Vladimir Colin, o evocare
Recenta aniversare a nașterii scriitorului Vladimir Colin – care ar fi împlinit, în 1 mai, 95 de ani – readuce în atenție nu doar o operă marcată de o originalitate profundă, ci și dezbaterea, mai mereu amânată imediat după enunțarea problemei, despre specificul românesc în literatura science-fiction. Apropierea de SF a scriitorului bucureștean, pe numele său real Jean Colin, este, întrucâtva, emblematică: el debutează ca poet, creația sa inițială (tributară climatului cultural din anii imediat postbelici, dar pasabilă în zona reverberărilor tinerești) marcându-i opera ulterioară nu în planul temelor și motivelor, al expresiilor autoriale sau, cu atât mai puțin, al motivațiilor naratoriale și mizelor esetice, ci în cel al unui construct scriitural definibil ca liric și, în egală măsură ca potențator de lectură în cheie metaforică.
Predispoziția lui Vladimir Colin pentru un soi de fantastic situat la interferența dintre utopic și oniric este vădită; ea crează o binevenită punte (dacă autorul nu și-a propus acest lucru, este irelevant, întrucât faptul cultural s-a împlinit) între tradiția fantasticului peri-științific cu care Mircea Eliade a dat târcoale SF-ului în epoca interbelică și SF-ul mai mult sau mai puțin canonic pe care, în literatura română, perioada postbelică nu l-a inventat, dar i-a dat dimensiune de masă. Titlurile prozelor sale scurte – subgen căruia Colin îi dă legitimitatea estetică, antitehnicistă, reclamată, postfactum, de generația fostului ”nou val” – sunt elocvente sub acest aspect: ”În cerc, tot mai aproape”, ”Ultimul avatar al lui Tristan”; ”Vestala timpului”, ”Giovana și îngerul”, ”Oneiros”, ”Zăpezile de pe Ararat”, ”Stânca de brocart”, ”Undeva, un om”. Istorisirile din spatele acestor titluri obligă, la rândul lor, cel puțin la relativizarea, dacă nu la redefinirea SF-ului exclusiv (sau precumpănitor) prin teme specifice.
Cel puțin două alte performanțe ale lui Vladimir Colin, în raport cu domeniul SF-ului românesc, mai trebuie menționate. Cea dintâi vizează interconectarea basmului și science-fiction-ului, atât în cheia basmului cult (precum în ”Legendele țării lui Vam”), cât și la cel ludic (”Xele, motanul din stele”). Cea de-a doua ține de construirea, într-un fandom (folosim aici sensul larg al termenului) care pare să fi avut fobie de narațiunea amplă în generațiile trecute, a două romane referențiale: ”Divertisment pentru vrăjitoare” (1972) și, respectiv, ”Babel” (1978), ambele puternic inovative, mai ales în sensul, evocat inițial, al configurării unui specific românesc al creației SF.
