În vremurile lui Kvala

În copilăria mea, am primit un caleidoscop. Era un cilindru în care, dacă-l roteai, vedeai un mozaic din cioburi de oglinzi colorate. Culorile erau atât de vii, atât de priceput aranjate, încât mie mi se părea că mă poartă spre locuri feerice. În acele locuri nu trebuia nici să dorm după-amiaza, nici să mănânc scârbavnicul Grenadiermarsch, nici să zâmbesc cu inocenţă prefăcută lui tanti Pipi (jur că aşa i se spunea) sau altor baborniţe cu paporniţe care veneau în vizită la noi şi mă prindeau de bucuţe (de obrăjori!), chipurile ca să-şi exprime aprecierea faţă de mutriţa mea drăgălaşă.

Vremea renunţării a venit la mine mult mai târziu decât la alţii. De-abia la patru ani după ce a apărut la Editura Bastion (2008). Totuşi, consider că a sosit în biblioteca mea exact la momentul potrivit. Acest volum de povestiri şi nuvele mi-a adus aminte de caleidoscopul din copilărie. E un amalgam superb de lirism, devieri în romantism, scurte şi binevenite, epic sumbru, tipic unei realităţi sociale şi politice deprimante, comic, satiră, autoironie, toate acestea în lumile alternative închipuite de un povestitor excelent, dornic să experimenteze mai multe stiluri.

Noapte bună, Tereza e, fără dubiu, o semnătură sensibilă, dominată de simboluri, scrisă de latura feminină a eului lui Marian. Puţin prea lirică pentru mine. Izul arhaic e susţinut de exprimări precum „cerb aripat”, „două lune care potopeau înaltul cu argint” – un Marte văzut cu ochi de moşneag? Neologismele, brutale, („germinator”, „coordonate”, chiar şi banalul „buton”) sparg globul sensibilităţii, dar au menirea să-ţi aducă aminte că, de fapt, Marian Truţă scrie SF. La început, ai impresia că citeşti primul dialog dintre Pygmalion şi Galateea cea înviată de Afrodita. Numai că eroul lui Marian se numeşte Clais şi e cam pierdut în spaţiu, iar pe eroină o cheamă Tereza, e mândră şi cam obraznică. Mi-a plăcut ideea oglinzilor care din când în când se luminează. În ele apar chipuri necunoscute şi spun „lucruri fără noimă”.

Tot de lirism ţine şi topica stranie, bazată pe inversiune, din Vânătoare de cârtiţe: „Adânc dormea Rudi şi nu visa nimic”. Povestirea, o distopie, ţine de categoria Apocalipsa, maică!, pentru că se sugerează existenţa mai multor comunităţi umane care au cunoscut vremuri mai bune, însă acum sunt şubrede, cu brute pe post de lideri. Apare şi motivul gonirii intrusului.

Început de anotimp ploios la Ezary are o intrigă evazivă, pierdută în romantism. Am reţinut reluarea voită a formulei „este o zi/dimineaţă/seară frumoasă”, una din stereotipiile unei societăţi sumbre, în care „am redat lumii toate deşerturile, am salvat jungla ecuatorială, plămânul uriaş al Pământului [...]. Agricultura a reuşit să hrănească o lume din ce în ce mai numeroasă [...], dar asta a implicat un sacrificiu”: florile.

Dacă nu citeşti povestirea Năstruşnic, surâsul, şi te rezumi la titlu, ai zice că şi ea e lirică, din cauza termenului „surâs”, sinonim mai feminin al zâmbetului. Noroc cu adjectivul „năstruşnic”, care îţi dă de gândit. E un text bazat pe dialogul dintre Sabatini şi Giulio, cazaţi la închisoare, un spaţiu unde minţii i se acordă prea multă libertate. Citiţi şi aflaţi singuri cine sunt Giulio şi Sabatini.

De ce cad îngerii este, structural vorbind, reuşita volumului: e ciclică, începe cu o întrebare adresată direct cititorului şi tot aşa se şi termină. Liricul e iarăşi prezent, dar în doze tolerabile. E un text credibil. Cu toţii dorim să cunoaştem un înger. Mulţi şi-au imaginat scenarii cu îngeri. Unii le taie aripile, alţii îi omoară pur şi simplu pentru că nu suportă să ştie că fericirea există. Da, e o dihanie care sălăşluieşte la niveluri înalte, tot pe-acolo pe unde e şi inteligenţa. Îngerul cade în curtea lui Cosimo aşa cum, în Lungul drum din cer acasă (nuvelă a lui Marian publicată într-o antologie de steampunk românesc) cade Gagarin în ograda lui Ieronim, iar Ieronim are impresia că vede o „momâie de bâlci”, din pieptul căreia ies nişte maţe.

Lungul drum..., De ce cad... şi Vremea nebuniei conturează un spaţiu al ţăranului „prost sau suspicios”. Acesta strigă „ieşi dracului afară”, nevasta lui e „fă” şi se jură cu „să-mi sară ochii”. Noroc că e „viclean şi dotat cu ceva isteţime.” Viclean, la Marian Truţă. Maestru în arta disimulării, la Preda. Acelaşi tip de caracter. Un „moromete”. Capabil, dar îngrădit de lume şi neîmpăcat. Mai bine aşa, decât senin şi penibil, ca la Creangă. Spaţiul lui e un amestec de grobian şi inteligenţă, lucru subliniat şi de înclinaţia lui Marian spre nume italieneşti, precum Cosimo, Giulio, Campastrella ori Sabatini, dar şi spre cele autohtone grosolane, mai degrabă porecle: Grigore a’ lu’ Pulifrici, Fornăilă, Găozaru, Pizdelea, Trei Pâini.

N-am scăpat de senzaţia că citesc din Preda, mai ales din volumul I al Moromeţilor. Poate din cauza unor nume ca Sfarog din Vremea nebuniei, poate din cauza relaţiei brutale dintre bărbat-nevastă-fiice, evidentă şi în textul cu cârtiţele. Poate din cauza senzaţiei că oameni ca Sfarog cu ale lui muieri trăiesc într-un mediu din care lipseşte sentimentul uman al apropierii sufleteşti, fiind înlocuit de patima avuţiei, de pasiunea vorbitului urât, a ghionturilor, a palmelor, de poftele carnale astâmpărate cu sălbăticie – trăsături specifice relaţiilor umanoide de pe vremea traiului în peşteră.

În virtutea acestor relaţii, personajele pozitive ale lui Marian sunt crude. Cel din Vremea renunţării a incendiat de unul singur un sat de mujici, pentru că „era plin de bătrâni, iar femei, ioc.” Cel din Vremea nebuniei e un mare senior peste mai multe sate, deci şef peste ţărani. Are drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Omoară dezinvolt şi inconştient: „Încă mă mai gândeam dacă să-i fac felul sau să-l cruţ, când degetul a pornit de capul lui şi s-a îndesat în trăgaci.” Până la urmă, va îndura şi el torturi fizice. Nuvela (mă deranjează, din nou, opţiunea editorului de a clasifica toate textele din carte drept povestiri, de parcă genul epic nu ar conţine şi alte specii) are cap şi coadă. Nu trebuie să bâjbâi la final, nu rămâi cu ochii în soare, nemulţumit că nu ştii ce s-a întâmplat cu personajul care a ajuns să-ţi placă. Sigur că, la modul general, unele povestiri nu cer încheieri, dar altele cer neapărat să fie închise. Vânătoarea de cârtiţe poate să-l lase pe bietul Rudi în aer („singur pe drum, trecuse Rudi, om neînarmat, murdar şi zdrenţăros, dar viu” – iar inversiune, iar lirism), pentru că el va apărea şi în alte povestiri, cu semnificaţii diferite. La fel se întâmplă şi cu alte personaje, ca Horbinger. Într-o povestire e de-abia pomenit, nici măcar activ, în alta e printre eroii principali. Ăia cu minţi strălucitoare, dar pierdute.

Vremea renunţării e piesa de rezistenţă a volumului, ciclică şi ea. De data asta, un întreg alineat din deschidere e reluat, cu modificările necesare, la încheiere. După el, la început, apare propoziţia „Iată faptele, prieteni.” Cu virgulă şi cu litere îngroşate. La final, se repetă aceeaşi propoziţie scurtă, cu tâlc, dar fără virgulă şi cu litere obişnuite: „Iată faptele prieteni.” Sunt nedumerită. Iată de ce: cartea suferă imens la capitolul virgulă. Am pus eu virgule cu grămada, chiar în timp ce-o citeam, dacă tot eram cu pixul în mână şi făceam însemnări. Am corectat şi greşeli ca „ia spus”. Nepermise, zău. O dovadă de nepăsare din partea corectorului, asta în caz că s-a ocupat vreunul de volumul acesta. Şi-atunci, mă întreb dacă lipsa virgulei din propoziţia de la final e voită, adică e o găselniţă, iertaţi-mi cuvântul poate necorespunzător în opinia unora, sau doar o altă scăpare/neglijenţă.

Multe aş avea de spus despre cea mai densă nuvelă din volum, care ar putea oricând deveni roman. Doar câteva idei: o lume alternativă în care Germania a câştigat războiul, un profesor care caută leacul împotriva morţii, luminiţele văzute de cei în moarte clinică sunt suflete care urcă sau coboară, originea rasei umane se află în deşertul Gobi unde, înainte de apariţia omului, stăpânea o civilizaţie superioară nouă, care a găsit calea spre nemurire. Mare păcat ar fi să trădez mai multe despre o nuvelă extrem de captivantă.

Există multe meserii pe lume. A lui Marian Truţă e cea de povestitor. Sper să nu şi-o trădeze niciodată.