Un pitic cu sculă mare

Şeful poliţiei, un individ între două vârste, cu chelie şi îmbrăcat într-o uniformă mototolită, se uita la noi ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama în ce fel voiam să-l fraierim. Îşi drese glasul şi întrebă, prefăcându-se nepăsător:

– Şi ce ziceai că vrei să faceţi?

– Vrem să prezentăm la bâlci un automat. Unul care joacă şah, i-am răspuns eu.

Poliţaiul mă privea ca şi cum n-ar fi fost convins că sunt în toate minţile. Cam la fel mă priveau adjunctul său – un individ tinerel, cu muşchi care abia îi încăpeau sub cămaşă – şi blonda frumuşică din spatele biroului plin cu hârţoage.

– Ascultă, domnule…

– Serafim, m-am grăbit eu să-i amintesc cum mă numeam.

– Domnule Serafim, nu cunoşti legile din ţara asta? N-ai auzit de interdicţiile privind deţinerea, folosirea şi prezentarea în public a automatelor de dinainte de Vremea Schimbării?

– Domnule şef, am oftat eu, credeţi că dacă aş avea un automat adevărat şi funcţional aş veni cu el la bâlciul din urbea voastră pădu… minunată, în loc să-l vând vreunui boier amator de ciudăţenii din bătrâni?

– Cam aşa gândeam şi eu, oftă poliţaiul şi-şi şterse sudoarea de pe frunte cu un ştergar cu motive naţionale, pe care-l luase de pe biroul lui.

Pe biroul ăla, în afară de ştergar, mai erau o pereche de cătuşe, o sticlă goală şi o ulcică smălţuită (în care se afla, probabil, ce fusese în sticlă înainte ca aceasta să fi fost golită).

– Şi atunci cum joacă şah automatul tău? întrebă el şi, fără să aştepte răspunsul meu, trase o înghiţitură din ulcica lui.

M-am mulţumit să fac un semn către însoţitorul meu.

– Aha! exclamă poliţaiul şi rânji, încântat (probabil pentru că primise o explicaţie care se potrivea cu experienţa sa de viaţă şi cu părerea pe care şi-o formase despre mine). Înţeleg. Amicul tău se ascunde în interiorul automatului şi-l manevrează de dinăuntru... Interesant! Şi joacă bine?

– Dacă n-ar juca bine, cum ar crede lumea că are de-a face cu un automat? m-am mirat eu.

– Bine, gâfâi şeful poliţiei şi mai trase o duşcă. Minodoro, scrie-le o autorizaţie, pe toată durata bâlciului. Un franc pe zi, plăteşti la caserie, adăugă el, către mine.

– Şi unde-i caseria? m-am interesat eu, bucuros (scăpasem mai iute şi mai ieftin decât mă aşteptasem).

– Chiar în faţa ta, îmi explică poliţistul cel tinerel. Îi dai banii Minodorei, iar ea îţi dă autorizaţia.

Femeia se apucase deja de treabă şi scria de zor pe o bucată de hârtie, înmuind din când în când tocul în călimara din faţa ei.

Am scos punga din buzunar şi am numărat câteva monede argintii, pe care le-am aşezat pe marginea mesei. Apoi am aşteptat să termine de scris. Toţi aşteptam.

Şeful poliţiei aruncă o privire spre Kruntz (se holbase îndelung la el când intrasem în încăpere), apoi zise, în dorul lelii, ca să zică şi el ceva şi să treacă timpul mai uşor:

– Când eram copil ştiam o poezie: Un pitic cu… aia mare...

– Poezia aia era despre mine, spuse Kruntz, şi toţi se uitară, surprinşi, la el.

Aşa făceau toţi cei care îl auzeau pentru prima oară vorbind. Pentru că piticul avea un glas puternic, de bas, un glas care sugera că proprietarul său avea o înălţime de cel puţin doi metri – şi o lăţime cam la fel.

– Da, răspunse Kruntz mirării oglindite pe chipurile celor din secţia de poliţie. Sunt pitic, dar am o sculă mare. Însă n-o arăt oricui. Dacă doamna e curioasă…

Minodora se înroşi un pic şi începu să se hlizească fără să pare supărată, ci mai degrabă amuzată. Şi şeful poliţiei părea amuzat. Numai poliţistul cel tânăr se îmbufnă subit, se încruntă şi se răţoi:

– Voi, circarii ăştia care veniţi la bâlci nu vă cunoaşteţi lungul nasului! Fiţi politicoşi şi respectuoşi, dacă nu vreţi s-o încurcaţi!

– Îmi cer scuze, spuse Kruntz cu glasul lui cel grav. N-am vrut să fiu nepoliticos. Am răspuns la o glumă cu o altă glumă. Nu vrem să supărăm pe cineva…

Şeful poliţiei îşi şterse din nou fruntea transpirată, apoi spuse cu voce liniştită:

– Bogdan nu prea simpatizează străinii care vin pe capul nostru. Unii dintre ei fac tot felul de prostii. Dar dacă o să vă vedeţi de şahul vostru, n-o să vă deranjeze nimeni.

– Mulţumim, domnule şef, am spus eu, mulţumit că totul se terminase cu bine. Iată nişte bilete gratuite la spectacolul nostru, pentru dumneavoastră şi familile dumneavoastră…

Am împărţit biletele, am luat autorizaţia, am făcut o plecăciune şi l-am împins pe Kruntz afară din încăpere. Când am ajuns pe coridor i-am tras una după ceafă.

– Să fii atent ce vorbeşti, cum vorbeşti şi cu cine vorbeşti! m-am răţoit eu.

– De ce te superi, maestre? s-a mirat el. Sunt convins că Minodora abia aşteaptă să-i arăt cât sunt de dotat…

I-am mai tras una şi ne-am văzut de treabă.

Ne-am dus la bâlci, am arătat supraveghetorului desemnat de primărie autorizaţia de la poliţie, iar el ne-a stabilit locul în care să ridicăm cortul. Un loc bun, având în vedere că eram printre primii sosiţi şi că-i strecurasem o monedă argintie în palmă…

Am adus căruţele şi ne-am instalat. Costică şi Marin au dus greul, ca de obicei, dar am trudit cu toţii, începând cu mine şi terminând cu Kruntz şi cu Filofteia (cunoscută în toată lumea bâlciurilor drept Frumuşica Filo). Spre seară, treaba era terminată: ridicaserăm cortul, instalaserăm băncile (pentru o sută de spectatori plătitori, pentru că, de-ar fi fost mai mulţi, n-ar fi văzut nimic din jocul de şah – că oamenii nu plăteau doar să se zgâiască la ecranul de pânză pe care proiectam imaginea tablei de joc, ei voiau spectacol, voiau să vadă cum automatul apuca piesele cu cleştii ce-i ţineau loc de mâini şi la muta pe un alt pătrăţel…) şi casa pentru bilete.

Ne-am dus să mâncăm la birtul din apropiere, mai mult ca să fim văzuţi, pentru că mai aveam merinde în traistă. Însă ne săturaserăm să ne îndopăm cu brânză şi slană, iar pita se cam întărise pe drum... şi voiam şi noi o bere rece, abia scoasă din beci... aşa că am hotărât de comun acord să mai sacrificăm o monedă (în principal pentru că scăpaserăm destul de ieftin până atunci şi am considerat că meritam cu toţii o mică răsplată…).

După cum ne aşteptam, birtul era plin cu tot soiul de indivizi veniţi la bâlci să vândă diferite chestii sau să ofere distracţii cumpărătorilor, dar se aflau şi destui localnici dornici să afle ce aveau să vadă a doua zi. Am făcut tărăboi, Kruntz s-a dat în spectacol, Filo a aruncat priviri focoase în toate părţile, am făcut cinste, ni s-a făcut cinste, ne-am lăudat spectacolul, ne-am întâlnit cu vechi prieten… şi pe la miezul nopţii ne-am dus la culcare.

Ne-am trezit în zori, din cauza chiotelor şi răcnetelor. Începuse să vină lumea din satele învecinate – oameni îmbrăcaţi de sărbătoare, cu căruţele împodobite, cu cai ce aveau panglici colorate împletite în coamă. Obiceiul – cam prostesc, după părerea mea – cerea ca atunci când se apropiau de oraş, vizitiii să biciuiască bidivii şi să intre în târg în goana mare, în timp ce pasagerii căruţelor se ridicau în picioare şi chiuiau îndelung şi cât mai zgomotos cu putinţă. Bineînţeles că nimeni nu mai ţinea seama de ce era pe drum, iar atunci când căruţele zdrobeau doar nişte câini sau nişte găini, toată lumea era mulţumită.

Ne-am îmbrăcat iute hainele ţipătoare de spectacol şi ne-am instalat pe platforma din faţa cortului. După cum ne aşteptam, şuvoiul de vizitatori s-a răspândit prin tot bâlciul. Oamenii voiau întâi să vadă ce-i aşteaptă, apoi cei mari să-şi spele praful din gât cu o stacană de bere, iar cei mici să se îndoape cu vată de zahăr. Abia după aceea intrau prin corturi, să se zgâiască la tot felul de ciudăţenii sau să li se ghicească norocul. Asta dacă nu se opreau să cumpere străchini, oale, sape şi topoare, putini şi războaie de ţesut, seceri şi sârmă ghimpată. Pentru că oamenii veniseră, în primul rând, să cumpere ce aveau nevoie. Dacă nu luai repede ce-ţi trebuia, riscai să nu mai găseşti. Dacă te grăbeai să înhaţi iute ce vedeai pe tarabe, puteai să descoperi că alţi precupeţi vindeau mai ieftin. Şi nu puteai să te dai în lanţuri sau să-ţi încerci puterile cu braţul plin de străchini…

Am lăsat-o pe Filo la intrare şi am dat o tură prin târg. Deocamdată, lumea se plimba, se uita... puţini cumpărau, şi mai puţini intrau în corturi… se formase coadă doar la rulota doamnei Cabliada, dar asta nu mă mira, bătrâna era o celebritate a bâlciurilor şi chiar citea viitorul (numai că nu-l spunea întotdeauna, sau spunea doar ceea ce credea ea că putea fi ştiut de client)…

După ce m-am lămurit cum stăteau treburile, pentru că nu mai fusesem în oraşul ăla de pe malul Dunării, am înţeles că aici se puteau câştiga bani buni. Era bâlci mare, îmbelşugat, pentru oameni gospodari. M-am întors la cortul nostru. M-am întâlnit pe drum cu Marin, care mă căuta:

– Jupâne, hai că s-a umplut!

– Măi să fie! Chiar atât de repede? Şi cu ce ne-am ales?

– Zece bănuţi de aramă, trei găini, vreo sută de ouă, o găleată de grâu şi o jumate de dublă de porumb, o funie de ceapă, două de usturoi şi tot felul de mărunţişuri: un ciur de făină, nişte prune uscate, câteva linguri de untură şi nişte slănină. Un băiat ne-a dat câteva cuie, nu prea ruginite…

În timp ce vorbeam, ajunseserăm la cort, iar Filo ne-a auzit discutând, aşa că s-a grăbit să-şi completeze soţul:

– Şi câteva legături cu vreascuri, un braţ de fân, două bucăţi de brânză şi un fluier de lemn.

– Bune toate, am mormăit eu, dar ce naiba o să facem cu fluierul?

– O să-l dăm pe nişte bere, la birt, a decis ea, iar eu n-am avut nimic de spus, pentru că Filo ne gospodărea şi o făcea bine; dacă ea decisese că fluierul trebuie schimbat pe bere, atunci ştia ea ce ştia.

Am intrat în cort, toate scaunele erau ocupate, iar clienţii nu deveniseră încă nerăbdători. Se zgâiau la automatul aşezat pe o estradă, deşi nu aveau mare lucru de văzut: automatul era o păpuşă din lemn şi metal, de mărimea unui om, care stătea pe o ladă înaltă de vreo şaptezeci de centimetri. Peste partea din spate a lăzii atârna o perdea neagră (ce cobora din înaltul cortului), pe care era prinsă o bucată de pânză albă.

Prin faţa automatului se fâţâia Kruntz, care povestea cum am găsit noi automatul într-un pod şi ce miraţi am fost când am descoperit că ştie să joace şah şi că nimeni nu reuşise să-l bată vreodată… chestii pe care le inventaserăm împreună, atunci când pregătiserăm spectacolul. Lumea îl asculta, fără să pară prea interesată. L-am zărit printre spectatori pe şeful poliţiei şi pe adjunctul său, iar alături de ei stătea Minodora, care-l sorbea din priviri pe pitic!

M-am dus lângă Kruntz, am aşteptat să termine prezentarea şi i-am făcut semn lui Costică. Acesta a început să pedaleze de zor, iar dinamul a produs un strop de curent. Ochii automatului s-au aprins (pentru că erau, de fapt, nişte beculeţe), iar retroproiectorul a făcut să apară pe pânza cea albă imaginea tablei de şah din faţa automatului.

– Avem nevoie de trei voluntari, care să joace cu automatul nostru, am zis eu.

– S-au ridicat vreo şapte, s-au privit între ei şi au rămas în picioare doar trei.

– Dacă o să câştigăm, cu ce ne alegem? a întrebat cineva din sală.

– Cu nimic, i-am răspuns eu, pentru că n-o să cîştigaţi.

Au râs cu toţii, iar automatul a spus:

– La primul joc o să am eu piesele albe. După aceea, o să tragem la sorţi.

În cort s-a produs rumoare: automatul vorbise cu glasul inconfundabil al lui Kruntz! De fapt, de aceea îl pusesem pe pitic să vorbească înainte de meci: ca publicul să-i poată recunoaşte vocea.

Lumea a început să se uite după pitic, dar acesta dispăruse de pe estradă. Dispăruse şi din cort. Nimeni nu observase unde se dusese. Din discuţiile spectatorilor, am dedus că o mare parte dintre ei presupuneau că se dusese după perdeaua din spatele automatului. Şi că bănuiau că se vârâse, cumva, în interiorul lăzii pe care stătea jucătorul de şah.

Oricum, automatul a câştigat fără probleme cele trei partide. La sfârşit, când spectatorii se ridicaseră de pe bănci şi se pregăteau de plecare, a apărut – ca prin minune – şi Kruntz. Am condus lumea afară, în timp ce oamenii comentau de zor atât măiestria automatului, cât şi dispariţia şi reapariţia miraculoasă a piticului, şi am văzut că în faţa cortului se strânseseră deja o grămadă de oameni.

În ziua aceea am mai oferit trei spectacole. Am fost uimit să descopăr că în urbea aia plină de praf – care trăia de pe urma comerţului pe Dunăre cu cereale şi carne de vită sărată, afumată sau conservată în seu – trăiau atât de mulţi amatori de şah. Aşa că în fiecare zi aveam trei întâlniri cu spectatorii: una la matineu, una după-amiază şi una seara. Cortul era de fiecare dată plin şi ne mergea foarte bine.

Doar Kruntz se purta ciudat: dispărea din cort fără să-l vadă nimeni, atunci când începeau partidele de şah şi, de cele mai multe ori, nu mai apărea la sfârşitul spectacolului, ci abia când începea spectacolul următor. Iar noaptea nu mai dormea în căruţă, alături de Costică.

Am aflat pe unde hoinărea în seara penultimei zile de târg. Stinseserăm luminile în cort şi ne pregăteam să cinăm lângă căruţe – Filo tăiase o găină şi făcuse o tocană să te lingi pe buze – când ne-am pomenit cu şeful poliţiei.

– Bună seara, domnule şef, nu poftiţi la masă? l-am invitat eu.

– Mulţumesc, domnule Serafim, dar după ce am văzut, cred că n-o să mai mănânc trei zile…

Am aşteptat să ne spună de bună voie ce văzuse. Şi n-am avut mult de aşteptat.

– Unde vă e piticul? a vrut să ştie poliţaiul.

– A dispărut imediat ce s-a terminat spectacolul. Nu ştiu unde s-a dus...

– Vă spun eu unde: la Minodora. Şi, ca să ştiţi şi voi, piticul ăla chiar avea o sculă mare! Da, a adăugat el, văzându-ne miraţi, am văzut cu ochii mei. Să nu vă închipuiţi cine ştie ce, am văzut asta în timpul anchetei, că piticul era gol puşcă – mă rog, ce mai rămăsese din el.

Rămăseserăm cu gura căscată cu toţii, aşa că şeful poliţiei a concluzionat:

– Văd că nu ştiţi nimic. Piticania voastră şi-o trăgea cu Minodora, iar Bogdan – care fusese ibovnicul ei, până să apăreţi voi cu automatul vostru – a năvălit peste ei şi i-a tocat mărunt, cu un topor. Şi după aia s-a spînzurat. Aşa că am rămas singur, fără nici un subordonat…

Am stat la un soi de priveghi – adică am golit un ulcior cu ţuică împreună cu domnul şef – apoi ne-am apucat să ne strângem bagajele, ca să plecăm în zori. Fără Kruntz nu mai puteam să dăm nici un spectacol. Poliţaiul a făgăduit că prietenul nostru o să fie înmormântat pe cheltuiala primăriei, după ce-o să se termine ancheta, aşa că nu mai aveam nici un motiv să mai zăbovim pe acolo.

– Să veniţi la începutul primăverii, când târgul o să fie plin de negustori, ne-a invitat poliţaiul, înainte să plece.

În timp ce mergeam pe un drum plin de praf, ce ne ducea către mijlocul câmpiei, m-am uitat către automatul ce fusese aşezat alături de mine şi am zis:

– Trebuie să găsim un alt pitic...

– Nu crezi că ar fi mai bun un copil? mi-a răspuns el, cu vocea mea.

Aşa ne înţeleseserăm: ca atunci când discutam între noi să-mi folosească vocea, pentru că dacă ne auzea cineva să creadă că vorbeam de unul singur.

– Copiii nu ştiu să ascundă adevărul un timp mai îndelungat. Îi mănâncă limba, vor să fie băgaţi în seamă... Şi cine o să creadă că un copil ştie să joace şah atât de bine? l-am contrazis eu.

– Ai dreptate. Un pitic e mai bun. Dar, a adăugat el cu un strop de veselie în glas, caută unul care să nu aibă scula mare, ca să nu dea de necazuri...