Ce-i de făcut

Marţi, 7 Februarie, 1978

În articole, la colocvii şi în discuţii particulare şi-a făcut loc în ultima vreme o variantă a mitului vremurilor de aur. Pare a fi devenit de bon ton, cel puţin pentru unii, să deplîngă nivelul tot mai scăzut al literaturii sf. Se aduc şi argumente: se publică mai puţin, juriile concursurilor periodice nu prea au ce alege, chiar şi "Almanahul", da, chiar şi "Almanahul" n-ar merge prea bine... Ce-i de făcut? Ce măsuri să se ia?

Tratamentul depinde de diagnostic, iar în privinţa asta îngăduiţi-mi să am o altă părere; literatura sf românească nu se află într-o fază de declin, dimpotrivă, în primul rînd pentru că a început să capete o conştiinţă critică de sine cum n-a avut pînă acum. Deşi importantele cărţi apărute în ultimii ani, semnate de Ton Hobana, Florin Mariolescu, Vircea Oprită, Horia Aramă, nu vizează în principal creaţia autohtonă, influenta lor a fost şi este în continuare extrem de binevenită, oferind modele şi ridicînd dezbaterile la un nivel înalt, de certă profesionalitate. În absenţa unei conştiinţe critice, nici nu se poate vorbi de un progres real, decît cu totul întîmplător.

Dacă parcurgem sumarele culegerilor şi antologiilor publicate în ultimii cincisprezece ani, precum şi cele ale Almanahurilor, vom avea surpriza să constatăm existenţa a peste o sută (!) de autori care au publicat cel puţin o proză sf. Asta, fără a pune la socoteală fanzinele. Dacă scădem pe membrii Uniunii Scriitorilor, numărul debutanţilor se ridică la aproximativ 90. Nu oferă aceşti aspiranţi la lumea literelor o garanţie sigură pentru viitor ? Faptul că din '80 şi pînă azi opt tineri şi-au tipărit primul volum nu dovedeşte oare o forţă şi o deschidere îmbucurătoare? Cînd s-a mai produs o asemenea serie de debuturi editoriale? Niciodată.

Desigur, cu 10-15 ani în urmă producţia de carte sf era mai bogată, apăreau mai multe titluri pe an, dar să nu ne amăgim inutil, cîte dintre ele au rezistat probei timpului ? De cîte ne mai amintim, cîte au reprezentat un adevărat eveniment, un moment de referinţă în istoria literară a genului ? Din nefericire, numărul acestora este extrem de mic, iată adevărata măsură de care trebuie să ţinem seama. Aş fi tentaţi să zicem : decît mult şi prost, mai bine puţin, dar bun, dacă relaţia dialectică dintre cantitate şi calitate n-ar fi ceva mai complexă.

Nici numărul cititorilor nu a scăzut, Almanahul Anticipaţia se vinde în cîteva ore de la apariţia sa în chioşcuri, ca un ziar.

Iată, suficiente argumente pentru a nu crede într-o presupusă, dar inexistentă involuţie. Cu totul altul este motivul care ar trebui să ne dea de gîndit, din păcate rămîne adesea ignorat, şi anume situaţia actuală a literaturii sf, nivelul său general scăzut comparativ cu cel al literaturii contemporane româneşti. De-abia acum şi în acest sens putem să ne punem întrebarea: Ce-i de făcut?

Nu i se poate da un răspuns înainte de a examina, fie şi sumar, peisajul literar sf de la noi. Este necesară o radiografie care să surprindă trăsăturile dominante ale momentului. Privită astfel, literatura sf se prezintă ca un domeniu de creaţie oarecum separat, distinct de literatura contemporană românească: are o viaţă literară proprie, cu scriitori şi editori specializaţi. Paralelismul subzistă în ciuda anumitor contacte, numărul "trecerilor" este prea mic (încă) pentru a determina o schimbare a situaţiei şi a opiniei generale.

Atitudinea faţă de relaţia dintre literatura sf şi literatura generală, inclusiv faţă de actuala izolare, este chestiunea fundamentală a momentului şi ea pune în discuţie numeroase alte probleme, cu adânci implicaţii asupra creaţiei - aspectul care, de fapt, interesează cel mai mult. Este firească, este de acceptat o asemenea disjuncţie, sau ar fi de dorit o anulare a ei ? La prima vedere s-ar părea că întrebarea a primit un răspuns definitiv, s-a repetat adesea, devenind deja un loc comun, că "literatura sf este în primul rînd literatură", numai că practica literară si cea editorială dovedesc din plin că formulării de mai sus i s-au atribuit cele mai diferite sensuri, ajungîndu-se pînă la negarea ei. Răstălmăcirea a constat în aşezarea pe primul loc a ceea ce literatura sf este de-abia în al treilea sau al patrulea rînd. Cauzele acestei atitudini paradoxale merg de la aspecte individuale (de ex. , cineva care nu citeşte decît sfj ocolind marea literatură, are o scară de valori cu totul personale), la cele generale (de ex. , absenţa manifestării frecvente, continue a unei critici specializate, competente).

Prin urmare, se pot observa două poziţii principale aflate în opoziţie. Una afirmă teoretic apartenenţa sf-ului la literatură, dar promovează un sf paraliterar, punînd în evidenţă valenţele sale utilitar-recreative; separarea de literatura generală e privită cu ochi buni întrucît permite stabilirea nestingherită a unei ierarhii interne, plecînd îndeobşte de la literatura sf anglo-americană: critica literară e acceptată doar în măsura in care este laudativă, orice obiecţie e suspectată şi acuzată de practici nepermise, de atac la persoană; militează pentru publicarea a cît mai mult sf , oriunde, oricum şi de orice fel; manifestă preocupări pentru prozelitism; atmosfera fandomului e unica respirabilă.

A doua tendinţă se confruntă cu două serii de prejudecăţi, pe de o parte cele ale marii literaturi, care priveşte sf-ul în bloc, nediferenţiat, taxîndu-l drept paraliteratură, prin urmare incapabil din capul locului de a da vreo lucrare valoroasă artistic, iar pe de altă parte, cu cele din interior , care stînjenesc şi ele dezvoltarea unui sf literar; ar promova critica literară, dar nu prea are unde; exigenţele sale, adesea neînţelese, nu-i atrag o situaţie prea fericită; militează pentru ideea unui specific naţional; autorii străini reprezintă termeni de comparaţie, nu modele de imitat.

Privind eu oarecare obiectivitate, ajungem la concluzia să, deşi sînt opuse, cele două opţiuni nu se exclud reciproc, prin urmare este posibilă o "coexistenţă paşnică". Singura condiţie care s-ar impune ar fi "delimitarea teritoriilor şi a zonelor de influenţă". Este posibil lucrul acesta? Nu ştiu, dar dacă este posibil, atunci el constituie un prim răspuns la întrebarea din titlu, începutul l-ar constitui tocmai conştientizarea acestei deosebiri, ignorată adesea: sf literar - sf paraliterar - sf pentru copii. Ar urma apoi, cum e şi firesc, să se discute şi să se precizeze statutul şi valorile lor specifice, iar juriile concursurilor şi, în special, editorii să le aibă în vedere.

Această propunere nu se va realiza de la sine, ea va întîlni destule obstacole, poate nu se va realiza deloc, dar altă soluţie nu există. Dacă se doreşte o reală creştere valorică şi recunoaşterea sf-ului drept literatură cu drepturi depline, nu avem de ales.

Reprezentanţii prozei sf de divertisment utilitar nu vor admite că opera lor este paraliteratură, vor susţine cu multă energie nu numai că scriu literatura în toată regula, dar că şi una de foarte bună calitate, după cum o pot dovedit numeroase lucrări geniale, adevărate capodopere, lucrări de căpătîi ale secolului nostru. Evident se conturează un inutil dialog al surzilor. Dorim să-l evităm.

Paraliteratură nu înseamnă automat maculatură, ea nu se află neapărat sub-literatură, ci alături, este altceva. Sunt două domenii cu scopuri distincte: "Divertisment" nu este neapărat un epitet peiorativ, divertismentul ponte fi superior sau facil, există o diferenţă de valoare şi în interiorul său, paraliteratura nu tinde spre opera de artă, ea realizează diferite produse destinate consumului, satisfăcînd anumite trebuinţe ne-artistice. Faptul că ele manifestă tot în scris nu trebuie să ne ducă în eroare.

Cred că dezvoltarea literaturii sf româneşti este marcată destul de puternic şi de absenţa unor instrumente teoretice de lucru, Fără ele, confuziile, bîjbîielile n-au cum fi evitate. Sînt necesare o teorie şi o istorie a teoriilor literaturii sf, o istorie a literaturii sf româneşti, o istorie a literaturii sf universale (am spus a literaturii sf, nu a paraliteraturii sf !). Pînă se vor găsi acei oameni care să scrie asemenea cărţi de referinţă, sînt binevenite şi studiile de dimensiuni mai restrînse, ele contribuind tocmai la identificarea celor mai semnificative probleme. Contribuţii parţiale, valoroase, există, ele sînt, după cum spuneam, foarte utile, dar nu şi suficiente. Pe scurt, acesta ar fi un al doilea răspuns la întrebarea iniţială. Cele două aspecte evidenţiate, distincţia literatura sf - paraliteratură sf şi necesitatea instrumentelor teoretice, se remarcă prin caracterul lor esenţial. 

Articol apărut iniţial în "Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului", nr. 6 (261), 7 februarie 1987; republicat în : BIBLIOTECA NOVA 1/1987, Buletin de teorie, critică şi istorie a literaturii SF: editat de cenaclurile HELION si H.G.WELLS sub egida Casei Universitarilor, Timişoara, 1987, p.6-7.