Un tablou de Hatshepsut

„Nu, nu mă gândisem la asta... În nici un caz”
Negare. Zâmbet. Cu ridurile strângându-şi evantaiele minuscule. Era o minciună. Privind înapoi, spre un trecut incert: cămăruţa îngustă şi văruită, cu colţurile îmbâcsite de păianjeni – Allah ştia ce mai găseau dihăniile comestibil printre containerele cu reactivi şi combinele de holo-developare. Studiai diapozitivele – matriţa interpunându-se între tine şi becul spânzurând gol şi indecent din tavanul murdar. Aceeaşi femeie în toate cadrele, despuiată, agresivă, sfidătoare, fascinantă... Casa cu tencuiala sfâşiată, arţarul cocârjat săpând în zidul de cărămidă cu insistenţa tăcută a regnului vegetal, firma cu neon contrastând cu peisajul sepulcral al Cartierului... „Foto – Crab”, un crustaceu roşu, cu ochi bulbucaţi, ţinând un Canon în cleşti. O idee complet idioată, ca atâtea altele.
„Deşi... Era o chestie absolut trăsnită. Toată lumea decentă a Şcolii de Arte a fost scandalizată. Ce putuse oare găsi Hatshepsut la un tâmpit ca mine?”
„Tâmpit?” Tonul tău amical mi se părea neverosimil. „Poate că detectase acel talent care desfide regulile...”
Masa îngustă, pentagonală, cromul lucind crud sub proiecţia tridimensională. O masă ideală pentru instalarea unui N-dy Wesson de zece giga-sinapse. Respirai fotonii componenţi ai unui peisaj-vertij de Dore?, restaurantul era mândru că marele holograf obişnuise cândva să eşueze aici între două orgii cu droguri neuro - selective. Cineva se plictisise probabil de senzaţia de cădere continuă ce ţi-o sugerau lucrările sale, turnase benzină pe el şi-i dăduse foc. Dore? n-a făcut decât gestul de a întinde mâna prin vâlvătăi şi a-şi declanşa aparatul, înregistrându-şi autodafé-ul. Lucrarea lui cea mai celebră, „Artist chicotind pe rug”... Te tot întrebai, îmi amintesc perfect, de parcă avea vreo importanţă, auzi, de unde naiba găsise tipul benzină, probabil lucra la vreun muzeu tehnic, zvonurile circulaseră, dintre cele mai fanteziste, oricum poliţia nu-l dibuise. Probabil de aceea Dore? îşi mai păstrase puţină faimă, altfel... Holografia îşi încheiase demult epoca de glorie. Astăzi toată lumea caută Hatshepsut, regina terropicturii Kong.
„Ei, doar ştii... Ieşisem ultimul în promoţia mea. Nu era mare lucru de capul meu”.
În afară de teamă. Denunţase-şi aproape douăzeci de crime religioase, chiar făcând parte dintr-o confesiune tolerată. Examene promovate prin şantaj... Alegerea lui Hatshepsut fusese o surpriză imensă pentru toţi care te cunoşteau.
„Ţi-ar fi convenit rolul meu?”
„Nu ştiu. Sunt doar un creier, n-a fost nevoie niciodată să mă implic direct. Chestia cu Cartierul şi cu Hatshepsut mi-a reţinut imediat atenţia. Dar cred că pe tine te deranja altceva decât faptul că ieşiseşi ultimul”.
Cidrul celtic, îngheţat, cu aromă de butoi mucegăit scurgându-se corosiv pe gât. În apropiere exista un cartier medieval cu care restaurantul făcea schimburi în natură. Târfele blonde şi nespălate de la intrare, păzite de ciberdogi proveneau probabil tot de acolo.
„Cinism. Trecutul nu mai are nici o valoare”.
Îţi priveai chipul în oglindă, prelung, ascuţit, ca de rege asirian, ochii de un verde închis, prăfuit, ca o pădure bătrână, veşnica beţie a comparaţiilor, cu fizicul tău ar fi fost normal să înnebuneşti majoritatea femeilor, dar... Lipsea ceva mai ascuns, mai mistic; nu degeaba vezi frumuseţi de revistă îndrăgostite de aschimodii. Şi asta mai presupunea încă un lucru. Nu erai făcut pentru arta decadentă. Locul tău era în altă parte, poate în alt timp. Consolare pentru rataţi, scuipat scârbit în chiuveta cu dâre dizgraţioase de rugină. Mai departe.
„Cartierul nu accepta pe oricine”.
„De fapt, pe cine accepta? Precis voi, isteţii lumii aţi făcut o statistică. Există vreo regulă? Poate n-o să mă crezi, dar m-ar interesa”.
„Nici o regulă. Nu sunt favorizaţi nici săracii, nici asceţii religioşi, nici fecioarele hărţuite sexual. Acceptarea e perfect aleatorie. Şi chiar că nu te înţeleg de ce te interesează”.
„De ce?”
„Tot statistica. Pe nici un Acceptat nu l-a interesat vreodată”.
Vorbeai limba S’Haan mult mai bine decât mine. Erai sigur de tine. O celebritate arogantă, prevăzută cu acel mic punct slab ce o făcea manevrabilă. Atmosfera conspirativă te enerva după timpul nefiresc de lung perindat sub reflectoarele presei mondene. Ce putea dori de la un astfel de artist un psiholog-sacerdot, după atâta vreme? Aparţineai unei altfel de realităţi, în sensul că o acceptai.
„Cartierul nu acceptă decât pe cei pe care îi poate modela”.
„Gândeşti cu voce tare?”
Îţi cunoşteam şi râsul. Plin, sănătos, dezvelind gingiile roz şi dinţii încă neprotezaţi bionic – aveai dreptul să ceri maximum de la propriul organism înainte de a-l îngropa în grefe. Cu toate că aveai bani nu te tenta nici moda genetică şi nici ciberprotezele. Îţi era scârbă de restaurantul infect în care te adusesem, de copii hidrocefali care se zgâiau la automobilul tău luxos. Erai schimbat. Modelat. Malformat.
Teoria intervenţionistă. O altă porcărie cu aere ştiinţifice. Aveai tot dreptul să râzi.
„Povesteşte”.
„Despre ce?”
„Despre ea”.
„Nu mai am nici o obligaţie faţă de tine, o ştii foarte bine. Am venit să te întâlnesc din pură curiozitate. Să zicem că am trecut într-o castă superioară”.
„Nici tu nu crezi ce spui. Nimic nu poate fi sigur în lumea noastră. În plus, sunt informaţii care nu mai au valoare”.
„Oricum eşti terminat, nu?”
Un rânjet iresponsabil.
„Nu m-ai putut înfuria niciodată”.
„Ăsta nu e un motiv ca să nu încerc”.
„Atunci, încearcă... Povesteşte...”
Cănile de lemn ne - lustruit, cidrul cu miros înţepător amestecat într-o proporţie destul de mare cu alcool industrial, surâsul jenat al armistiţiului temporar. Chelneri scheletici, cu tijele de servire îmbrăcate în porţelan chinezesc, spart şi afumat pe alocuri. Vreme de tainică istorisire...
 
 O veche amintire. Începea cu vibraţiile de joasă frecvenţă ale unui vechi motor molecular şi cu cabina cilindrică a unei stratodine marca Aerospatiale.
„Lumea e snoabă”, pufni revoltat Elliot Lanken, maltratând selectorul holo-revistei. Pelicula subţire se contorsiona în fulgerele minuscule ale laserelor de citire, înşiruind o suită de imagini tachistoscopice. Domnul respectabil de lângă tânărul deşirat, cu aspect avangardist se încruntă nemulţumit. Un atare mod necivilizat de a folosi decodorul ataşat fotoliului îl irita undeva, în adâncul subconştientului. „De ce?” întrebă maşinal.
În fond, era un băiat simpatic. Îi făcuse chiar o surpriză plăcută, când se întorsese de la bar îi oferise o şampanie şi un pachet de Dosterr – alune mutante cu miez zemos de pe Venus – nu, nu trebuia, dar vă rog, îmi face plăcere, fie, dacă doriţi, dar serviţi şi dumneavoastră, cranţ, cranţ... Îl vedea radiind de mulţumire; fusese după cât înţelesese acceptat ca elev de către o mare personalitate din lumea artei.
„Priviţi”, îl îndemnă Eliott. Forme geometrice colorate ţipător, într-o continuă mişcare se aleseră din dezlănţuirea de proiecţii. „Sunetul ascuns al tenebrelor”, de Alfons X-24, citi domnul o etichetă suspendată ca într-un miraj deasupra genunchilor tânărului. Nu se pricepea la arte plastice, pentru el totul se reducea la dreamscape - urile din reclamele companiilor de turism. Omul modern nu-şi mai putea permite să piardă timpul cu fleacuri, arta nemaiavând decât şansa unui hacker, de a-l pătrunde într-o secundă, dilatându-şi apoi mesajul în subconştient, ca un virus psihic. „Vă place?” reveni Eliott. Domnul ridică din umeri. „Nu ştiu. E un hipno - efect, nu sunt sigur că mă împac cu aşa ceva. Îmi aminteşte de oftalmologul meu”, râse el în final. „Aveţi probleme cu vederea?” se interesă imediat, amabil, celălalt. „Am avut. Astigmatism operat şi malformaţie de retină. Vedeţi ceva aici?” îi arătă domnul respectabil un mic cerc lucitor la pândă în întunericul din spatele irisului cafeniu, ponosit de vârstă. „Un Optiken de ultimul tip, transmite direct prin nerv”, explică el, plin de mândrie. „Nici nu se observă”, se prefăcu mirat Elliot. Mă port ca o lichea, se distră apoi în sinea sa. „Deci, cum vi se pare Alfons? Sau aveţi o reţinere în legătură cu ciborgii?” „Nu sunt electro – rasist”, protestă domnul, dând energic din mâini prin proiecţia luminiscentă. „Mi se pare prea ermetic”, îndrăzni apoi o explicaţie plauzibilă, după câteva momente penibile de şovăială.
Faţa lui Elliot se schimonosi brusc. „Un farseur!” izbucni el brutal. „Transpicturalismul capetelor electronice se bazează cu perfidie pe snobismul general şi pe ignoranţa oamenilor în materie de artă. Abstractizarea devine un scop în sine, lipsită de fior estetic...” „E celebru?” interveni firav, celălalt. „Alfons?” râse Elliot, realizând în sfârşit că discuta cu un profan. „Unul din cei mai căutaţi la ora actuală. I se dă nas, a ajuns foarte bogat, îşi poate permite să-şi întreţină singur faima”. „Credeţi că e un om fericit?” întrebă calm, domnul.
O clădire cu trei etaje, înţesată de computere şi automate medicale, toate deservind un creier izolat, menţinut artificial în viaţă. Un creier care continua să picteze după ce un groaznic accident îi transformase talentul în ceva mult mai cinic. Astăzi nu mai este considerat decât un precursor. Exegeţii ştiu că Hatshepsut i-a fost unica elevă. O elevă malefică: îl ucisese prin faptul că se ridicase deasupra lui, folosindu-l ca rampă de lansare după care tăiase brusc legătura intimă pe care Alfons o aprecia mai mult decât orice. Orice artist de geniu are în el ceva dintr-un criminal rafinat.
„Aşa a început, într-adevăr. Nu ştiam mai nimic despre Cartier, cu excepţia legendei. Acel bătrânel din stratodină a ţinut neapărat să mi-o amintească. Mi-a detaliat selecţia Acceptaţilor. Când a auzit că merg la Hatshepsut s-a supărat de-a binelea”.
„Ţi-era frică?”
„De Hatshepsut?”
Regină egipteană de pe la începuturile Regatului Nou. O suverană absolută care şi-a păstrat regenţa în ciuda fiului ei ajuns matur; acesta, după moartea ei, a ordonat să fie şterse toate urmele trecerii ei prin istorie, fără a reuşi însă s-o facă uitată. Un pseudonim rezonabil, poate pretenţios, pentru oricare altă artistă. Nu şi pentru ea. Bineînţeles că îţi fusese teamă. Invitaţia unui Acceptat era ca o provocare la ruleta rusească. Nu se refuza niciodată; te gândeai cu groază la cele trei zile în care puteai deveni tu însuţi o parte a legendei... Sau un om mort, la fel de simplu.
Dar n-aveai de ales şi îţi plăcea că era aşa. Hatshepsut reprezenta o uriaşă tentaţie pentru orice bărbat, cu atât mai mult pentru unul complexat. Târfă afurisită, artistă anatemizată, infamă de neatins, icoană satanistă adulată în secret pe cinci continente, singurul Acceptat de sex feminin... Religia recunoştea în ea cea mai mare ameninţare doctrinară a mileniului III. Hatshepsut poseda forţa demonică de a elibera oamenii. O forţă care îi venea tocmai din Egiptul de acum cinci mii de ani, îţi plăcea să-ţi imaginezi. Doreai s-o simţi, să deschizi capacul sarcofagului, să ţii mumia în braţe, beat de mirosul de gudron şi mirodenii pulverizate de vreme, să desfaci benzile sfărâmicioase de pânză şi să descoperi trupul ei alb şi curat, ca un  djin delicat şi mortal al cunoaşterii. Un tablou de Hatshepsut valorând de o mie de ori greutatea sa în aur. Bursa de Artă din Sydney o clasase pe artistă pe primul loc în ceea ce privea preţul de cumpărare – şi nu numai punctul financiar de vedere era şocant. Cel mai bun artist al tuturor timpurilor a fost sortit să fie o femeie, încheind brutal, printr-o cumplită sfidare teologic – estetică lungul şir de secole al supremaţiei masculine.
„Trebuia s-o fac. În calitate de Acceptată, ea trebuia să ştie ceva în plus. Alegerea pe care o făcuse nu putea fi întâmplătoare... Cartierul nu îi era doar un refugiu...”
Îţi frângeai mâinile, frământat şi încordat. Groaza a milioane de oameni care tremuraseră înaintea ta plutea în aer şi te sufoca. Nimeni n-a supravieţuit în Cartier mai mult de trei zile decât dacă fusese acceptat. Unii mureau chiar subit. Cei care scăpau, erau transformaţi într-un mod insidios. Era o realitate.
Toate aceste de când cu Cerşetorul...
 
Se întâmplase cu câteva sute de ani, înainte de Prima Cruciadă Modernă. Pe atunci oamenii trăiau încă în oraşe separate, iar nivelul de civilizaţie era mediocru. În fiecare oraş existau foarte mulţi cerşetori, oameni care ieşiseră demult în afara oricărui sistem de asistenţă socială. Unul dintre aceştia, s-a presupus iniţial, avea să devină un caz cu totul ieşit din comun.
Toată tagma de orbi, surzi şi schilozi mai mult sau mai puţin prefăcuţi auzise de el. A pretinde că-l cunoşteau personal ar fi fost prea mult. Practic nici un staroste nu putea spune că îi aparţine. Îl denumiseră în fel şi chip, speriaţi de moarte. Asta mai cu seamă după ce trei oameni, solizi şi în toate minţile, gorilele starostelui din piaţa Odeon fuseseră trimişi să-l convingă pe intrus să plătească „protecţia”. Îi găsiseră bărcile, după şase zile, plutind umflaţi pe râu. Puteau toţi doctorii să jure că fusese un înec obişnuit; printre cerşetori se formase deja superstiţia. „Întunecatul era blestemat şi poseda forţe malefice. Nimeni nu mai avea curajul să mai cerşească în apropierea lui; mulţi se simţiseră rău după câteva ore, alţii se îmbolnăviseră de forme monstruoase de cancer. Astfel că piaţa îi fusese în cele din urmă cedată.
Dealtfel, piaţa Odeon devenise tot mai rar frecventată nemaireprezentând la o adică un vad bogat. Şi totuşi, Întunecatul nu se clintea zi şi noapte de la locul tui. Nu dădea semne că n-ar prospera, ceea ce-i intriga şi-i înfuria pe şefii tagmelor. Toţi îi juraseră răzbunare: şeful chiorilor că-i scoate ochii, cel al ologilor că-i rupe picioarele... Apoi au descoperit că nu-i cunoaşte nimeni infirmitatea, neîndrăznind să se apropie suficient pentru a afla. Îl vedeau doar de la distanţă, ghemuit sub un fel de prelată neagră, lucioasă.
Poliţiei, în general, nu-i prea păsa de cerşetori şi de afacerile lor încurcate. Fiecare staroste mituia cât putea de bine pe agenţii de cartier. În cazul Întunecatului, întreaga colcăială de coşmar a schilozilor încercară să-i asmută pe copoi împotriva acelei fiinţe tăcute şi enigmatice. Comozi şi precauţi, poliţiştii aşteptaseră mult până să ia o atitudine. Se spunea că un inspector vorbise în cele din urmă cu cerşetorul singuratic, apoi fusese internat într-o clinică de psihiatrie. De atunci, toţi poliţiştii care primeau misiuni în zona „Odeon” se mulţumeau să întocmească rapoarte fictive. Chiar şi cei curajoşi hotărâseră să ignore fenomenul.
După un timp, chiar şi cerşetorii hotărâseră să-l lase în plata Domnului. În definitiv, poate nici nu era cerşetor. Nu fusese niciodată văzut primind bani. Putea fi un soi mai aparte de ascet, ca pe străzile murdare ale Bombay-ului, cufundat în cine ştie ce meditaţie paranoică. Era oricum, o persoană de care mai bine te fereai.
Locuitorii Cartierului începuseră şi ei să se teamă. Ocoleau de departe piaţa, prăvăliile din Odeon se închiseseră una după alta, părinţii îşi ţineau copiii să nu se ducă la ăla nebunu’ din piaţă. Ţâncii simţeau însă mai puţin frica: cei mai îndrăzneţi se duceau şi-i dădeau târcoale, curioşi. Acea fiinţă nemişcată conţinea pentru ei o nelămurită atracţie, spre deosebire de adulţi care resimţeau în prezenţa lui o respingere aproape fizică. Femeile îşi făceau cruce şi îşi scuipau în sân, bărbaţii bravau, comentând caustic, înjurând şi strigând la el de la distanţă. Cei care cutezau să se apropie, promiţând prietenilor că „Îl aranjez eu p-ăsta”, renunţau rapid la acţiune, se plângeau apoi de dureri de cap şi sfârşeau la spital. Pe măsura ce timpul trecea, frica mărea tot mai mult golul din jurul cerşetorului. Casele mai apropiate fură părăsite; prin parcul sălbăticit nu mai trecea nimeni. Biserica fu închisă după ce preotul, ducându-se într-o zi cu crucea la cerşetor, dispăruse, fiind găsit o săptămână mai târziu, mort şi in putrefacţie în spatele altarului.
Mai veniseră sporadic reporterii. Ştiri despre cerşetorul bizar din piaţa Odeon, oraşul S. apăreau din când în când în comunicatele agenţiilor internaţionale. Fenomenul era insă atât de insidios încât nu putea constitui o „bombă jurnalistică” suficient de penetrantă. În plus, toate filmele şi benzile video folosite pentru a imortaliza cerşetorul nu reuşiseră să ofere o imagine precisă a acestuia. Filmele apăreau parţial voalate, benzile magnetice suprascrise de semnale parazite. Reporterii prea îndrăzneţi au dispărut în final, unul câte unul, în condiţii dintre cele mai dubioase.
Cartierul respectiv al oraşului a fost în cele din urmă complet abandonat, dar nimeni nu s-a grăbit să-l pună in sistematizare. Doar câţiva posedaţi mai veneau din când în când printre clădirile pustii încercând să-l vadă. El era întotdeauna acolo, o mogâldeaţă neagra în scuarul din faţa parcului. Vegetaţia izbucnise peste tot cu o exuberanţă nesănătoasă, ierburile erupeau, decolorate prin crăpăturile asfaltului, casele se ruinau, cu ferestrele opacifiate de pânze dense de păianjeni, degradarea avansa într-un ritm inexplicabil. Fanatici din toată lumea au început să vină cu regularitate să-l privească de la mare distanţă, din capătul unui bulevard pustiu străjuit de siluetele cocârjate ale stâlpilor de iluminat în descompunere. Au apărut curând adevărate ritualuri de iniţiere. Se vorbea în şoapta despre apariţia, în anumite nopţi a unei a doua luni şi a unor constelaţii străine. Sectele nou apărute îşi disputau onoarea de a-l avea pe cerşetor drept mentor sau Messia...
Au început să circule sute de legende şi mituri, iar intre adepţii cultelor respective şi celelalte religii au izbucnit chiar mici înfruntări, uneori sângeroase, care n-au făcut decât să sporească numărul fanaticilor.
Apoi posedaţii Cartierului au început să moară în masă. Cadavrele lor semănară străzile, ca într-o molimă medievală. Putrezeau înfiorător de repede, lichefiindu-se dezgustător, pătând trotuarele şi lăsând schelete sfărămicioase în urma lor.
Guvernul ţării obscure din care făcea parte şi oraşul S. a ordonat, in cele din urmă o intervenţie a armatei. Presiunile internaţionale deveniseră extrem de insistente. Corpul expediţionar a fost însoţit de un grup de savanţi. Dezamăgirea a fost însă mare. Cerşetorul dispăruse.
Nu l-a mai văzut nimeni de-atunci. Dispariţia sa a coincis cu agresiunea musulmană asupra Europei, primul act din lungul şir de Cruciade Moderne. Nostradamus avusese probabil dreptate.

...

De ce-ţi aduci aminte de toate acestea? Poate pentru că viaţa ta, sau cel puţin o parte esenţială din ea s-a împletit cu atmosfera acelui Cartier. Stratodina te-a lăsat la o staţie de teleportare, veche, demodată, folosită poate doar de amatorii de senzaţii tari. Nimeni nu ateriza în Cartier, nu exista staţie de Planetran şi nici magtren. Hypermobilul pe care îl ai acum era atunci doar un vis...
Te-a întâmpinat un Ratman bătrân şi slinos. Pielea murdară, aproape cheală, favică, presărată cu placarde de peri scurţi, cenuşii, figura malformată... A doua sau a treia generaţie după Terorismul Viral. Individul era plin de implanturi bionice ieftine şi asculta hotline-urile pornografice venusiene direct in creier. Singura lui plăcere. Ţi-a luat banii, morocănos şi te-a avertizat ca reglajul sculei e destul de aproximativ. Ai dat din mână că ţi-e totuna dacă te proiectează în Odeon sau în Australia.
Ai zâmbit în timp ce te aflai în alveola aparatului. Pereţii, cândva eloxaţi, erau acoperiţi cu înscrisuri şi desene obscene. Radeţi-o lui Allah. Moartea, unica soluţie. Tăiaţi boaşele musulmanilor...
Transformat pe nesimţite in rază, ai curs cuantic pe deasupra unui sector de antrepozite al Planetopolisului şi te-ai rematerializat.aproximativ în locul unde apăruse cu şase sute de ani in urmă Cerşetorul. Plouase, noroiul înghiţea vâscos resturile străvechi ale asfaltului. Un Landrover cu hidrogen lichid, veritabilă piesă de muzeu, se ghicea printre copacii noduroşi, crescuţi anarhic. Un spot roşietic a descris un arc de cerc prin aer intensificându-şi strălucirea in cădere şi pierind în mocirlă. Ţi-a trebuit ceva timp sa te dumireşti că fusese un muc de ţigară, o altă relicvă. Huruitul motorului, maşina sărind ca o fiinţă vie din glod, venind spre tine, fioroasă în noapte, orbindu-te brusc cu farurile. Urcă, ţi-a şuierat, indiferentă. Te aşteptase, omul-şobolan de la staţie lucra pentru ea, ca atâtea creaturi ascunse ale Cartierului, de la mica pocitanie care-i ştergea uleiul de pe instrumente până la mutantul care-i lingea sexul în timpul nopţii. Dar toate acestea urma să le afli mult mai târziu. Deocamdată te bucurai că o puteai vedea. Ţi se făcuse marea favoare: erai ucenicul marii Hatshepsut şi totodată bărbatul ce avea cinstea de a sta în preajma celei mai fascinante femei a mileniului trei. Nu era rău deloc pentru un agent al Ayatollahului.
Tiara Serena del Vechio, născută sub cupola de metal şi sticlă a Veneţiei în urmă cu treizeci şi patru de ani. Provenea cu alte cuvinte dintr-o lume-muzeu, ceva ce până şi adepţii Jihad-ului fundamentalist respectaseră în sângerosul lor război. Titlu de contesă, sânge albastru, vechi, cu arome de dogi, intrigi sofisticate şi otrăviri, de aristocraţie demult degenerată, o nobilă înaltă şi slabă, o fosilă vie, palidă, plină de distincţie, pândind din umbra unui stufos arbore genealogic. De ce te tulburau toate aceste sugestii? Erau ca un puternic afrodisiac, satisfacţia perversa de a te împreuna cu un simbol, de a intra în istorie pe cale sexuală. În plus, bucuria tot mai rară de a vedea o femeie îmbrăcată provocator, ca în vremurile de demult; Sharia, cumplita lege islamică, aruncase din nou sexul frumos în urâţenia unei moralităţi arbitrare. Cum ai suportat călătoria, bine, a fost plictisitor, te-ai mirat că te-am chemat, da desigur, mi-a fost greu sa-mi explic, ţi-e frică, puţin, nu trebuie să te ascunzi de mine, nu-ţi voi fi nici guru, nici amantă disperată, nu, nu m-am gândit la asta nu e cazul nici să minţi, ştiu că mi-ai studiat holopornurile ţinându-le cu o singură mână, a chicotit ea spre disperarea ta, conversaţia era consternant de clişeatică, o să-ţi pozez, a reluat, dar să ştii că n-o sa mă ai, de fapt o să-ţi dai seama de adevărata lipsă de sens a posesiunii sexuale... A făcut o pauză, privindu-te sobru, apoi a precizat. „O să te am ...” Era o frumuseţe fioroasă, în ton cu noaptea, cu Landrover-ul nostalgic, cu cabina distrusă, ruginită, plină de cabluri disecate ieşind din bordul brăzdat de crăpături, sau cu ruinele din juru-i, fosforescente sub luna plină.
Te-a dus la una din intrările subterane ale Labirintului. Dedesubt, timpul făcea un titanic salt in nedefinit; nu recunoşteai nimic familiar in strălucirea orbitoare a unor coridoare largi, umplute cu un aer ionizat, înviorător. Nu este o construcţie umană a zâmbit Hatshepsut. Confirmarea propriei presimţiri te-a făcut să te înfiori. Labirintul crescuse ca un animal fabulos în subsolul Cartierului, sub veghea atentă a Cerşetorului. Acceptaţii de rangul Tiarei găsiseră aici apartamente special pregătite; fiecare ajunsese, plimbându-se firesc, la locul său... Şi ţi-ai dat seama mai târziu, pentru fiecare Labirintul arăta altfel.
Sălaşul artistei era compus din câteva zeci de camere, dispuse pe patru etaje, închizând ca într-un enorm cuib de viespi o sală uriaşă, atelierul propriu-zis. Unele încăperi erau intr-o dezordine stupefiantă, altele păstrau o ordine glacială. Înainte de a te introduce în atelier, Hatshepsut ţi-a dat o pereche de ochelari speciali. Terropictura Kong putea chiar să ucidă la prima vedere. Era începutul etapei de iniţiere.
În mijlocul sălii se înălţa un obelisc egiptean, încărcat de hieroglife. O altă Hatshepsut, în urmă cu cinci mii de ani, îl instalase în fata templului lui Amon-Ra din Karnak. O costase probabil o avere achiziţionarea lui. Sau era un cadou de prost gust de la un amant grandoman. Nimic nu era prea mult pentru a intra în graţiile ei, erai de acord... Piatra veche fusese protejată de o peliculă aderentă, de duritatea diamantului. Obeliscul ţâşnea dintre cupolele strălucitoare ale reactoarelor; atelierul semănând cu etajul maşinilor de pe o astronavă.
O lucrare se afla tocmai in plin proces de finisare, sprijinită în schelării. Suportul de cristal era încărcat energetic, atmosfera avea un iz pătrunzător de ozon. Pictura ca proces industrial, te-ai gândit, copleşit şi revoltat în egala măsură. Câţiva roboţi levitau în faţa panoului hexagonal, manipulând inscriptoarele atomice de mărimea unor locomotive. Era greu de înţeles prin ce artificiu magic energia brută a instalaţiilor folosite la încărcarea compoziţiei era sublimată în efectul psihic şocant din starea finită. Ai evitat o clipă să priveşti giganticul tablou; ochelarii trebuiau să suprime, cel puţin teoretic 95% din efect. Deşi o ştiai, nu puteai să-ţi stăpâneşti anxietatea şi nici pofta nebună de a vedea pictura.
Ai făcut-o, apoi. Un asfinţit auriu-roşu. aparent banal, o siluetă de femeie conturată de o lumină intensă, venind din spatele ei, dintr-un coridor, nehotărârea putându-i-se citi din atitudinea umbrei corpului, demonul aşezat pe picioarele lui solzoase, cu cap de saurian şi ochi incandescenţi ieşind din furtuna încremenită a unor nori învolburaţi, de o culoare incertă, aripi negre de chiropter şi gheare desfăcute în anticiparea prăzii, totul ghicit dintr-un efect dement de zoom, direct din ochii ei violeţi... Contururi nedefinite, pierdute in halouri delicate, într-o explozie de tonuri sobre. Prima impresie. Apoi groaza răscolindu-ţi viscerele, convulsiile răsucindu-ţi trupul, sfincterele pe cale de a nu mai putea fi controlate; te-ai rostogolit urlând pe podea, lovit de semnalul de sincronizare - diabolicul secret a Iui Hatshepsut. Impulsul aruncă scoarţa cerebrală într-o a „treia stare”, descărcând neuronii în cascadă, într-un mod asemănător cu epilepsia. Puterea picturii era înfricoşătoare. De obicei, artista aştepta câteva luni înainte de a expune, reglând cu grijă intensitatea descărcărilor. Chiar şi aşa, vizitatorii galeriilor in care teribila femeie îşi amenaja expoziţiile erau deseori scoşi cu targa, cuprinşi de convulsii. De data aceea insă, în faţa ta s-a aflat o lucrare virgină, la maximum de potenţial. Ai trecut la un pas de moarte, în râsul aproape hidos al nimfomanei demente.
Asta nu mai era artă, îţi venea să strigi, istovit. Sau... Acelaşi vechi fior... Trebuia să fie arta altora.
 
„Mă iubeşti?” Se juca, în mâinile ei tremura un gingaş fluture cibernetic, ca un evantai chinezesc. „În ciuda faptului că Ayatollahul care te-a trimis vrea să mă lichideze?” Eliott dădu din umeri. Era o întrebare aruncată fără să dorească răspuns. „Aşa e. Ce poate avea una cu cealaltă? Crima e suprema formă de dragoste, filozofa ea, vârându-şi din nou degetul mic în cupa minusculă a injectorului transdermic. Se droga, bineînţeles. Îşi prepara singură mixturi rafinate de endorfine sintetice, imunizându-se astfel faţă de efectul propriilor compoziţii artistice. „Ucide-ţi iubita/ Aruncă-i acid în faţă/ Arde-i sexul cu ţigara aprinsă/ Faceţi dragoste in flăcări/ Pentru ultima oară/ Simţiţi orgasmul cărnii ce sfârâie/ Beţia amorului de cenuşă”, recită Tiara cu glas stins. Eliott se scutură de groază, recunoscând versurile unui vechi imn de metarock psihedelic. Mulţi fani muriseră chiar aşa, în jeturile arzânde de napalm ale fanaticilor fundamentalişti. Cântecele şi manifestările lor erau interzise deja de mai bine de două veacuri. Îi veni să verse şi se duse la toaletă; efectul picturii încă nu se risipise.
„Excesele nu fac bine nimănui. Nici societăţii, nici culturii, nici omului în general”, reluă ea când Eliott se întoarse, palid şi tras la faţă. Afirmaţia îl contrarie. Tocmai Hatshepsut să susţină aşa ceva. ‚Atunci?” îngăimă el, ridicând un pahar de pe masă. „Fugim după excese pentru că ele ne purifică, asta e unica lor calitate. Bea, o să-ţi facă bine. Nu te simţi golit în interior?” „Oarecum”, şovăi el. „Nu eşti chiar complet descărcat. Dar vei fi”, îi promise artista, scuturându-şi părul despletit. Vei deveni o amforă goală şi fragilă, gata să primeşti ceea ce voi turna în tine. „De unde ştii că-mi doresc aşa ceva? Nu cred în iniţiere”. „Dorinţele nu ne aparţin”, murmură ea, după o scurtă pauză. Îl privi drept în ochi, ca o pereche de cuţite sclipind sub lună. „Dupa aceea, vei putea să mă ucizi. Va fi chiar important s-o faci”. Elliot pufni, revoltat. „Puţin îmi pasă de Sharia sau de terropictură. Am venit pentru tine”, izbucni apoi. Hatshepsut râse încet şi se ridică. Pe ecranul gigant ce ţinea loc de geam, curbându-se spre tavan ca un sfert de sferă se vedea Cartierul, încă în noapte. „A doua lună”, arătă ea spre acoperişurile cu ţigla desfrunzită. Era acolo, într-adevăr, ceva mai mică decât sora sa, roşietică, enigmatică. Eliott încremenise. „Cum dracu”... exclamă el uluit. „Apare în general dacă un intrus e pe cale de a fi acceptat. Este un semn bun pentru tine, dar nu ţi-o lua în cap. Ce stare îţi dă?” „Agitaţie, răspunse Eliott, clătinând nehotărât din cap. „Nu-i rău. Ai fire de lup”, murmură ea. „N-am observat”, o ironiză el. „Prima ta lucrare va fi un lup roşu, te asigur că o să ai succes”... Era evident că drogul din venele ei începea să-şi facă efectul. Eliott îi măsură formele clasice ale trupului pe care se mula rochia albă, fără mâneci. Umeri goi, bronzaţi, un tatuaj fosforescent cu efect terro pe omoplatul stîng - şi-l făcuse singură şolduri largi, ascuţite, picioare lungi şi încălţăminte peliculară, transparentă, cu tocuri foarte înalte. Nici un implant bionic vizibil. Mult prea perfectă pentru lumea malformată de după Terorismul Viral.
„De ce m-ai ales tocmai pe mine?” „Iarăşi?” se amuză ea. „De ce se învârte Pământul in jurul Soarelui?” „Nu vorbim de legi naturale”, protestă Eliott. „Dar despre ce? Despre psihologie? Te-am simţit... Poate că te plac. Accepţi ideea?” „Ai ştiut foarte bine cine sunt. Eşti masochistă?” Hatshepsut îşi linse buzele in mod provocator. Probabil că era .„Am fost izolată”, răspunse într-un târziu „Au mai existat şi alţi discipoli, înaintea ta. Toţi au fost omorâţi. Nici unul nu a ajuns până la mine. Faptul că eşti informatorul scârbos al acelui moş paranoic ţi-a dat, paradoxal, o şansă. „Poate fi o întâmplare”. „Exclus. Fiecare satelit de supraveghere are o fişă completă cu cei cu care întreţin relaţii, indiferent de ce natură. Sunt urmăriţi 25 de ore din 24. Doar arta mea ne-a rămas ca mijloc de comunicare. Şi apărare...” „Artă subversivă?” „Nu sunt căpetenia unei organizaţii politice secrete, dacă la asta te referi. După cum nici Acceptaţii nu formează o ghildă de atei, sau de iniţiaţi în religii interzise”. Ochii ei albaştri străluceau nefiresc, ca la un bolnav de friguri. „Am fost urmărită şi m-am refugiat aici, in ţara nimănui. Din fericire, am fost acceptată. Ce înseamnă asta cu adevărat, o să simţi şi tu...”
Elliot ridică din umeri, apoi îşi luă ochelarii de protecţie. Hatshepsut încuviinţă, tăcută. Discipolul trebuia să Privească din nou.
 

Te-ai întrebat de ce făcusem o asemenea greşeală. Într-adevăr, cum aş fi putut să te oblig să-ţi îndeplineşti ordinele dacă erai Acceptat? În Cartier erai aproape imun la ameninţările lumii. Perfectă siguranţă. Nu doreai încă moartea artistei. Nici măcar nu-ţi puteai imagina cum ai elimina-o. O iubeai, o dragoste bolnavă, ca toţi cei din jur, ca toată omenirea jumătăţii de mileniu trei ce se târa, istovită, mutilată de religie şi ştiinţă deopotrivă, spre un liman invizibil.
Ai început cu fotografia. Artă retro, ieftină, cu mijloace puţine. „Foto-Crab”, dugheana pierdută printre dărăpănăturile Cartierului. Îţi făceai rost de chimicale din magazinele părăsite. Aveai şi clienţi. Acceptaţii apăreau fantomatic în maşini vechi de o mie de ani, îmbrăcaţi bizar după diverse mode ce se succedaseră de atunci încoace. Comandau mult, de-abia reuşeai să le faci pe plac. Târziu, după mai mult de o lună ai realizat că ai fost şi tu acceptat. Singurul în afara labirintului... Şi te-a apucat spaima...
„Ai constituit un minunat obiect de studiu”. Te simţeam iritat, nemulţumit. Nu erai capabil să te stăpâneşti suficient. „Ştiam. Însă n-am putut sa refuz rolul. Era un rol prea bun...” Nu te credeam, ar fi fost absurd. Tiara te-a atras în delirul ei erotic; te-a dus într-o fabrică părăsită, printre motoare electrice mari şi ruginite, mumificate şi înţepenite de sute de ani. S-a dezbrăcat în faţa ta fără să spună nici un cuvânt. Aţi făcut dragoste pe pardoseala unsuroasa, năclăită de păcură şi pilitură de fier. Îi plăceau doar locurile ieşite din comun. Mai târziu, într-o noapte ai auzit-o icnind de voluptate undeva într-una din camerele atelierului ei. Ai fugit, cu inima îngheţată şi ai văzut-o dăruindu-se unui bărbat vârstnic. Părul roşu i se răsfirase pe coapsele slăbănoage ale partenerului. Ştiai că practică felaţia, o făcea ca să câştige controlul total asupra partenerului, dar îţi plăcea să crezi că era un cadou rezervat doar ţie. Turbat aproape de gelozie, ţi-ai îndreptat atenţia asupra amantului neruşinat. Figura lui, deşi destinsă de imensa plăcere şi chiar ascunsa de acea semiobscuritate lascivă îţi era prea bine cunoscută. O ştiai din milioanele de portrete obligatorii răspândite în toată lumea. Era Ayatollahul.
„Spiritul de conservare al mediocrului... Nu-i aşa? Aş fi vrut foarte mult sa te vad când ai dat cu ochii de bătrân înfipt în gura ei. Nu am putut înţelege de ce nu l-ai ucis. Ţi se servise ocazia pe tavă...”
„Tu ai fi făcut-o?”
Încerci să râzi. Nu e însă râsul tău. Ai înţeles atunci că miza jocului îţi scapă în întregime. Ayatollahul, un Acceptat. Toate serviciile secrete de pe glob au fost siderate. Faptul că te-ai reţinut să-l asasinezi a fost mutarea ta genială, deşi nu ţi-aş face complimentul ăsta niciodată. Tiara avusese dreptate. Între Acceptaţi nu existau reguli. Puteau fi amanţi şi să se duşmănească de moarte. Sau alte astfel de relaţii, şi mai tenebroase.
„O întrebare idioată. Poate a fost o greşeală din partea mea că te-m recomandat pentru recrutare. Nu eşti in stare să respecţi reguli elementare”.
„Cine a omorât-o?” Întrebare pusă cu răceală, între două înghiţituri lente, ostentative. „Tu”. „Eu?” Mirare sinceră, oroare nemistificată întinzându-ţi-se pe chip .„Bineînţeles. Cei care au răpit-o din Cartier au fost doar uneltele. Elementul criminal ai fost tu. Erai urmărit de pe orbită cu un selector telepatic. Fin, discret, eficient. Hamas-ul şi-a trimis comandoul sinucigaş după ultima voastră noapte. O regreţi?”
„Nu”.
„E îngrozitor că eşti de fapt sincer”.
„De ce n-aş fi?”
Fireşte că da. Eşti un artist celebru, consilier în Comitetul de Salvare Mondială. Ayatollahul a murit acum trei săptămâni în condiţii aparent naturale. Atac de cord. Doar eu ştiu că a Privit o terropictură fără ochelari de protecţie. De fapt avusese ochelari, dar nu cu lentile potrivite. Cele bune se mai află şi acum in biroul meu, dar cei care mi-l scotocesc la ora asta nu vor fi în stare să facă legătura. Ultima terropictură a lui Hatshepsut se mai afla încă acolo, în subteranele de nepătruns ale Cartierului, opera ei finală pe care nimeni nu o va mai admira vreodată. Contesa veneţiană n-a vrut ca arta sa să fie folosită ca armă. A dorit doar să dăruiască omenirii acel sentiment inefabil de pendulare pe marginea prăpastiei.
„Vrei să te scot din încurcătură? Ştii prea bine că n-o pot face.”
Dur. Mă întrebam când vei decide contraatacul. Erai satisfăcut că mă poţi privi de la înălţimea siguranţei. O siguranţă relativă, aşa cum te avertizasem. Fusese o bravură inutilă să vii să discuţi cu mine, chiar luându-ţi toate mijloacele de precauţie. Ai simţit amorţeala teribilă a neurodisociatorului Wesson strecurându-ţi-se arzător printre fibrele nervoase. Ai vrut să ţipi, dar muşchii laringelui erau, de regulă primii prinşi de paralizie.
„Are zece Giga”, ţi-am arătat, bătând discret în masa sub care instalasem arma. „Poate să scoată din funcţiune mult mai mulţi neuroni decât ai avut vreodată. Te vei sufoca în trei minute. Gealaţii de afară nu vor bănui nimic in timp util, iar chelnerii au fost programaţi să te ignore. Nu e un act politic; e doar sfârşitul unui experiment. Ar fi periculos să fie lăsat să continue. Poate nu mă crezi, dar să ştii că mi-e milă de tine. E prima crimă care o comit direct...”
Mi-am luat rămas bun de la ochii tăi holbaţi. Îţi spusesem adevărul, însă nu regretam că te eliminasem. N-am regretat nimic, niciodată, în afara acelui asfinţit de aur pe canaletto, legănarea gondolei şi amintirea prezenţei ei lângă mine. Tiara, contesă Del’Vechio, prima mea mare iubire...
 

New York, 2536. Soarele strălucind deasupra metropolei distruse de arabi în 2300, reconstruit de japonezi câţiva ani mai târziu ca lume-muzeu... Domul Artelor, un gigantic edificiu emisferic vizibil din Lună. Arta a salvat omenirea...
Proiecţiile 3D de dimensiunea unor munţi anunţau expoziţia comemorativă. Muzee faimoase şi colecţionari particulari îşi uniseră eforturile pentru a prezenta pentru întâia oară opera completă a lui Hatshepsut. Accidentele de Privire se răriseră; firma Sony acoperise cristalele lucrărilor cu un strat disociator, după mulţi ani de cercetări costisitoare. Se anunţase şi o mare licitaţie.
Mulţimea se îmbulzea deja de la ora cinci în faţa intrărilor, cu tot gerul de ianuarie. Sosirea oficialităţilor a stârnit un cor de huiduieli din partea radicalilor. Dintr-un vehicul a coborât şi Anwar Heravy, fostul psiholog-sacerdot al cabinetului defunctului Ayatollah. După trei ani de detenţie, personajul fusese reabilitat şi numit de parlament intr-un post obscur. Serviciile sale in materie de contraspionaj se dovedeau inestimabile.
Anwar era o figură controversată. Jihad-ul islamic îl condamnase la moarte, suspectându-l ca posibil asasin al Ayatollahului. Teroriştii, chiar lipsiţi de puterea de odinioară, promiseseră să-l ucidă in modul cel mai spectaculos. Anwar nu părea impresionat.
Delegaţia oficială înainta printr-un culoar deschis de roboţii de ordine. Heravy aruncă o scurtă privire înapoi, spre mulţime, înainte de a intra după ceilalţi, în Dom. Pestriţă şi gălăgioasă, adunarea alcătuia un conglomerat în continuă mişcare, ca un animal colonial şi pulsatil. Un Ratman stătea posomorât în al doilea sau al treilea rând. În spatele său... Faţa demnitarului păli. Cu tot cu ochelarii negri, mari, în stil baroc, acea faţă era inconfundabilă. Pentru el, cel puţin. Clătină din cap, refuzând vedenia şi intră.
Stătu însă ca pe ghimpi tot restul ceremonialului; ordonase adjutanţilor să scaneze cu holocamere pe toţi cei adunaţi. Urmărise apoi la birou înregistrările cu ajutorul unui computer specializat. O găsi din nou. Fusese surprinsă chiar intrând in expoziţie, apoi uitându-se la locul gol unde ar fi trebuit să fie expusă ultima ei lucrare. Neschimbată. Acelaşi aer calm, aristocratic. Heravy simţi că înnebuneşte.
Ce ar fi trebui să facă? Putea să ordone agenţilor să o caute, dar era aproape sigur că ar fi fost inutil. Avea certitudinea că Hatshepsut, indiferent cât părea de absurd, se arătase anume pentru el. Dacă era aşa, exista un singur loc unde putea să o întâlnească.
Seara intră in hipermobil şi stabili coordonatele Cartierului. Era o nebunie imensă. Ceea văzuse putea fi o sosie naturală perfectă, un joc unic al hazardului genetic. Doar o văzuse cu ochii lui, carbonizată, atârnând în lanţurile cu care o legaseră de peretele calcinat membrii comandoului sfânt de pedepsire. „Fiii lui Abu-Nidal” ştiau să-şi facă meseria. Aruncătoarele de flăcări arseseră trupul femeii până la albul osului. Trei zile după execuţie Hamas-ul îi expediase înregistrarea supliciului; pentru prima oară în cariera sa i se făcuse rău.
În Cartier mijeau zorii. Îşi lăsă vehiculul lângă scheletul roşcat unui autobuz şi făcu câţiva paşi pe bulevard. Bătea un vânt slab, înfiorând vegetaţia mutantă şi provocând foşnete sinistre printre zidurile dărâmate. Stâlpii de fier se topiseră în dungi de rugină pe asfaltul relict.
În scuarul din Odeon aştepta o formă neagră ghemuită, nemişcată. Cerşetorul. Prima impresie. Amintirea legendei. Apoi lovitura aproape fizică a realităţii. Era prea târziu ca să-şi simtă spaima. Putea să jure că era o terropictură. Şi nu avea ochelari la el.