Un nou volum horror? De groază!

V-aţi cumpărat The Year’s Best Fantasy and Horror, volumul III (Nemira, 2010)? Nu? Atunci vă spun eu ce pierdeţi, fiindcă, e clar, numai de pierdut aveţi dacă treceţi cu vederea superbele texte din această carte.

În măsură mai mare decât volumele anterioare, acesta este pentru mofturoşii mofturoşilor. Pentru cei care strâmbă din nas când dau peste lecturi previzibile sau prea uşor de înţeles. Aud deja glasuri care spun că sunt subiectivă şi fac prea multă reclamă textelor horror şi fantasy. (Atenţie la cuvântul „fantasy”! Profit de ocazie ca să remarc, de dragul devierii, că în DOOM2 nu l-am găsit, în schimb, am găsit cuvântul „horror”, articulat „horrorul”, deci acesta din urmă aparţine, „cu acte”, limbii române. Să strâmb din nas au ba? De data asta, ba.) Ce să fac dacă îmi plac atât de mult povestirile de groază? De groază? Expresia aceasta, care se folosea mai demult în special pentru filme, îmi sună acum naivă şi neserioasă, potrivită doar în gura ţâncilor de-a patra cu muci la nas, care discutau plini de entuziasm despre filmul cu vârcolaci văzut sâmbătă noaptea la Filmski Maraton.

Eşti de groază! De câte ori nu vi s-a spus aşa, fie admirativ, fie cu o undă de reproş? Dacă citiţi ultima nuvelă din culegere, Esenţa dorinţei împlinite, de Ysabeau S. Wilce, veţi constata că o asemenea caracterizare se potriveşte perfect fiecărui personaj al ei. Este cel mai straniu text pe care l-am avut sub ochi în ultimii ani şi, recunosc, m-a încântat cu fiecare rând. E o ţicneală, iertat să-mi fie cuvântul lipsit de distincţie, dar una scrisă cu har. Personajele principale sunt Prinţul cel Dur, un soi de zbir blând care o ia pe coajă la sfârşit, şi Pacoste Măruntă, o copilă dată naibii, din cauza căreia se întâmplă toată povestea. Textul conţine câteva cuvinte magice, redate cu simboluri din setul Windings, care pot să dobândească orice înţeles e în stare cititorul să le dea. Mă ard degetele să povestesc mai mult, dar renunţ, altfel v-aş priva de o rară plăcere. Citiţi nuvela ca pe un scenariu de film, ca pe-un basm pentru oameni mari, ca pe-o aiureală, dacă doriţi. Veţi simţi nevoia să căutaţi legătura cu titlul şi cu mottoul, o strofă din William Blake. În caz că veţi avea altă părere despre nuvelă decât mine, oricum sunt salvată. Când veţi ajunge la final, veţi fi tentaţi de o plimbare prin Grădina de flori a lui Madam Rose, iar de acolo sigur nu scăpaţi teferi.

După ce vă lămuriţi ce e cu strofa aceea din Blake, puteţi să treceţi la lucruri mai simple. De pildă, poezia Am devenit rea (he-he, asta mi se potriveşte mie de minune...), de Jeannine Hall Gailey. Este vorba despre o fetiţă cu codiţe, parcă scoasă din poveştile Fraţilor Grimm, mai precis din Cele şapte lebede, pentru că ţese douăsprezece cămăşi pentru doisprezece fraţi transformaţi în piatră, e transformată în pasăre şi cunoaşte graiul suratelor cu pene. Hotărâţi singuri de ce a devenit rea.

Ce părere aveţi despre o tradiţie care se numeşte Culesul Îmbătaţilor de prin copaci? Beţivii sunt victimele unei licori făcute din fructele unui coacăz crescut din cadavre de animale. Aşa-i că-i o idee mai trăsnită decât extrasul razelor de soare din castraveţi, la care s-a gândit Swift în secolul al XVIII-lea? Poate doriţi să degustaţi Licoarea nopţii, preparată de Jeffrey Ford, autor pe care îl găsim şi în volumul al doilea din The Year’s Best..., cu Freamătul minţii, o povestire despre oameni care pretind că-şi amintesc cum au trăit în burta mamei. Celor cărora li s-a făcut dor de poveşti clasice cu stafii le recomand Găsit cel din urmă, de Christopher Harman. După aceea pot trece iar la poezie, poate la Persefona şi prinţul se întâlnesc la un pahar, de J.H. Gailey.

Încă o dată: v-aţi cumpărat The Year’s Best Fantasy and Horror, volumul III (Nemira, 2010)? Da? Atunci vă rog să confirmaţi, pentru cei care au răspuns negativ la întrebarea mea, că tot ce am scris aici e adevărat.