Sfârşitul lumii pe care o/îl cunoaştem

Teama de apocalips este una egoistă, pentru că nu de sfârşitul omenirii ne doare pe noi, ci de al nostru. De obicei, cine se gândeşte la un scenariu apocaliptic se închipuie pe sine drept singurul supravieţuitor: „Eu sunt cel care voi rezista şi voi sfida sfârşitul lumii.”

Sunt însă oameni care, mai altruişti din fire, le oferă altora şansa de a supravieţui unui cataclism care distruge omenirea. În antologia Tărâmurile pustiite – poveşti ale apocalipsei (editura Nemira, 2009), coordonatorul John Joseph Adams reuneşte povestiri de Stephen King, Gene Wolfe, Jack McDevitt, Dale Bailey, Orson Scott Card, George R. R. Martin, dar şi alţii, la fel de cunoscuţi, mai ales cititorilor care au parcurs antologiile science-fiction Gardner Dozois, apărute la noi în ultimii ani.

Nu poţi pleca din Tărâmurile pustiite. Te pândesc case goale, ochi mai flămânzi ca ai tăi. Te sfâşie dureri vechi. Te bântuie neputinţa. Eşti copil, te plimbi de mână cu sora ta şi nu ştii dacă e bine să pleci în oraş, în căutarea părinţilor, sau să rămâi în casă, unde mai sunt ceva provizii şi un televizor fără sunet. Eşti om de ştiinţă şi explorezi tuneluri fără capăt, urmărit de creaturi scunde, disproporţionate, care parcă seamănă cu oameni care n-au mai văzut pământul la suprafaţă de cine ştie câte sute de ani. Eşti o femeie singură, te trezeşti cu un străin în casă şi nu mai ţii minte dacă e sau nu fratele tău.

Dar sfârşitul lumii are şi avantajele lui. Te cheamă Wyndham, ai fost cândva şofer,  ai la dispoziţie o provizie serioasă de băutură şi timp cât vrei să te apuci de filozofat, mai ales spre seară, când ţi se pare că noaptea nu se lasă, ci se ridică sub forma unor bazine de cerneală ieşite din pământ. Din când în când te vizitează o cuconiţă nu prea curată, care turuie vrute şi nevrute. Până la urmă, când vede că nu o iei în seamă, începe să suspine.

Atunci îi aduci şi ei un pahar de băutură... Iar liniştea nu se sfârşeşte niciodată.