Ofuri, nazuri şi năravuri
Au trecut vremurile bune când puteai să-ţi dedici ore şi chiar zile întregi numai lecturii. Lecturii de plăcere – e bine de precizat. Când te prinde o carte, o iei cu tine peste tot, în speranţa că ai timp să citeşti şi în micile pauze dintre activităţile zilnice. Citeşti, de pildă, în tramvai, dacă nu e aglomeraţie şi nu trebuie să te fereşti de sacoşe cu verdeţuri sau cutii de carton adăpostind pui vii. Sau dacă duhorile şi zgomotele aferente transportului în comun nu-ţi atrofiază, temporar, capacitatea lecturii. Citeşti în avion sau în tren, dacă tovarăşii de călătorie nu încep să-şi depene biografia „unică”, străin fiind tu şi de mare încredere.
Consider că fac parte dintr-o categorie de oameni binecuvântaţi, care lucrează cu cartea zilnic. Din păcate, nu am timp destul pentru cărţile care m-ar încânta sau mi-ar aduce rare bucurii spirituale, aşa că recurg şi eu la cititul pe apucate. Există unele cărţi care, scrise cu destulă uşurinţă, tot cu uşurinţă se şi parcurg. Intră aici, de exemplu, romanele poliţiste, pentru indivizi cerebrali, să zicem, şi romanele de dragoste, pentru inimi înclinate spre voluptatea suferinţei – lecturi tipice pentru călătorii mai lungi, cu trenul sau avionul. Nu sunt mulţi cei care deschid un volum în autobuz/tramvai. Acela e mediul amatorilor de ştiri, doar ziare gratuite găseşti prin staţii, dacă nu le-au furat gospodinele sărace, ca să şteargă geamurile cu ele, sau fauna boschetară, pentru aşternut proaspăt, pe timp de vară; autobuzul/tramvaiul e mediul perfect pentru zgomote de lanţuri trântite cu patimă de uşi metalice şi pentru urletele victimelor care ştiu că nu vor fi ucise prin asomare – vorbesc despre muzica dată la maximum, pe care o auzi dacă nimereşti lângă tânărul care-şi vâră în urechi căştile mobilului pierdut în buzunarele pantalonilor cu tur mărinimos, pentru cazuri de pântecăraie.
Iertaţi-mi această revoltă, fie ea şi inutilă, împotriva sacrilegiilor socio-intelectuale. Mi-a fost inspirată de o remarcă pe care nici nu ştiu cum s-o calific, auzită din gura unui om cu şcoală, cu o meserie extrem de utilă, din categoria celor mai năpăstuite pe la noi. Acest om cu şcoală se interesa de soarta un fost coleg de-al lui, exprimându-se astfel: „Ce mai face cutare? Scria SF în liceu. Mai scrie sau s-a scăpat de chestia asta?” De care „chestie” (oribil cuvânt, ar trebui scos în afara legii) „s-a scăpat” (of, Doamne...)? De SF? De scris? Nu asta contează neapărat. Ceea ce doare este ideea oripilantă – ca să folosesc şi eu cuvânt supărător, dar foarte potrivit acum – sugerată de întrebare: în mintea multora, scrisul, cititul sunt o adevărată pacoste. O nenorocire de care trebuie „să ne scăpăm” o dată şi pentru totdeauna, pentru că nu se mai poate aşa. Ei, dar manelele? Dar telenovelele? Dar vuvuzelele? Vedeţi, şi rimează! Suflă, măi, în vuvuzea, dă mai tare la manea, nu mai sta şi tot scria, dă cu cartea de podea! Scuza-ţi, v-ă rog, na-m ştiut că nu e corect „scria”, da’ altfel nu ţine rima.*
Încerc, şi prin această tabletă lunară, să dau ghes omului să citească. Sper că sunt puţini cei care nu au auzit de târgul de carte de la Bucureşti, Bookfest, 9-13 iunie. Printre cele mai apetisante lecturi science-fiction, fantasy şi horror propuse de editura Nemira la acest târg se numără Arthur C. Clarke, 2010: A doua odisee (Nemira) şi 2001: Odiseea spaţială; Neil Gaiman, Cartea cimitirului; Larry Niven, Jerry Pournelle, Steven Barnes, Dragonii Heorot, Dan Simmons, Olimp şi volumul al treilea din antologia The Year’s Best Fantasy & Horror, serie pe care v-am semnalat-o anul trecut, cred. Sunt cărţi proaspete, calde, aşa cum e şi Sfârşitul Pământului, de Lucius Shepard. Shepard ar trebui să vă facă cu ochiul, pentru că v-am vorbit mai demult şi despre Vânătorul de jaguari. Autorii amintiţi sunt cunoscuţi românului iubitor de science-fiction de pe vremea când genul era mai mult ascuns decât promovat.
De citit, pe alese. Mai staţi pe gânduri?
La sfârşit, un sfat umil, pe care îl ştiu din copilărie: „Cartea (SF) să-ţi fie prieten la drum, nu cărţile!”
