O Cenuşăreasă distopică pe malul Râului liniştit

Nicola Griffith - Râul liniştit
Luni, 23 Aprilie, 2012

Premiul Nebula. Premiul World Fantasy. Şi altele, nu mai puţin importante, chiar dacă mai puţin cunoscute. Le-a primit, pentru romanele ei, scriitoarea Nicola Griffith, pe care editura Millennium Press din Satu Mare ne-o face cunoscută prin Râul liniştit, apărut în anul 2005.

De la primele rânduri, cartea mi-a amintit, prin atmosferă, de două romane devenite producţii cinematografice. Primul este Hrana verde, film de pe la începutul anilor 1970 (premiat şi el cu Nebula), ecranizat după romanul Make Room! Make Room!, de Harry Harrison. Al doilea este 1984, bazat pe cartea cu acelaşi titlu de George Orwell. Repet, liantul dintre cele trei producţii literare este, în primul rând, atmosfera. Avansând însă cu lectura, am descoperit în romanul Nicolei Griffith o propoziţie pe care îmi permit să o consider un posibil motto al cărţilor şi filmelor despre comunităţi în decădere, terorizate de un regim totalitar sau înnebunite de foame: „Unii oameni sunt ilegali din naştere”. Precizez, măcar pentru a ne distra puţin, că acesta nu este o afirmaţie speculată exclusiv de contextul science-fiction; pe lume au existat întotdeauna oameni născuţi într-o dimineaţă sau pe înserat, care n-au avut în viaţa lor identitate şi nici nu i-au simţit lipsa.

Nu acesta este cazul eroinei Frances Lorien van de Oest din Râul Liniştit, un roman incitant, bine tradus de Roxana Brînceanu, însă foarte prost tipărit – divaghez puţin: literele sunt mult, mult prea mici şi foarte, foarte şterse; în consecinţă, şi cartea devine prohibitivă pentru cititorii care nu (mai) au ochi buni. Ce te faci când rândurile încep să se mişte sub forma unui şir de furnicuţe când albe, când negre, care-şi tot pierd povara de pe spate? Ori te enervezi şi închizi cartea după două-trei pagini, ori îţi mai pui un rând de ochelari şi continui sârguincios lectura, pentru că, trebuie să recunoaştem, e cel puţin interesantă. Se narează şi la persoana întâi, şi la persoana a treia, din trei perspective temporale diferite, dar punctele de vedere aparţin toate eroinei – aşa ne mărturiseşte însăşi autoarea, pe site-ul ei oficial – şi se referă la momente diferite din viaţa ei: copilăria petrecută în sânul unei familii foarte bogate, existenţa actuală, de angajată a unei uzine de reciclare a apei, care trăieşte voit sub o identitate furată, şi viaţa pe care dus-o din clipa în care e răpită, abandonată într-o stare vrednică de plâns şi până când o găseşte Spanner, femeia care îi va deveni tovarăşă de hoţii şi sex. Fragmentele despre copilăria lui Lore, menite să-i justifice faptele viitoare, nu sunt inserate în ordine cronologică. La un moment dat, simţi nevoia să iei creionul în mână, să reciteşti pasaje întregi şi să le numerotezi, ca să ordonezi în evenimente. Poate din această cauză acţiunile eroinei nu par întotdeauna logice. Nu înţelegi de la început de ce, odată scăpată de răpitori, refuză să se întoarcă la familie şi preferă să ducă un trai împovărat, într-un mediu al hoţiei şi-al înşelăciunii, alături de isteaţa Spanner, cea unsă cu toate alifiile. Numai după ce afli că a fost abuzată de familie îţi explici cum de se complace să joace un rol, deşi e conştientă că poate reveni oricând la un trai lipsit de griji. Preferă să lucreze într-o uzină, să-şi ascundă o parte din cunoştinţele despre purificarea apei, să trăiască mereu cu spaima că va fi descoperită, că-i va observa cineva însemnul clasei favorizate din care provine, şi anume rădăcinile cenuşii ale părului vopsit în roşu, culoarea care i-a displăcut întotdeauna.

Râul liniştit nu este un roman în care să fie prezent umorul, pentru că acest ingredient ar fi deplasat în atmosfera veşnic ploioasă şi mohorâtă creată de autoare. Am descoperit, totuşi, câteva picături stilistice vesele pe care Nicola Griffith le-a folosit, sper, ca să mai destindă trăsăturile încruntate ale personajelor şi, implicit, ale cititorilor. De exemplu, despre bunica eroinei principale se spune că nu era foarte bogată, dar „destul de bogată ca să fie proastă”. Mi-ar fi plăcut să regăsesc pe primele pagini ale cărţii şi titlul original al romanului, dar am rezolvat problema imediat, mulţumită internetului. Curioşii ca mine să afle că acesta este Slow River. Cel puţin neinspirată aş cataloga ideea de a face un cuprins când cartea nu are capitole care să poarte un titlu. Nu e prima dată când am întâlnit această opţiune editorială, pe care nu o agreez şi nici nu o consider justificată.

Un lucru foarte bun pe care l-am constatat în acest roman este că editorul a pus în paranteză intervenţia autoarei în dialoguri. În decursul timpului, am sugerat câtorva edituri să găsească o cale de a separa comentariile autorului de replicile directe ale personajelor, introduse, cum cere norma, prin linia de dialog. Limba engleză rezolvă problema foarte simplu, deschide ghilimele la orice replică şi le închide când vorbeşte autorul. Noi nu putem întrerupe spusele unui personaj tot inserând linii de dialog, însă ar trebui să găsim o modalitate de a marca intervenţia autorului în dialog.

S-a spus despre Frances Lorien van de Oest că este o Cenuşăreasă. Eu nu împărtăşesc întru totul această părere. Poate pentru că fata din poveste n-a înşelat pe nimeni şi nu s-a pervertit în căutarea identităţii. Vă doresc o toamnă bogată în cărţi pline de miez.