Bunica distopiilor

Edwin A. Abbott este un nume foarte puţin cunoscut la noi. În primul rând, pentru că principala sa operă, romanul „Flatland: A Romance of Many Dimensions" (Platlanda: o poveste romantică în mai multe dimensiuni), n-a fost tradus în limba română.

Criticul Florin Manolescu îl aminteşte doar conjunctural, de trei ori, în „Literatura SF". Prima dată, vine vorba de „Flatland" atunci când discută diferitele denumiri autohtone date literaturii SF, iar criticul remarcă forma de „roman matematic", caracterizarea lui I. Ionescu din articolul „Viaţa în lumea plană", apărut în „Natura", revistă ştiinţifică de popularizare, an. VIII, nr. 7, aprilie 1913, p. 193. A doua oară, când discută definiţia genului SF şi socoteşte că: „pe treapta cea mai înaltă a modelării indirecte s-ar putea recunoaşte analogia cu un model matematic". Iar a treia oară, când vine vorba de cronica publicată de Grigore C. Moisil în nr. 27 din 3 iulie 1923 în „Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor": „O călătorie în Flatland. Fantezie matematică".

Pentru că sâmburele axiomatic din care a rodit povestirea lui Abbott n-a reuşit să entuziasme partizanii autohtoni, precum Herbert George Wells l-a fermecat pe Henri Stahl, nimeni n-a scris „Un român în Platlanda" şi, în consecinţă, n-a fost amintit nici în „Anticipaţia românească" a lui Mircea Opriţă. La fel, Ion Hobana îl ignoră în volumele in seria „Autori, cărţi, idei": „Science fiction" (1983) sau „Literatura de anticipaţie" (1986). Nu este pomenit nici în biografia lui H.G. Wells: „Un englez neliniştit" (1996), deşi cei doi autori au fost contemporani, iar Exploratorul Timpului se joacă şi el cu dimensiunile spaţiului-timp. Nici Silvian Iosifescu nu-l aminteşte în secţiunea „Posibilitate, utopie, mit", din volumul "Literatura de frontieră" (1971).

Printre puţinii scriitori români atraşi de „naraţiunea euristică" în manieră Abbott se numără Ioan Petru Culianu. Nicu Gavriluţă amintea într-un articol din „Observatorul cultural" (Lumile multidimensionale si noile geografii ale imaginarului) că profesorul din America, specialistul în istoria religiilor, a început în 1988, la Universitatea din Chicago, un curs neobişnuit: „Ştiinţă şi religie. A patra dimensiune". Bibliografia înaintată studenţilor cuprindea şi cartea lui Edwin A. Abbott, alături operele semnate de Lewis Carroll, Albert Einstein, Isaac Asimov, Jorge Luis Borges.

În povestirea „Tic tac" din volumul „Deratizare" (1999), Lucian Merişca descrie agonia unui împătimit al jocului tri-, bi-, monoliard, care îşi pierde rând pe rând dimensiunile şi devine un punct (obiect zero-dimensional).

În Occident, Abbott este un autor citit şi citat. Iată ce zice „The Encyclopedia of Science Fiction", editată de John Clute şi Peter Nicholls:

Edwin A[bbott] Abbott (1839-1926) - cleric britanic, teolog şi scriitor, a cărui cea mai cunoscută operă, publicată iniţial cu titlul „A. Square", este „Flatland: A Romance of Many Dimensions" (1884). Povestită şi ilustrată de Domnul Pătrat, romanul cuprinde două părţi. Prima este cu precădere dedicată descrierii lumii bidimensionale din Platlanda, ai cărei locuitori şi-au stabilit o ierarhie socială proprie. În partea secundă, Domnul Pătrat călătoreşte în vis în universul unidimensional din Lineland (Ţara Linie), al cărei locuitori nu pot să conceapă un univers bidimensional. Apoi, la rândul său, primeşte vizita unui călător tridimensional din Spaceland (Ţara Spaţiului - se subînţelege: trimensional), numit Sfera, pentru că are o formă sferică, care-l convinge prin argumente ingenioase şi-l determină să creadă în existenţa lumii cvadridimensionale.

Autorul victorian e un oaspete obişnuit în cărţile de popularizare a ştiinţei, unde se discută probleme de matematică sau fizică n-dimensională. „Romanţul ştiinţific" a fost dezvoltat în continuare. Matematicienii Charles Howard Hinton (An Episode of Flatland - 1907), Martin Gardner, informaticianul A. K. Dewdney (The Planiverse - 1984), fizicienii George Gamow (Mr. Tompkins in Paperback - 1965), Rudolf V. Rucker (Spaceland: A Novel of the Fourth Dimension) şi alţii au ţinut fiecare să adauge câte ceva la ineditul univers creat de Abbott. Îndrăznim chiar să susţinem că putem decela influenţe chiar în literatura cyberpunk, precum rebelul „Neuromancer" (1984, din nou) de William Gibson.

Adevărata calitate al lui „Flatland", foarte puţin discutată în cercurile literare de pretutindeni, constă în faptul că micul volum adună în paginile sale o bună parte dintre elementele ce vor caracteriza distopia, un subgen literar în care ni se prezintă „cea mai anormală dintre lumile posibile", iar omul constituie o entitate „redusă la absurd" (Florin Manolescu).

„Ţara Plată" („Platlanda") a apărut în 1884, cu 100 de ani înainte de anul ales în 1948 de George Orwell pentru a descrie o lume total pervertită, în care minciuna a fost ridicată la politică de stat: „1984". Pentru a influenţa şi a dirija gândirea oamenilor, a fost inventat un limbaj aparte: „nou-vorba", temă prezentă şi în cartea clericului victorian, ai cărui eroi se plângeau de duplicitatea masculină:

„Când discutăm cu femeile, vorbim despre dragoste, îndatorire, drept, bine, rău, milă, speranţă şi alte noţiuni iraţionale, cu substrat sentimental, care nu există şi pe care am fost nevoiţi să le inventăm doar ca să ţinem în frâu exuberantele izbucniri emoţionale feminine. Dar între noi şi în cărţile noastre folosim cu totul alte cuvinte - aş putea spune chiar că vorbim o limbă diferită. Atunci dragostea devine aşteptarea unor beneficii, îndatorirea se transformă în necesitate sau potrivire, iar celelalte vorbe se preschimbă într-un mod asemănător."

Abbott şi-a structurat volumul în 22 de capitole (numărul literelor din alfabetul ebraic şi al arcanelor din Tarot), dispuse în 2 părţi. Într-o astfel de abordare, se poate lesne explica de ce prima parte cuprinde 12 capitole, iar a doua începe cu al treisprezecelea (Moartea, ca o premiză a Renaşterii), dar faptul în sine nu este atât de şocant cât fragmentul ales drept motto al părţii secunde:

„O brave new worlds,
That have such people in them!"

„O, mândră lume nouă,
Care cuprinzi astfel de oameni !"

E replica Mirandei din actul V al piesei „Furtuna" de William Shakespeare, o exclamaţie care avea să dea titlul unui alt cunoscut roman distopic, „Minunata lume nouă" (1932) de Aldous Huxley.

Lumea bidimensională a lui Edwin A. Abbott se bazează pe segregare. Diferenţierea este atât sexuală cât şi socială. Bărbaţii din Platlanda sunt poligoane mai mult sau mai puţin regulate, în vreme ce toate femeile, fără excepţie, sunt nişte segmente de dreaptă. Casele din Ţara Plană au cel puţin cinci laturi şi două uşi: una largă, pentru bărbaţi şi alta îngustă, pentru femei. Bărbaţii se tem de femei, care îi pot înţepa mortal, mai ales dacă vin chiar din faţă, când segmentul de dreaptă apare ca un punct. Prin urmare, consoartele planlandezilor sunt obligate prin lege să se fâţâie pe stradă, ca să fie cât mai vizibile.

Bărbaţii sunt împărţiţi după numărul de laturi. Casta cea mai de jos cuprinde triunghiurile, adică soldaţii şi muncitorii. Lumea este guvernată de cercuri (poligoane cu un număr infinit de laturi), care deţin puterea absolută în Platlanda. Eroul povestirii este un pătrat, un „guler alb" din casta intelectualilor, ce cuprinde şi pentagoanele. Aristocraţia formează o minoritate selectă, ai cărei membri au minimum 6 laturi.

Politicienii sunt mai ales preoţi, grupaţi într-o singură organizaţie, Partidul Cercului. Pacea socială se bazează pe principiul egalităţii laturilor: locuitorii poligonali trebuie să arate perfect. Figurile neregulate sunt abandonate de părinţi, batjocorite de fraţi şi surori, neglijate de slujitorii din casă, urmărite cu teamă de cetăţeni şi denunţate poliţiei. Dacă totuşi ajung la maturitate, ele sunt executate sau li se interzice să se căsătorească şi să procreeze. Deci, ca să poată trăi câtuşi de cât normal, platlandezii trebuie să aibă măcar două laturi egale, adică să fie triunghiuri isoscele.

Ambiţia de a parveni i-a determinat pe unii dintre eroii lui Edwin A. Abbott să săvârşească fapte reprobabile, demne să fie înfăţişate de pana unui Theodore Dreiser, John Braine, Nicolae Filimon sau Liviu Rebreanu. Unele poligoane şi-au dat copii pe mâna medicilor, care le-au frânt laturile în două, în încercarea de a le spori numărul. Riscurile erau imense, din 10 prunci supravieţuia operaţiei doar unul; dar dacă scăpa, el căpăta un statut social care ar fi necesitat, în mod normal, o evoluţie de două-trei sute de generaţii.

Obsesia perfecţiunii matematice dezumanizante apare şi în romanul „Noi" de Evgheni Zamiatin, scris în 1920, publicat în 1927 (traducerea românească realizată de Mihai Maxim a apărut în 1998, la Editura Paideia). Aici, numele oamenilor sunt substituite printr-o literă urmată de un şir de cifre, procedeu preluat ulterior şi de George Orwell. Eroul principal, D-503, e un matematician de geniu, cetăţean model, perfect înregimentat într-o societate unde „numerele" se încolonează zilnic ca să iasă la plimbare colectivă: „aşa cum sunt prezentaţi luptătorii pe monumentele asiriene: o mie de capete, două picioare turnate - un întreg, două mâini desfăcute - un întreg." Statul e condus de un Binefăcător, reales an de an în Ziua Unanimităţii, pentru că: „istoria Statului Unic nu cunoaşte întâmplarea ca vreun singur vot să fi îndrăznit a încălca măreţul unison". Drept răsplată, în această zi, fiecare număr primeşte o uniformă nouă, albastru-gri.

Uniformitatea, monotonia definesc întotdeauna distopia. Viaţa din Platlanda a fost plictisitor de cenuşie, până când unii au reuşit să-i dea culoare şi au început să-şi vopsească laturile în felurite chipuri. Astfel ei şi-au creat o personalitate VIZIBILĂ, uşor de recunoscut. Conform celor povestite de domnul Pătrat, avântul policolor a pătruns şi în lexic, a determinat o perioadă de efervescenţă creatoare, iar vocabularul platlandez s-a îmbogăţit atunci cu o mulţime de noi cuvinte.

Spre deosebire de chinezi, unde galbenul putea fi purtat doar de împărat, în ţara plană oricine putea să-şi vopsească laturile după poftă. Culoarea a şters diferenţierile sociale, figurile geometrice şi-au pierdut respectul datorat aristocraţiei şi clerului, au început să-şi neglijeze îndatoririle şi, în cele din urmă, acumularea nemulţumirilor a provocat o revoltă. Ea a fost înăbuşită în sânge de femeile dirijate de cercuri, categorii limită, care nu puteau umbla „cu latura vopsită".

O „conjuraţie" asemănătoare între putere şi femei apare în „451 Fahrenheit" de Ray Bradbury, unde Mildred, soţia pompierului Guy Montag, l-a trădat şi eroul a fost nevoit să-şi incendieze propria locuinţă. Lucrul era previzibil. Femeia trăia în lumea înfăţişată de trei ecrane imense de televizor, montate fiecare pe câte un întreg perete şi a trecut printr-un proces gradat, ireversibil, de spălare a creierului. În cele din urmă, Mildred ajunsese să creadă că personajele din programele TV interactive, cu care se afla zi şi noapte în legătură, constituiau familia ei şi s-a înstrăinat de soţul ei.

Sper că exemplele citate mai sus au prezentat destul de sugestiv felul în care satira lui Edwin A. Abbott a pregătit terenul şi i-a inspirat pe creatorii marilor distopii din secolul XX. Precum H. G. Wells a anticipat rolul jucat de tancuri, avioane, gaze toxice într-o confruntare armată, reverendul englez a redat pericolele la care se expune o societate izolată, limitată axiomatic în numele unei ideologii „salvatoare". În ciuda aspectului savant şi al aerului desuet, „Flatland" reprezintă un punct de reper în istoria SF-ului mondial, un fel de bunică a distopiilor - un avertisment pe care secolul XX l-a înţeles prea târziu. Să sperăm că în viitor cartea îşi va afla un traducător inspirat şi apoi va călăuzi noile generaţii atât în lumea unor geometrii exotice, cât şi în viaţa de zi cu zi. În esenţă, „Flatland" ne învaţă o lecţie simplă: orice platitudine poate căpăta o dimensiune suplimentară, un înţeles, dacă i se adaugă un strop de culoare.

(Edwin A. Abbott, Flatland: A Romance of Many Dimensions, 1884.)
Pro-Scris, 3 (29-30) / 2004