Of, SF-ule!

Vineri, 23 Martie, 2012

În ultima vreme, prea multă lume se întreabă care este soarta SF-ului. Poate o face ca să înlocuiască întrebări mai vechi (dar la fel de iritante), şi anume „ce este SF-ul?”, „care sunt subgenurile lui?” sau „este SF-ul literatură?”. Cea din urmă, în mod special, e demnă de Marius Chicoş Rostogan.

Scriitorul Lucian Merişca este de părere că „SF-ul şi-a îndeplinit menirea şi nu trebuie să-l plângem dacă dispare ca gen explicit, disipându-se în toată civilizaţia şi creaţia umană” (revista Helion On-Line, nr. 8, februarie 2011). Din exterior, susţine L. Merişca, SF-ul este „foarte îngust şi derizoriu”, motiv pentru care s-ar fi născut conceptul de „sefeuri”.

Nu contrazic, acum, opinia de mai sus ori altele, similare. Mă rezum să afirm că „sefeuri”-le nu reprezintă un concept, ci o denumire ironică, maliţioasă chiar, aplicată de profani unui gen care, orice s-ar spune, îşi va menţine statutul de lider multă vreme de-acum înainte. Neştiutorii consideră că science-fiction-ul înseamnă exclusiv mutanţi scârboşi, roboţi scăpaţi de sub control şi, în cazurile de ignoranţă cronică, şerpi care ies din burţile astronauţilor prea curioşi. S-ar putea ca „sefeuri” să fie echivalentul lui „skiffy”, termen pe care l-am discutat în această rubrică, precizând că are conotaţii ironice şi-ar putea clasifica opere lipsite de minima rigoare ştiinţifică şi literară.

Un exemplu, din atâtea altele, care arată că SF-ul nu e cu un picior în groapă îl reprezintă antologiile Gardner Dozois. Ele nu se ocupă cu „sefeuri”. Până acum au apărut, la Editura Nemira, şase astfel de culegeri, toate mândre şi grăsuţe. Cele şase sunt, în fapt, doar trei, pentru că s-au împărţit în două antologiile după care s-au tradus, adică numerele 23 (apărut la noi în 2007-2008), 22 (2008) şi 24 (2010-2011) din colecţia iniţiată de Dozois în 1984. Nu e rău deloc că s-au împărţit în două. Dacă jumătăţile noastre au aproximativ 700 de pagini fiecare - avem şi o grăsană de 734 de pagini, nr. 5, 2010 - că de-abia le ţii în mână, închipuiţi-vă cât de groase sunt originalele şi cât de mici sunt, probabil, literele cu care s-a tipărit conţinutul lor... Gardner Dozois, scriitor şi editor american, este cunoscut în SF-ul mondial pentru două lucruri: a fost, timp de douăzeci de ani, editorul revistei Asimov’s Science Fiction şi editează, din 1984, seria The Year’s..., ajunsă la numărul 27. A primit de două ori premiul Nebula pentru povestire şi de cincisprezece ori premiul Hugo pentru cel mai bun editor profesionist.

Pe un astfel de om, care s-a preocupat mai mult de ceea ce au scris alţii, şi mai puţin de ce-a scris el, l-aş întreba azi cum crede că va evolua SF-ul. Sintezele publicate de el în antologiile anuale sunt, pentru cei care urmăresc cu ochi profesionist desfăşurarea fenomenului SF pe mai multe planuri – cărţi, reviste, antologii, filme; romane, povestiri, nuvele – surse de informaţii extrem de interesante despre ce editură/revistă a dispărut, tocmai s-a născut, a avut de suferit sau a supravieţuit. În cazul revistelor, ni se dau informaţii foarte precise despre tiraje şi vânzări, însă nu are rost să le înşir aici; dar, zău, e foarte interesant să afli că în 2004 existau mai multe reviste profesioniste serioase (tipărite) - Asimov’s Science Fiction, The New York Review of Science Fiction, Analog’s Science Fiction & Fact, The Magazine of Fantasy & Science Fiction, Realms of Fantasy, Interzone – iar în 2005 au rămas doar două, celelalte având o soartă vecină mai degrabă cu falimentul decât cu reînvierea. Nu-i nimic, în locul publicaţiilor muribunde au apărut altele, foarte curajoase, iar tirajele numără câteva zeci de mii de exemplare.

La noi, printre site-uri verzi de brad şi bloguri de mătase, nu e posibil să afli exact în ce tiraj s-a tipărit o revistă/carte sau câte exemplare din ea s-au vândut la un moment dat. Tipărim puţine cărţi pe an, iar reviste, vreo două. Pulsul SF-ului la noi nu se ia din asemenea statistici, care ar trebui, în primul rând, să existe, iar în al doilea, să fie publice. Pe piaţa SF mondială se publică în jur de 2500 de cărţi pe an, după estimările publicaţiei Locus: The Magazine of Science Fiction and Fantasy Field, valoroasă mai ales pentru scriitori şi pentru cei care transpiră ca să ajungă scriitori. Gardner Dozois ştie că la reviste se stă puţin mai prost, dar nu suferă doar piaţa revistelor SF, ci a revistelor, în general. În schimb, creşte numărul de romane SF, fantasy, horror, chiar şi cel de retipăriri. Editurile mici iau amploare, se iniţiază noi colecţii SF, de care se ocupă chiar scriitori ca Mike Resnick sau Robert J. Sawyer.

În opinia lui Dozois, puternice sunt semiprozinele de pe internet. Găseşti povestiri bune pe site-uri serioase şi povestiri de calitate pe site-uri la care nici nu te-aştepţi. Destinul semiprozinelor tipărite este să se transforme în reviste on-line, aşa cum fanzinele devin bloguri, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne bucurăm de ele cât mai apar şi pe hârtie. Dozois îşi îndeamnă cititorii să lase imediat antologia lui din mână şi să se aboneze măcar la una din reviste, iar ca să le vină în ajutor le oferă două-trei pagini cu adresele revistelor profesioniste şi preţul abonamentelor, pe lângă altele două, cu adresele editurilor, şi poştale, şi electronice.

În 2004, s-a inaugurat primul muzeu dedicat SF-ului din întreaga lume, Science Fiction Museum and Hall of Fame din Seattle, Washington. Asta nu înseamnă că science-fiction-ul ar fi răposat, aşa cum, dacă avem galerii de artă, nu înseamnă că a răposat pictura, sculptura, ori fotografia. În concluzie, deşi unii aşteaptă, chiar dacă nu cu sufletul la gură, ca SF-ul să-şi dea obştescul sfârşit, genul e departe de-a fi putea fi considerat muribund. Se descurcă foarte bine. Pe piaţa mondială, cărţile se vând în tiraje considerabile, iar numărul titlurilor creşte, nu scade.

Citiţi scriitori SF de elită. Străini, români, care vă cad mai bine. Nu vă puteţi plânge că nu-i găsiţi în librării. Încercaţi-i pe Alastair Reynolds, Paolo Bacigalupi, Ian McDonald, Robert Reed, Stephen Baxter. Gustaţi meniul Gardner Dozois.