protocolare, replici   externe, dar şi interne, neauzite de alţii   necesare pentru a străbate măcar şi o parte a oraşului atunci cinci te foloseşti de scări, trotuar rulant, autobuz ori taxi. vreo senzaţie întipărită mai puternic, ruptă din context şi deci de neînţeles, o mînă umedă şi moale, ca un burete, ca o bucată de gelatină, un miros, un zîmbet inexplicabil, ce te poate urmări chiar şi mai multe zile, imaginea frivolă a unei tinere femei, o tuse icnită venită pe neaşteptate într un moment nepotrivit, asemeni unui strănut răsunător în timpul unei ceremonii funerare... toate, toate se estompară şi în cele din urmă dispărură ; trecuse de acest prim strat, să i zicem, de neînsemnate cioburi cotidiene. Va urma marea încercare de a ajunge la sine însuşi şi de a se lua în stăpînire. Căpătă o înţelegere nouă. Plăpîndă fiinţă, îşi spunea văzîndu se ca pe un străin şi se lăsă cuprins de simpatie pentru zbaterea şi încrîncenarea sa atît de puţin importante. Ce conta pe lîngă întregul vuiet neritmat al tuturor lucrurilor, fiinţelor şi ideilor ce l înconjurau ! Avea nevoie de obscurele sale energii vitale, ce stăteau ascunse, nici el nu ştia bine unde. Despre felul în care le conducea n ar fi putut spune mare lucru. Pur şi simplu nu ştia. (Puteţi să explicaţi cum faceţi de reuşiţi să mergeţi cu bicicleta, cum anume găsiţi echilibrul ?   încercaţi să redaţi în cuvinte, replicase el odată pentru a scăpa de obligaţia unui răspuns precis). Dacă va reuşi, va putea să intre în legătură empatică, subtilă şi discretă, necesară, cu telefonul, un model nici prea nou, nici prea vechi, achiziţionat foarte avantajos, de ocazie, după cum i se spusese, va putea să se introducă pe rînd în obiectele sonorizate şi să desfacă toate legăturile ce ţineau sunetele acolo. Reuşise de atîtea ori, va reuşi şi de data aceasta ?