Sonda

Avea ordine precise, din momentul plecării. Era o sondă inteligentă care nu greşea niciodată.
Întruchipa visurile proiectanţilor, arta constructorilor. Dar mai ales era inteligenţă din inteligenţa civilizaţiei care o crease şi pe care o reprezenta. Călătorea în cosmos de mult şi nu întâlnise făpturi cu adevărat inteligente. Programul auxiliar o îndemna să spere. Uneori, plictisită de atâta sperat, cataloga civilizaţiile la repezeală. Mai ales când densitatea lor era de două ori sub cifra medie. Făcea astfel economie de timp şi energie, cu toate că nu era neapărată nevoie.
Acum se apropia de o planetă unde detectase viaţă. Era destul de supărată, avea o defecţiune în sistemul energetic şi dorea să termine repede cu analiza pentru a se apuca de reparaţii. Branşă sistemul care îi furniza ordonat, conform unui algoritm, datele despre planetă: volum, densitate mijlocie, suprafaţă, viteză medie pe orbită, acceleraţie gravitaţională, albedo. Era cel mai important dintre toate. O interesa în special capacitatea de reflexie a undelor electromagnetice de frecvenţă foarte mare. Raţiuni de ordin strategic, să zicem.
Apoi urma catalogarea: constantă de localizare, codul sistemului, albedoul. De exemplu, planeta aceasta va fi de acum înainte: G2-CY-A12. Îi plăcea cum sună. Ordonase cifrele după criterii estetice. Totul era prevăzut în program. Se putea considera perfectă.
După catalogare, cerceta eventualele forme de viaţă. Structura chimică pe care o aveau, metabolismul, modul de reproducere. Dacă aveau activităţi protointeligente sau nu. Abia apoi evalua gradul de inteligenţă.
Elementele minerale descoperite pe această planetă      erau alcătuite din materii feromagnetice. Se deplasau în interacţiune cu rocile de la suprafaţă. Principala lor ocupaţie: “jocul cu pietrele”.
Folosindu-se de câmpul magnetic propriu, ridicau bucăţi de rocă de diferite mărimi, imprimându-le traiectorii bizare. Le adunau pentru a forma diferite alcătuiri, le împrăştiau, le grupau din nou. Dar aceste manifestări nu puteau fi considerate inteligente. Pe ultima centură de asteroizi cercetase nişte elemente care descompuneau lumina albă în razele spectrului. Din acestea foloseau opt nuanţe ale culorilor albastru şi verde, pe care le roteau alternativ, cu diferite viteze, în jurul unui ax imaginar, alcătuind evantaie luminoase. Ce era inteligent în asta?
Definiţia inteligenţei, aşa cum o cunoştea, nu admitea nici un dubiu: un element posedă inteligenţă dacă are manifestări externe ale procesului de gândire, acestea fiind Limbajul crionis, Arta însingurării sau cel puţin Sublima părăsire de sine şi, în plus, un coeficient de seriozitate de peste cincizeci la sută. Iar elementele de pe G2-CY-A12 nu aveau aşa ceva. Deci, lucru clar, nu erau inteligente. Însă puteau fi folosite ca sursă de materiale feromagnetice foarte pure. Consideră dosarul închis şi porni mai departe. În neant.
Luase direcţia unei planete dintr-un sistem solar învecinat, atrasă de semnalele electromagnetice pe care le recepţionase din sectorul acela. Erau generate artificial, fără îndoială. Catalogase câteva sute de emisiuni ce împânzeau o bandă largă de frecvenţe. Speranţele îi creşteau.
Ajunsă în apropierea planetei, cu tot entuziasmul care o cuprinse, acţionă ordonat, după algoritm. Înregistră volumul, densitatea mijlocie, suprafaţa, viteza medie pe orbită, acceleraţia gravitaţională, albedoul. Catalogă: G3-CW-A39. Din multitudinea de vieţuitoare care populau planeta se concentră asupra unei specii care îi atrase de la început atenţia. Ea producea emisiunile electromagnetice pe care le detectase. În afara acestei activităţi, părea să aibă o manie ciudată. Indivizii speciei scrijeleau cu încăpăţânare scoarţa astrului natal, într-o acţiune căreia, deocamdată, nu reuşea să-i descopere finalitatea. Foloseau materia astfel obţinută în scopuri stranii: o aglomerau în grămezi întinse pe suprafeţe foarte mari, hrăneau cu ea elemente ce păreau să o metamorfozeze, foloseau produsul finit la alcătuirea unor noi grămezi ce aveau o organizare geometrică primitivă.
Sonda era dezamăgită. Aceste elemente erau protointeligente, doar atât. Le compătimea. Câtă risipă de energie! Pentru ce? O specie cu disponibilităţi, cum părea aceasta, putea ajunge departe. Dar nu astfel, risipindu-şi puterea de muncă fără rost.
Îşi îndreptă atenţia, conform algoritmului, spre posibilităţile de folosire a planetei, trecând în revistă datele acumulate din analize. Fu surprinsă de cifra albedoului. Treizeci şi nouă la sută! Planeta era foarte potrivită pentru staţiile de pompare energetică. Însă elementele băştinaşe constituiau un factor perturbator. Transformând morfosfera, chiar într-un timp destul de îndelungat, afectau şi cifra albedoului. Trebuiau eliminate. Nu dispunea de o energie suficient de mare pentru a le transporta, pe toate, până la o planetă care avea condiţii asemănătoare. Va selecţiona câteva exemplare pe care le va aclimatiza undeva, salvând specia. Restul vor muri. Va schimba raportul gazelor din atmosferă.
Selecţia o făcuse după criteriul calităţii individuale. Indivizii trebuiau să aibă dezvoltată cu precădere acea latură a protointeligenţei, întâlnită şi la elementele inteligente, care să favorizeze transportul: Arta însingurării. Găsise cu greutate câţiva reprezentaţi potriviţi dintre miliardele care alcătuiau specia. Norocul făcuse ca aceştia să posede şi altă  caracteristică a inteligenţei, Sublima părăsire de sine, lucru foarte rar întâlnit la fiinţele protointeligente.
Naveta de serviciu plonjă în oceanul atmosferic al planetei, îndreptându-se spre o aglomerare geometrică situată în emisfera nordică şi se opri la câţiva metri deasupra acesteia.
Paznicul instituţiei se trezi brusc. Privi panoul de control. Totul părea să fie în ordine. “Hm, am aţipit”, îşi spuse şi se ridică de pe scaun pentru a se mişca puţin. La fiecare genuflexiune, cheile de la brâu îi zăngăneau vesel.
Atmosfera din încăpere devenise înăbuşitoare. Deschise fereastra, inspiră cu poftă aerul rece al nopţii. Înălţându-şi privirea spre stele, descoperi uimit un obiect ce plutea la câţiva metri deasupra curţii. O sferă. Răspândea un halou albastru. Aerul mirosea a ulei ars, un bâzâit porni să cânte îngânat, molcom, apoi tot mai tare, nestăvilit. Se aprinseră proiectoarele din curte, alarma panoului de control cârâia acompaniată de pâlpâirile luminilor de avarie. Electro-magnetul yalei de la uşă ţăcănea sacadat.
Paznicul se repezi la telefon. Îşi retrase grăbit mîna: receptorul frigea. Încercă să iasă. Reveni la geam şi se propti în gratii, înjurând. Dezastrul tocmai începuse.
Rând pe rând se deschideau uşile camerelor din Corpul Special. Geamurile se spărgeau cu zgomot, gratiile erau smulse din pereţi de forţe nevăzute. Nebunii ieşeau pe coridoare, unii tăcuţi, serioşi, alţii profeţind cu fervoare sfârşitul lumii, rupând de pe pereţi inscripţiile “Atenţie, bolnavi periculoşi”. După ce au distrus tot ce se putea distruge, au pornit spre curtea spitalului, folosind cu nonşalanţă ieşirile de siguranţă, ale căror uşi se deschideau cu docilitate în faţa lor.
Sfera albastră a coborât, înghiţind rând pe rând pasagerii. S-au urcat în ordine, râzând fericiţi, făcând semne prietenoase paznicului ce stătea la geam. Apoi s-au pierdut între stele. A rămas doar bâzâitul dinainte. Acţiona ca un catalizator, obligând azotul din atmosferă, inert în condiţii obişnuite, să se combine cu oxigenul. Se forma dioxid de azot, iar oxigenul din aer se consuma, încet...