Science-fiction-ul în cheia experienţei umane

Voi începe cu o precizare-garanţie: demersul de faţă nu-şi propune să repună în discuţie definirea domeniului literaturii şi artei science-fiction, ci doar să propună o cheie de lectură a acestui domeniu, care să contribuie, cel puţin la scara liliputană a grupării noastre, la reconstruirea unui sistem referenţial de concepte şi paradigme, sistem indispensabil unei bune raportări la actul de creaţie, indiferent dacă aceasta este făcută de pe poziţia creatorului ori de pe cea a consumatorului de cultură. Aducând însă în discuţie problema definirii domeniului SF, nu ezit însă să-mi afirm convingerea că, după trecerea unei întregi generaţii de la precedentele demersuri în această direcţie, o reluare a acestei teme de dezbatere este nu numai oportună, ci chiar absolut necesară, întrucât în acest interval de mai mult de două decenii, au cunoscut schimbări dramatice, chiar revoluţionare, atât cultura în ansamblul său, cât şi tehnologiile-suport de creaţie şi socializare a creaţiei, ori formulele de percepţie şi reacţie la actul cultural. Admit, totodată, că, aşa cum este el configurat astăzi, fandomul românesc SF – şi, într-o foarte mare măsură, şi cel general-european – nu manifestă decât o disponibilitate redusă pentru asemenea dezbateri, pentru care există un oarecare interes doar într-o serie limitată de medii universitare şi, deloc paradoxal, cultural-teologice. Aşa stând lucrurile, îngăduiţi-mi să intru în subiect.

Există un acord tacit că science-fiction-ul are specificitate exclusiv în registrul tematic. Secolul de evoluţie “în conştienţă de sine” a acestei literaturi (şi, deopotrivă, a celorlalte forme de manifestare artistică cu suport inspiraţional în creaţia literară de gen) a produs incontestabile dovezi ale faptului că SF-ului nu-i pot fi atribuite elemente de identitate specioasă, estetică, motivaţională, temporală ş.a.m.d. Nu se poate vorbi despre poezie SF, ci, cel mult, despre poezie cu motive SF. Nu există coregrafie, muzică, pictură ori sculptură SF, ci doar creaţii în aceste limbaje artistice care pot consona, mai mult sau mai puţin cu tematica SF – în fond, e o problemă de percepţie şi opţiune a receptorului. Creaţia SF nu echivalează cu curente estetice precum realismul, clasicismul, romantismul, nici cu “noul-nou roman”, destructuralismul şi altele de acest gen. Nu se poate pune semnul egal între science-fiction şi popularizarea ştiinţifică, educaţia civică, literatura de avertisment, formarea unei conştiinţe new-age-iste/neoateiste şi, în genere, propaganda de orice fel. În fine, ca să ne limităm doar la aceste raportări în negativ, nu avem de-a face cu o formulă de creaţie caracteristică doar unei anumite generaţii, unei anumite epoci istorice sau unei anumite matrici culturale.

Ceea ce dă specificitate domeniului science-fiction este, repet şi subliniez, o anumită opţiune în registrul tematic, fapt receptat, de altfel, şi la nivelul înţelegerii comune: pentru orice om, fie el şi neavizat sau neinteresat, a vorbi despre SF înseamnă a vorbi despre câteva subiecte predilecte: călătoriile spaţiale, impactul sau consecinţele unor experienţe ştiinţifice, robotizarea/cibernetizarea, întâlnirile cu alte civilizaţii sau cu proiecţii viitoare/alternative ale propriei noastre lumi şi altele asemenea. Toate acestea se încadrează într-un (ori, după caz, sunt reductibile la) registru categorial uşor definibil: registrul experienţelor umane.

Experienţa umană este, de altfel, o cheie de lectură aplicabilă întregii literaturi, nu doar celei SF. Din cele mai vechi timpuri şi până în viitorul prognozabil, creaţia literară şi artele convergente acesteia (scenariul, banda desenată, filmul şi animafilmul) au reflectat, au proiectat sau au sublimat experienţe umane – adică, pentru a fi cât mai explicit, au istorisit, au analizat, au extras înţelesuri sau au resemnificat, au anticipat sau au construit emoţii, stări, percepţii ş.a.m.d. specifice unei (sau unor) experienţe umane riguros sau neriguros definibile.

Ce este, totuşi, în sine, o experienţă umană? Poate cel mai satisfăcător răspuns, satisfăcător sub aspectul taxonomic, al tehnicii definiţiei, l-a dat, cu aproape jumătate de veac în urmă, esteticianul Tzvetan Todorov, care a construit următoarea formulă:

Experienţa umană se defineşte ca lumea personajelor şi obiectelor care acţionează conform unor cauzalităţi şi/sau scopuri, în timp.

Avem de-a face, aşadar, aşa cum ar trebui să avem în orice definiţie propriu-zisă, de reunirea sistemică a câtorva elemente individualizabile: personajele, recuzita (obiectele, deopotrivă în semnul material, direct, şi în cel transfigurat, imaterial, pe care-l desemnăm de obicei prin atmosferă literară), acţiunea, cauzalitatea, motivaţia (scopurile) şi desfăşurarea temporală (în sens progresiv, adică naratorial, regresiv, adică evocativ, sau neliniar, adică multitudinea practic nelimitată de combinaţii dintre cele două). Definiţia este, opinez, cu totul acoperitoare. Constituie experienţe umane distincte, cuantificabile, atât gestul abia evocat al unui personaj (“crononautul îşi alungă un gând”), cât şi suma tuturor prefacerilor pe care le cunoaşte o civilizaţie de-a lungul existenţei sale şi chiar dincolo de aceasta. Mai mult, experienţa umană, astfel definită, poate fi lesnicios identificabilă nu doar prin prezentarea ei în formulă narativă, ci şi prin transfigurări-metaforă: o vignetă caricaturală înfăţişând un ozenaut pus la jug reflectă o experienţă umană nespusă, dar deductibilă.

Inserez aici şi o precizare metodologică: prin “reunire sistemică” a mai sus pomenitelor elemente atrag atenţia că avem de-a face cu un sistem, adică cu o arhitectură care nu se rezumă la mulţimea elementelor sale, ci cuprinde şi legăturile dintre aceste elemente, care devin astfel, în logica morfologică a sistemului, elemente de sine stătătoare. Relaţia dintre un personaj şi un element de recuzită care-i este asociat acestuia (spada-laser a lui Obi-wan Kenobi) este, prin ea însăşi, un element distinct al experienţei umane relatate. Similar, natura de obiect-personaj a lui R2-D2, transgresiunea temporală a personajului titular din “Somwhere in time”, raportarea emoţională a lui Frankenstein la creatorul său, contagiunea eroului uman cu conştiinţa avatarului său (din epopeea “Avatar”) etc. sunt tot atâtea posibile lignaje-element ale experienţei umane.

Lămurind toate acestea, dar şi nescăpând din vedere faptul, deja enunţat, că experienţa umană este aplicabilă creaţiei literar-artistice în întregul său, haideţi să vedem în ce fel poate fi aceasta o cheie de identizare a domeniului science-fiction. Criteriul pe care l-am identificat şi vi-l propun este cel al gradului de probabilitate pe care experienţa umană prezentată direct sau sublimat îl poate avea. Astfel, putem vorbi, pe o scală a probabilităţilor, de experienţe umane certificate (cunoscute sau acceptate ca atare) – care ar corespunde domeniului literaturii convenţionale (main-stream), de experienţe umane posibile şi chiar probabile (asociabile domeniului nostru de interes, science-fiction-ul) şi, respectiv, experienţe umane imposibile (cărora le putem alinia variaţiunile literare horror, fantasy ş.a.m.d.) Mă grăbesc să recunosc: avem de-a face cu un criteriu care comportă un anumit grad de relativism: experienţe umane considerate altădată imposibile sau improbabile (călătoria în spaţiul cosmic, protezaurizarea, sociocibernetizarea, comunicarea cvasiinstantanee ş.a.m.d.) au intrat în cotidian, ceea ce ştirbeşte aura de SF (nu însă şi valoarea culturală intrinsecă) pe care o aveau, cândva, istorii precum “De la Pământ la Lună”, “Vă caută un taur” şi altele asemenea – iar în ceea ce priveşte clasa imposibilului, poate singura certitudine dobândită de omenire este că aceasta este imposibil de delimitat, motiv pentru care anumite motive (societăţile postcatastrofice, ca să dăm un singur exemplu) sunt horror sau tragic-realiste, în funcţie de atitudinea receptorului faţă de ele.

Spuneam, dintru început, că această cheie de lectură nu este şi nu poate fi considerată o definiţie a SF-ului (pe care-l putem circumstanţia, totuşi, ca fiind “literatura/reflectarea artistică a experienţelor umane posibile şi chiar probabile”) – argumentul decisiv fiind că ea nu surprinde decât un aspect particular a ceea ce acceptăm a fi science-fiction. Mă voi opri, deocamdată, aici, nu înainte de a aminti că, atunci când vorbim despre literatură şi artă, admitem de la început că ceva din natura “obiectului de studiu” este şi trebuie să rămână pentru totdeauna nedefinibil.