O poveste văzută prin ochii lui Stephen King

„Am inima unui băieţel... şi o ţin într-un borcan, pe birou”, obişnuieşte să spună Stephen King când e întrebat de unde îi vin ideile pentru povestirile şi romanele sale. Citatul i-a fost atribuit şi lui R. Bloch, şi lui A. Hitchcook, dar, indiferent cine l-a rostit prima oară, tot lui King i se potriveşte mai bine. Una din numeroasele dovezi în sprijinul acestei sumare, dar pertinente, autocaracterizări e romanul său, Ochii Dragonului (Editura Nemira, 2008). Începe, ca toate poveştile, cu „A fost odată ca niciodată”, cu un regat străvechi, un rege foarte bătrân, o regină mult mai tânără şi fiii lor. Sarea şi piperul romanului e însă Flagg, vrăjitorul cel cumplit. Simţindu-şi ameninţată poziţia de sfetnic, îl omoară pe rege, dă vina pe fiul cel bun al acestuia, Peter, pe care îl închide într-un turn, şi îl încoronează Thomas, fiul cel rău şi invidios, ca să-l manipuleze pentru a-şi menţine avantajele la curte. Sigur că finalul e unul fericit, căci binele învinge răul, însă vrăjitorul dispare miraculos, chiar înainte de a fi străpuns de săgeată...

Până aici, un basm ca oricare altul. Va ţine cu sufletul la gură cititorii-copii, care se vor distra copios (dar pe ascuns!) aflând că, în noaptea nunţii, regele îi explică reginei neexperimentate că „paloşul” lui urmează să fie prelucrat la fierărie. Nu lipseşte din acţiune un dragon, ucis încă din primele pagini, prin ochii căruia labilul Thomas îşi spionează tatăl ameţit de băutură şi vede cum e otrăvit de Flagg. Tuşele horror se regăsesc în pasajele care descriu pânda şi coşmarurile băiatului, excelente secvenţe de umor grotesc: regele, cu berea scurgându-i-se pe barbă, se răsteşte la trofeul său, dragonul mort, îl sfidează arătându-i goliciunea şi se scobeşte în nas.

Aşadar, priviţi în Ochii dragonului ca să găsiţi un melanj din elemente de basm, fantasy şi horror, excelent distribuite într-o naraţiune situată în afara tiparului Stephen King. Lectură (distracţie) plăcută!