Între graniţele teritoriului Kult (I)

Am primit de curând două antologii apărute la editura Millennium Press din Satu Mare, care conţin texte apărute pe „un site-cenaclu de literatură ficţională” numit Atelierul Kult, un cenaclu virtual înfiinţat în 1998 de câţiva scriitori bucureşteni. Acum mă voi rezuma doar la una din ele, cea publicată în 2005, volumul din 2009 urmând să-l prezint cu alt prilej.

Când ai în faţă o antologie, poţi să citeşti povestirile în ce ordine vrei, poţi să dai peste cap succesiunea bine gândită de antologatorul care a urmărit un scop anume. Aşa am făcut şi eu, am dat peste cap ordinea lui Michael Hăulică, cel care a selectat şi prezentat textele. Nu pentru că n-aş fi de acord cu el (dimpotrivă, zic eu că a făcut o treabă foarte bună), ci dintr-un motiv pur subiectiv: scanând cuprinsul, m-a tentat ideea să încep cu prozele scrise de autoare, nu de autori. Am fost inspirată. În consecinţă, dau întâietate doamnelor şi acum, când mă voi referi la textele care alcătuiesc partea mai „aspră” a volumului, predominantă.

În Eu şi un câine, de Ona Frantz, eutanasia e în afara legii. S-au descoperit metode de diagnosticare precoce a bolilor celor mai grave cu ajutorul câinilor care miros pacienţii şi al unor aparate care le interpretează mirosul. Eroul e un salariat umil, căruia îi mor, pe rând, soţia, fiul, pisica, florile, maşina... Primul lui semn de uitare e şi primul semnal de alarmă. Vine bătrâneţea. Din acest punct, naraţiunea curge şi mai frumos. Curge şi viaţa personajului, oricât ar încerca s-o prelungească medicina avansată. E impresionantă relaţia dintre el şi câinele care încearcă să ajute la vindecarea lui. În vremea asta, omenirea evoluează, se ridică o colonie ştiinţifică pe Marte, se descoperă o nouă planetă în sistemul solar...

Eroina Roxanei Brânceanu, O femeie de succes, e de meserie arhitect-constructor. Se defineşte singură drept o femeie care „nu greşeşte niciodată.” Succes şi bani, da, viaţă personală, niet. Aşa că se gândeşte să-şi cumpere un soţ. Să-şi cumpere, da, pentru că oamenii nu se mai căsătoresc între ei, de teamă să nu dea peste parteneri cu alte idealuri în viaţă. Firme specializate le pun la dispoziţie soţi/soţii-androizi personalizaţi pe post de parteneri de vacanţă, de muncă, de sex, de profesie etc. Sau vin cu oferte speciale pentru cupluri: la doi copii androizi, un căţel gratis! Iar dacă te legi la cap cu un partener neandroid, riscurile sunt mari. Pentru partener. Finalul e excelent.

La sectorul „proze cu androizi” intră şi Modelul lui Paul Tudor, un text alert, povestit fără hopuri, nu mai lung decât trebuie, cu tentă de proză poliţistă, presărat cu clişee, dar plăcut.

„Şi te-am crezut, dar te iert!” Asta e, pentru mine, fraza cea mai „umană” din proza lui Ben Ami, 90,14 şi ceaţă, apoi întuneric, iar acum TU. Primul atlet ecologic, care nu poate fi rănit de nimic, decât de sentimente. Nu procedez corect. Încerc să „îmblânzesc” un text SF dinamic, bine scris, în care predomină ştiinţa.

Ramsey Campbell a spus despre Harlan Ellison că scrie ca un posedat. Şi, să ştiţi, i-a făcut un mare compliment. Acelaşi compliment i-l fac eu acum lui Florin Pîtea pentru povestirea Soiuri de peşte – peştii din apă, nu cei la care te gândeşti după ce ai citit primele rânduri din text. Ca limbaj, proza seamănă cu Mefisto in Onyx, de Ellison, dar e puţin mai blândă. Şi mai au un lucru în comun cele două texte: personajul lor principal e de culoare (afro-american, pentru cei cu fiţe). Negrul din Soiuri... ajunge în Republica Fundamentalistă a Crezului Mântuirii, unde profesia de avocat e ilegală, pentru că Isus n-a avut avocat şi reclamă se face exclusiv la plata impozitelor... Yo, man!

Cu CyClone, de Bogdan Gheorghiu, pătrundem în universul informaţional în care personajele par a fi mai degrabă softuri, reţele neurale, AI-uri, servere. Greu de trăit într-o asemenea lume, dacă nu te pricepi măcar olecuţă la ce poate un calculator sau o reţea, dar nici atâta nu-i destul.

Vremea zăpuşelii, de Michael Hăulică, e un fragment din galaxia cyberpunk în care nu poţi să răzbeşti dacă nu te împaci cu gibsonii, cu breasla siddirromilor, cu arderea sidiurilor. Un teritoriu superb, dar trebuie să-i cunoşti limbajul şi canoanele ca să-l poţi aprecia cum se cuvine. Adică e bine să fi citit ceva de William Gibson înainte.

Ultima versiune a lui Silviu Genescu e foarte bună! Citiţi şi constataţi singuri. E bună de la motto la final. E cea mai bună. Mi-a amintit de Îmblânzirea scorpiei. În plus, S. Genescu e singurul timişorean prezent în antologie.

Despre foarte scurta proză a lui Eduard Pandele, Privindu-l murind, spun doar atât: m-a mâhnit. Şi trec la partea „de catifea” a antologiei.

Nu ştiu dacă cel plecat În căutarea zborului, pe nume Cătălin Sandu, a citit nuvela finlandezului P. Holappa despre căţeluşa Boman, care vorbeşte, gândeşte şi îi cresc aripi. Şi povestirea lui, şi nuvela amintită spun multe despre om. Au un ton blând şi trist şi, dacă eşti o fire mai sensibilă, nu-ţi mai pleacă din suflet.

Liviu Radu, cu Ispitirea călugărului Chapta, m-a trimis înapoi în timp cu vreo treizeci de ani, pe vremea când încercam să rezolv enigma Turnului din Hanoi. Eu văd în povestirea lui un instrument elegant de a ridiculiza obsesia că va veni sfârşitul lumii. E un text amuzant, dar intelectual. Lumea nu s-a sfârşit. Se sfârşesc, poate zilnic, lumi şi lumi, iar unii dintre noi nici măcar nu ştiu că le-au pierdut.

Bogdan-Tudor Bucheru e un autor care intră curajos pe teritoriul mustind de sensuri al miturilor amerindiene. În Iroquois, un indian bătrân, vraci, cum altfel, pune la încercare nervii unora dornici de înavuţire cu o poveste lungă despre Coadă de Vultur, Marele Şarpe şi şapte fiice din adâncurile apelor. Şi dă o lecţie celor care caută mai degrabă comori şi putere decât înţelepciunea spiritelor şi-a totemurilor.

Închei cu Sevăn, un text care m-a intrigat începând cu titlul. L-am citit de două ori şi am descoperit în Marian Coman un scriitor în sensul cel mai curat al cuvântului. Instrumentul lui principal de lansat idei şi creionat personaje e dialogul, foarte bine gândit. Vi se pare amuzant sau terifiant să ajungi la concluzia că eşti personaj într-o carte şi e posibil să dispari la pagina următoare? Vă răspunde un personaj: „suntem doar idei”, „suntem făcuţi din cuvinte...” Şi suntem actori ai unei „Divine tragedii”.

Spuneam la început că Michael Hăulică a făcut o treabă foarte bună cu antologia aceasta. De ce? Pentru că majoritatea povestirilor alese de el au avantajul atemporalităţii. Sunt valabile multă vreme de acum înainte. Şi asta e, cred eu, însuşirea lor cea mai valoroasă.