Între graniţele teritoriului Kult (II)

A doua antologie Atelier Kult (Millennium Books, 2009), Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, e mai consistentă, mai diversă şi mai incitantă decât surata ei din 2005. Din păcate, doar o parte din autorii noi (noi faţă de precedenta) se susţin prin proze convingătoare, pe care le-au şi înmulţit ca număr în ultimii ani. Unii nu m-au impresionat şi, oricât de greu îmi este, tot sunt nevoită să recunosc că n-am fost în stare să-i citesc până la capăt – să zicem că nu am eu papilele gustative necesare pentru textele lor. În schimb, scriitorii deja cunoscuţi şi-au dovedit încă o dată priceperea într-ale poveştilor SF şi pe ei i-am gustat de la cap la coadă. Ordinea în care discut povestirile e aleatorie, ca aceea în care le-am citit. M-am ghidat, pur şi simplu, după bunul meu plac.

În cyberlumea lui Mircea Coman, autorul Cybervalsului, naratorul este „un soft autoperfectibil”, un „soft-ego” al personajului numit Dolofanul, securizatorul unui site pe care se organizează un bal vienez virtual. Şi zău că programul povesteşte cu mai mult har decât unii dintre scriitorii noştri „umani”. Rezultă o povestire excelentă, cu cap şi coadă, cu umor, cu tâlc, cu poantă finală.

Saltul pisicii­ Roxanei Brânceanu e o povestire frumos gândită, dar zgârcită în sugestii lămuritoare. În schimb, am admirat ipostaza nouă a pisicii, aceea de reper ales de călătorii în timp. În Radio Live, Mircea Pricăjan face aluzie la predicatorii sectelor absconse, în faţa cărora se bâţâie, la comandă, hoarde de tremurici cu sufletul greu de păcate. Radiopredicatorul din textul său, obişnuit să-şi hipnotizeze ascultătorii, aude o voce care seamănă cu a sa şi-i spune ce-l aşteaptă. N-aş vrea să fiu în pielea lui, dar mi-ar plăcea să am acasă programul acela capabil să traducă în toate limbile pământului orice cuvânt, nuanţă şi inflexiune din glas. Bravos, Mircea! Îmi place stilul tău dinamic şi concentrat.

Plimbarea de seară mi-a căzut tare bine. Florin Pîtea e un autor care scrie de fiecare dată altfel, dar foarte bine. De data asta, a venit cu ilustrarea zicalei că un calculator sau un robot face exact ceea ce îi comanzi, degeaba ţi se pare ţie că lucrează de capul lui şi-şi bate joc de tine. Şi nu se opreşte din treabă decât atunci când îi comanzi tu. Aşa că nu daţi vina pe androizi, roboţi etc. Numai în SF avem de-a face cu inteligenţe artificiale care-şi fac de cap.

Ben Ami a reuşit să mă sperie cu Godoma, spaţiul din Probabilitate fibanară în care se venerează Întunecarea. Faţă de oamenii care îi tratează cu indiferenţă, fibanarii sunt fiinţe mai sofisticate, unii cu proteze neurale, alţii cu îmbunătăţiri genetice, creatorii unei societăţi aproape utopice, mai avansaţi tehnologic. Dar, mă întreb eu, de ce e necesar să creăm un „«iad» perfect conservat”, un rău suplimentar, chiar dacă se consideră că fără el nu există binele? Doar nu credeţi că aşa se înmulţeşte şi binele! Eu zic că ne ajunge cu vârf şi îndesat răul care se naşte de la sine în preajma noastră. Probabilitatea se transformă într-un articol amplu dintr-o enciclopedie a civilizaţiilor cosmice. Doar primele două pagini par a fi luate dintr-o povestire. Apare la un moment dat şi adresarea directă către cititor, „vezi tu”, dar nu e suficientă ca să îmblânzească limbajul de lucrare savantă.

Nu m-au convins, din păcate, Valorile familiale ale lui Aron Biro. Autorul declară deschis că avem de-a face cu o teză. Axioma din deschidere şi primul alineat parcă ar vrea să-ţi stârnească zâmbete, dar nu e sigur. Avem patru capitole (Context, Specificaţii, Măsuri, Concluzii) presărate cu multe pasaje redate cu litere cursive, ba am văzut şi-un rând dintr-o rugăciune. Fac „mea culpa”, nu sunt capabilă să apreciez cum se cuvine texte de această factură şi mă scuz spunând că, în calitate de fiinţă conservatoare, achiesez numai la valorile moştenite de la bunicii şi străbunicii personali, chiar dacă va spune lumea că am vederi înguste.

Nu pot spune că Andrei Gaceff m-a încântat cu Evidenţa unor promenade. Proza ne-SF, este, citez chiar din ea, un „tren al activităţilor plătite” în care am tot încercat să urc şi n-am reuşit. Promit că altă dată voi alerga după el mai cu convingere. Momentan, am doar o întrebare, valabilă şi pentru dl Stătescu, menţionat mai jos: de ce punem motto-uri în limbi străine în faţa creaţiilor noastre fără să le dăm şi traducerea la subsol?

Nici n-am scăpat bine din zona cu Pulbere în vânt, de Dumitru Cl. Stătescu (text greu, fără legătură cu SF-ul, scris parcă cu intenţia de-a umili cititorul, dar având efect total opus acestei intenţii), că Bogdan Tudor Bucheru a reuşit să mă rătăcească prin hăţişurile nuvelei Zalm per Oxis. Oricât de evident e numele zeului dac din titlu şi oricât de bine începe această proză, eu n-am reuşit să-i înţeleg adâncurile. Poate şi pentru că nu m-a fascinat niciodată umila mitologie a celor ce ne sunt strămoşi. Un punct pozitiv al nuvelei îl reprezintă atmosfera vremurilor ancestrale, pe care autorul o redă cu iscusinţă. Dansând pe marte, Cătălin Maxim nu m-a uimit cu nimic, nici nou, nici vechi. Nu ăsta e baiul, ştim că e greu să vii cu ceva nou în SF; mai tare deranjează lipsa virgulelor şi ideea vieţii pe Marte sub o cupolă, care prea trimite la Total Recall. O senzaţie de nemulţumire mi-a lăsat şi Heptozaurul lui Liviu Braicu. E, probabil, un fel de basm, deşi nici titlul, nici stilul când limpede, când încâlcit, nu te duc cu gândul la o astfel de creaţie.

Foarte izbutit e basmul Ştefanei Czeller, Băieţelul cel fierbinte şi Hârca Pământului. E foarte convingător, exact aşa cum trebuie să fie o creaţie pentru copii. Şi e optimist, până la urmă, binele învinge răul, cum scrie în reţetă. Legenda menestrelului, de Mioara Musteaţă, e frumoasă şi tristă ca o demoazelă salvată de la ananghie de un cavaler şi apoi părăsită. O poveste lirică numai bună pentru a fi citită de şcolari duminica după-amiaza. O singură obiecţie am la Băieţel şi Menestrel: nu sunt potriviţi într-o antologie ca a noastră, chiar dacă pe ea scrie că e de povestiri fantastice.

Ioana Vişan vine cu un titlu de basm aşezat în faţa unei povestiri romantice, Sufletele arborilor, despre care pot spune, cu mâna pe inimă, că e tipic feminină ca realizare, ca limbaj. Nimic rău în asta, poate doar finalul cu raze laser care te scot prea brusc din butea nostalgiei.

Cătălin Sandu are o scriitură catifelată, asemănătoare cu a lui Val Antim. Am savurat Duelul cu ceaţă şi lotuşi, deşi nu mă pricep la go. E o proză pentru suflete intelectuale, capabile să se piardă în peisaje create cu mintea. Liviu Radu ne ispiteşte cu o scurtă Vânătoare de vulpi, mult pe placul meu şi-al celor care consideră că omul, deşi capabil de grai articulat, tot animal e, dar nu neapărat cel mai inteligent. Între ceşti de cappuccino, Robert Coller ne pune faţă în faţă cu o persoană care e oglinda noastră perfectă. Ideea textului m-a atras, mai ales că e bine scris şi are dialoguri naturale. Ana-Veronica Mircea îşi păstrează stilul săltăreţ şi când hotărăşte că, Fără doar şi poate, nu va exista prea curând o lume al cărei cap să fie o femeie

Hai să închei şi de data asta cu Marian Coman, care semnează Testamentul de ciocolată. Textul e cunoscut deja foarte bine şi a apărut şi un roman cu acelaşi titlu. Aşa că mă voi rezuma să-mi exprim din nou plăcerea de a fi citit o proză de calitate, cu idei excelente, pentru care autorul merită lăudat din plin şi invidiat, cu personaje reale, pe care ai impresia că tocmai le-ai auzit vorbind în curtea vecină şi nu ştii cum de le vine atât de uşor să creadă că unul din ele are o carte de ciocolată, ale cărei pagini sunt bilete spre alte lumi.

***

Am evitat să citesc recenziile apărute pe internet la cele două antologii Kult şi cred că am procedat înţelept. Poate că le voi citi acum. Concluzia mea, liberă de influenţe, este că amândouă volumele de povestiri reflectă activitatea cenaclului virtual Kult, fără a avea pretenţia că reprezintă SF-ul românesc actual în totalitate.