David Lodge despre H.G. Wells

David Lodge, Bărbatul făcut din bucăţi
Editura Polirom, Iaşi, 2011
Traducere din limba engleză şi note de Ona Franz

David Lodge, CBE (Commander of the Most Excellent Order of the British Empire), m-a cucerit în 2001, cu renumita sa trilogie dedicată campusului universitar. Romancier, dramaturg şi scenarist, Lodge stârneşte râsul intelectual, rasat, ivit pe buzele subţiri ale elitei. Romanele acestui profesor universitar, în prezent dedicat în întregime scrisului, sunt panacee pe care mi le administrez profilactic, fără măsură, ori de câte ori presimt că mi se vor înnegri perspectivele. Lor li se alătură, de anul trecut, Bărbatul făcut din bucăţi.

Cine este acest bărbat croit din mai multe părţi? Un scriitor excelent, a cărui operă stă la temelia literaturii science-fiction. Un soţ zis H.G., nepăsător când vine vorba de îndatoriri casnice, şi un amant pârdalnic, alintat Bertie, Aigee sau Jaguarul. Cartea lui Lodge este biografia romanţată a unui Ianus cu minte strălucitoare. Un Ianus nu cu două, ci cu mai multe feţe, toate reflectate într-o cameră a oglinzilor furate din vremurile lui Leonardo da Vinci.

E 1944, e război. Bătrân şi chinuit de un cancer la ficat, locuind în casa lui din Regent’s Park, Wells începe să audă o voce. Cercetându-şi camera cu privirea, nu vede pe nimeni, deci îi e clar că glasul răsună doar în mintea sa. Familia îl aude vorbind singur. Vocea e când prietenoasă, când certăreaţă, când neutră. Îi vorbeşte despre întâmplări pe care el le-a uitat, şi le aminteşte bucuros sau nu vrea să şi le amintească deloc, de lucruri pe care ştie că le şoptesc oamenii pe la spatele lui sau crede că le vor afirma despre el după moartea sa. Cartea este un dialog între Wells cel chinuit de boală şi această voce cu care discută evenimentele care i-au marcat viaţa. E o autoprezentare făcută realist şi cu destulă asprime, în special când vocea e provocatoare, dovadă că, om fiind şi Wells, şi chiar dacă a scris atâta science-fiction, tot recunoaşte, în sinea lui, când, unde şi mai ales cât de mult a greşit.

H.G. e obsedat de ideea că acum, când se apropie de moarte, omagiile aduse lui încep să pălească, să fie dominate de formalism, să pună accent numai pe prima jumătate a vieţii lui, până prin 1920. A scris peste o sută de cărţi şi mii de articole. Romanele SF, pe care Lodge le numeşte „fantezii ştiinţifice” (Maşina timpului, Războiul lumilor, Insula doctorului Moreau), aparţin perioadei de început din cariera sa de scriitor. Ann Veronica tratează relaţiile sexuale, Kipps şi Povestea domnului Polly sunt străbătute de un „umor cald, dickensian”. Wells a fost preşedinte al PEN („Poets, Essayists and Novelists”), asociaţie internaţională a scriitorilor înfiinţată la Londra în 1921; s-a „bătut pe burtă” cu diverşi oameni politici de talie internaţională, a dus campanii pentru promovarea drepturilor omului, eradicarea sărăciei, pace şi guvernare mondială, a susţinut ştiinţa şi educaţia, deci lumea are ce scrie despre el. Totuşi, atât de interesat se arată, către sfârşitul vieţii, de ceea ce se va scrie despre el după moarte, încât în 1935 îşi compune singur un necrolog tipărit ulterior în cotidienele din toată lumea. Şi e foarte supărat pe George Orwell care, într-un articol din Horizon, după ce afirmă că Wells a influenţat imens tineretul prin scrierile lui, iar gânditorii începutului de secol al XIX-lea sunt, într-un fel, creaţia lui, loveşte în el spunând că, începând din 1920, a devenit un „gânditor superficial şi nepotrivit cu vremurile”, care „vânează muşte cu tunul”.

E foarte simpatic Wells/Lodge când spune că ateii care suferă de boli mortale ar trebui să-şi poată citi necrologurile. De ce? Pentru că, spre deosebire de ei, care nu cred în viaţa de apoi, credincioşii dornici să afle, după moarte, ce cred despre ei contemporanii se pot întoarce sub formă de fantome ca să tragă cu urechea la discuţiile celor vii. Sau îşi pot citi necrologurile prin ziare, dacă nu cumva li se urcă toată presa în ceruri ori li se aruncă printre cazanele lui Aghiuţă. Iar H.G. a fost, spre dezamăgirea şi tristeţea multora, un ateu ferm convins că numai aplicarea paşnică a ştiinţei poate salva lumea.

Cartea despre învolburatul H.G. începe, inspirat, cu descrierea ultimelor sale zile pe pământ, apoi şerpuieşte fin în trecut, până la copilăria lui, amărâtă de sărăcie. Bertie a fost copilul bolnăvicios al unui grădinar care ţinea un magazin de porţelanuri şi avea pasiunea crichetului şi al unei mame casnice care, câteodată, făcea pe camerista în casele altora, mai bogaţi. L-au salvat de un trai searbăd cititul, curiozitatea, pofta de a trăi, dorinţa de a schimba lumea şi convingerea că omenirea este capabilă să supravieţuiască şi dacă planeta urma să dispară.

A avut două căsnicii şi iubite cu duiumul. Peste o sută, spune Lodge, dacă le socotim şi pe cele care i-au căzut victimă o singură dată. Pe majoritatea nici nu mai ştia cum le cheamă. Din punct de vedere sexual, soţiile oficiale, Isabel şi Catherine (căreia toată viaţa i-a spus Jane), au fost o mare dezamăgire pentru el. H.G. avea o poftă trupească cel puţin exagerată, pe care nu ştia cum să şi-o explice. A recunoscut singur că permanent „avea nevoie de noutate şi varietate în viaţa sexuală”. Ca urmare, cultiva şi susţinea făţiş, chiar cu mândrie, libertatea sexuală. Aventurile cu alte femei decât acelea îndreptăţite de lege să împartă cu el patul i-au adus, nu o dată, mari necazuri şi i-au pus cariera în pericol. Dar, aşa cum copiii şi beţivii au Dumnezeul lor, probabil că şi ateul declarat H.G. a avut parte de o entitate cerească îngăduitoare, care l-a binecuvântat cu talentul scrisului şi l-a ajutat să ajungă renumit în lumea literară, politică şi ştiinţifică.

E greu de înţeles atitudinea lui Jane, mama fiilor lui, cea care i-a tolerat aventurile, ba l-a salvat din multe situaţii jenante. Ea nu este o victimă a unui soţ desfrânat, ci o femeie fără poftă de sex, mulţumită să-şi crească fiii şi să se îngrijească de casă. O gospodină. O fiinţă prea trândavă la spirit ca să lupte pentru a păstra dragostea soţului pe care l-a furat de la alta! O singură victorie în viaţă împotriva unei femei i-a fost suficientă. Greu de înţeles sunt şi amantele care s-au mulţumit să fie pe locul doi în viaţa lui Wells, mai ales că nu se ducea cu ele în anumite societăţi, pentru că nu întotdeauna corespundeau fizic sau intelectual. În asemenea situaţii, o prefera pe Jane, toanta care făcea şi pe secretara pentru el. Asta după ce-a renunţat la studii şi la diplomă. Jane şi-a sacrificat abilităţile intelectuale pentru o fidelitate împinsă până la absurd.

Wells nu considera că, dacă soţia îi dă voie să aibă amante, atunci păcatul lui e mai mic. Pentru el, desfrâul nu era un păcat. Inconştienţa sa, ca să nu folosesc termenul care îmi stă pe limbă, a mers atât de departe încât, atunci când vedea o femeie – de obicei mult mai tânără decât el – şi aceasta îl plăcea, o aducea acasă şi o prezenta soţiei, sub pretextul că domnişoara avea nevoie de îndrumări spirituale pentru romanţul firav la care lucra sau de o discuţie filosofică benefică pentru amândoi. Aşa stând lucrurile, singura femeie respectabilă din viaţa lui Wells a fost Isabel, prima lui soţie, o fiinţă molâie şi exasperant de pudică, dar suficient de demnă să-l lase baltă la apariţia unei rivale mai dornice să ţopăie pe saltea. Din păcate, dorinţa acestei rivale (Jane) s-a potolit repede, şi asta nu l-a bucurat pe nesăţiosul H.G. Când făcea sex cu ea, avea impresia că învaţă „să înoate pe cineva care e îngrozit de apă”.

Ghinion curat pe capul celui care a stârnit Războiul lumilor şi-a adus marţienii pe Pământ! Nici prima, nici a doua nevastă nu i-au satisfăcut apetitul carnal. Aşa că s-a văzut nevoit să întreţină relaţii cu femei „discrete şi sofisticate”, ca Ella D’Arcy, autoare de povestiri „de o eleganţă perversă”, cu romancierele Violet Hunt şi Elizabeth von Arnim sau cu tinere inteligente care îl idolatrizau, ca Rosamund Bland, Amber Reeves şi Rebecca West. Dar şi de unele din ele s-a folosit la încheierea acelor passades, transformându-le în scribi, dactilografe sau redactori ale cărţilor lui.

Aventurile sexuale ale lui Wells se petreceau totuşi în plan secundar. Viaţa lui a fost marcată de întâlniri şi prietenii cu oameni importanţi ca George Orwell sau Maxim Gorki. Pe unii i-a păstrat ca prieteni (Arnold Bennett), pe alţii şi i-a făcut duşmani (Bernard Shaw, Henry James). Ajungând o figură cunoscută şi apreciată datorită scrierilor sale, a călătorit mult. A vizitat Franţa şi Italia, Rusia şi America. I-a cunoscut pe Roosevelt, Lenin şi Troţky, oameni cu vederi socialiste, ca ale lui, pe care şi le-a exprimat furtunos în cadrul Societăţii Fabiene începând din 1903, când i s-a alăturat, şi până în 1908, când a fost obligat s-o părăsească.

Manifestul acestei societăţi, intitulat „Fundamente”, fusese conceput de mai mulţi membri fondatori, printre care şi Bernard Shaw. Alcătuită din socialişti, ea dorea să „întreprindă reorganizarea socială prin emanciparea pământului şi a capitalului industrial de sub proprietatea particulară sau de clasă şi plasarea lor sub controlul comunităţii, în beneficiul tuturor.” Wells a pregătit un discurs, „Erorile fabienilor”, pe care l-a ţinut în faţa Societăţii, iar în urma lui s-a decis înfiinţarea unei comisii de revizuire a Fundamentelor şi de reorganizare a Societăţii.

Mult s-a implicat Wells în această societate şi mult suflet a pus în promovarea scopurilor ei. Din păcate, fabienii nu s-au împăcat cu spiritul său combativ şi arţăgos şi nici cu propunerile lui, aşa că a fost nevoit să plece din rândurile lor în 1908. Demisia lui nu s-a datorat exclusiv opiniilor sale bătăioase, ci şi aventurilor extraconjugale, pe care fabienii le combăteau cu tărie pe faţă, deşi le practicau pe ascuns. Măcar Wells nu era ipocrit.

În finalul romanului, David Lodge îl compară pe Wells cu cometa din romanul În zilele cometei, pentru că scriitorul a strălucit zeci de ani pe firmamentul literaturii şi a influenţat un număr impresionant de oameni. În timp, lumea l-a uitat, dar nu şi literatura. Nu şi oamenii de ştiinţă. Nu şi iubitorii de science-fiction. Aşteaptă cu toţii o altă cometă, o altă epocă a spiritelor tumultuoase, care se va naşte Când se va trezi Cel-care-doarme.