Wolfe-Wolfe

Vineri, 23 Martie, 2012

„Cel mai inteligent, cel mai subtil, cel mai periculos scriitor în viaţă”, spune Neil Gaiman. „O comoară naţională”, spune Damon Knight. Întrebare: la cine se referă cei doi scriitori? Cred că-mi ajung degetele de la o mână (şi nu sunt o creatură mutantă), poate amândouă, ca să număr cititorii de science fiction români care ar da răspunsul corect: Gene Wolfe.

Fireşte că Gene Wolfe nu e singurul care a primit şi va primi nenumărate laude. Dar e printre puţinii autori de science fiction care merită cu adevărat să fie numit scriitor. Pentru el, literatura bună e cea care poate fi citită de un cititor educat, capabil de o a doua lectură aducătoare de noi plăceri. Wolfe apelează de multe ori la naraţiunea la persoana întâi, a unor personaje chiar de el considerate nestatornice, pentru că se întâmplă de multe ori să mintă sau să uite – asta numai pentru a-i înlesni autorului posibilitatea de a crea un text voit ambiguu, aparent incomplet, cu aluzii foarte vagi, insuficiente cititorului fără o anumită pregătire sau ne-răbdător să parcurgă un univers intelectual extrem de pretenţios. Sigur că trebuie să fii un cititor educat, pentru că trebuie să recunoşti etimoane greceşti şi latineşti, să nu te sperie termenii gnostic şi cabală, nici galeria impresionantă de animale şi plante după care sunt numite personajele, dar trebuie să fii şi abil şi să pricepi, măcar câteodată, jargonul hoţilor, pentru ca, atunci când (dacă!) ai terminat cartea, să nu tragi concluzia că ai fost prădat de timp. Deci te poţi încadra într-una din următoarele categorii de cititori: a) începi cartea şi o laşi baltă, iritat că îţi aminteşte câte ştii tu din câte sunt pe lume; b) o duci până la capăt din perseverenţă, mai cauţi prin dicţionare, dar nu-ţi aduce nici o bucurie; c) începi să citeşti, termini cartea şi, peste un timp, o reiei, pentru că vrei să mai cazi o dată în extaz. Pentru cei din categoria a treia, un bonus: unele romane se însoţesc, în volume separate, de lexicoane menite să înlesnească lectura, dar mai ales traducerea lor.

Asemenea afirmaţii ar trebui să stârnească interesul şi să trimită la lectura povestirilor sale apărute în limba română. Din păcate, foarte puţine, dar situaţia se schimbă în bine. Dacă, până în 2008, cititorul român necunoscător de limbă engleză se scuza că nu prea avea cum citi Gene Wolfe în româneşte, de anul trecut, altfel stau lucrurile. Editura Alexandria a publicat primele două volume din seria intitulată Cartea Soarelui LungDe partea întunecată a Soarelui Lung (vol. I) şi Lacul Soarelui Lung (vol. II). Deşi câţiva cunoscători au susţinut imediat că ar fost ideal să apară mai întâi Cartea Noului Soare, pentru că, cronologic vorbind, această serie a fost publicată prima în original, volumele Soarelui Lung pot fi uşor înţelese fără a le cunoaşte pe cele precedente. Se aude că Soarele Nou va răsări şi la noi, chiar dacă întârziat.

A rezuma romanele lui Wolfe e un sacrilegiu. Nu-l voi comite. Vă invit în mod special să le citiţi ca şi cum ar trebui să le pregătiţi pentru tipar, pentru că numai aşa veţi începe să înţelegeţi un scriitor care a simţit el însuşi nevoia să-şi aprofundeze viziunea în eseuri despre operele lui.