Dubito

Marţi, 23 Aprilie, 2013

Universul cunoaşterii raţionale are la origini legătura cauzală, aparent tranzitivă, dintre gândire şi existenţă, definită de primul mare ateu al lumii moderne. Dincolo de valoarea discutabilă a afirmaţiei sale, este puţin ştiut faptul că revoluţia cauzelor şi a efectelor a urmat mult mai sângeroasei revoluţii a târgoveţilor englezi.

Restauraţia de după falimentul politic al Parlamentului-coadă a condus la maxima polarizare a societăţii civile între nobili şi burghezi, clerici şi laici, angicani şi catolici, regalişti şi republicani. Şi, dacă Franţa Regelui Soare părea sfidată de remarca „Statul sunt eu”, dincolo de Canalul Mânecii acest deziderat era în litigiu între toţi cei tocmai menţionaţi.

Se cunoaşte, disputa a avut ca rezultat mutarea canapalelor din Parlament la distanţa la care spadele nu pot fi încrucişate între opozanţi şi aşa a rămas până azi. Epoca o impunea, căci suprimarea fizică a adversarilor era încă de departe cea mai utilizată cale de a le închide gura. Pe veci.

Din necesitatea obiectivă a reconcilierii a apărut teoria libertăţii confesionale. Şi a gândirii libere, ca şi a dreptului de a dispune de propria fiinţă. Asta într-o epocă în care ereticii erau fie spânzuraţi după procese sumare, fie asasinaţi pur şi simplu.

De formaţie preot anglican şi profesor de teologie la Oxford, artizanul ei n-a ezitat să renunţe la viaţa canonică pentru a se dedica spaţiului public, din cale-afară de furtunos, pasionant şi primejdios. A studiat filosofia înaintaşilor, ca şi pe cea a contemporanilor, până la a deveni el însuşi un mare gânditor. S-a dedicat medicinei, până la a fi cunoscut drept priceput şi rutinat. A corespondat cu mari fizicieni şi matematicieni fără a se face câtuşi de puţin de râs. Şi n-a ezitat să se avânte în politică în împrejurările care zămisleau cu mari dureri partidele moderne şi nici să scrie cu mare acurateţe ceea ce gîndea, oricât de periculos s-ar fi dovedit.

A fost secretar al primului-ministru şi l-a urmat în exil atunci când wigh’s au pierdut puterea. Exilul i-a permis călătorii de-a lungul şi de-a latul Franţei şi al Ţărilor de Jos, în urma cărora şi-a făcut cunoscute ideile care au devenit aproape imediat adevăruri universale. Iar acestea au evoluat în timp de la dreptul individului de a crede în Dumnezeu, la dreptul lui de a crede, indiferent de religie, naţie, sex, sau culoare a pielii. Prin consecinţă, cei ce nu cred în nimic, nu pot fi consideraţi oameni şi nici nu se bucură de libertate. Să fie asta replica la emfaza carteziană de la care am pornit?

Teoria cunoaşterii astfel profesate de John Locke a fundamentat Iluminismul, cu toate că ea însăşi s-a dovedit destul de sumară. Pe măsură ce natura umană a fost înţeleasă, ea nu a dăruit nimănui un trai mai bun. Contrar chiar, teoria cauzală a scindat societatea în curente, între care unele violente, perpetuate în timp: cu cât deducţiile despre mecanismele cunoaşterii s-au dovedit mai logice şi mai generale, cu atât au fost receptate mai puţin convingător în plan individual. Sau, cu alte cuvinte, reţetele lui despre cum ar trebui să ne trăim viaţa au devenit cu trecerea timpului tot mai desuete.

Poate şi numai pentru că mulţi consideră bazele Iluminismului drept moştenirea sa, cu greu îmi vine să cred că preotul Locke ar fi subscris vreodată de bună voie la aceast curent, devenit rapid, pe lângă filosofic, ştiinţific şi artistic.

Este evident însă că părintele emancipării a fundamentat calea spre stele.