Blajin, seducător şi vampir

Chelsea Quinn Yarbro - Palatul
Luni, 23 Aprilie, 2012

„Nu ştiu alţii ce gândesc / cărţi cu vampiri când citesc. / Eu, îndată ce le văd / Îmi vine să fac prăpăd / Simt o sete de beţie / Şi-un iz de melancolie…” (din Versificaţiunile unui liliac cu spirit dionisiac, de Gerta Huenaz.)

Am dat unei persoane nu foarte străine de ideea lecturii, dar nici prea atrasă de ea, romanul Palatul, de Chelsea Quinn Yarbro (Nemira, 2009) şi am convins-o să-l citească. Recunosc că am ademenit-o cu o recompensă spirituală, la care tânjea de multă vreme. Nu spun cine e persoana, o să-i spun Degustătoarea de carte. A citit-o fără efort prea mare, spre surprinderea mea, şi chiar s-a identificat, în câteva rânduri, cu personajul principal, Contele de Saint-Germain, adică Francesco Ragoczy da San Germano – un alchimist bun ca pâinea caldă, care, după voia autoarei, străbate veacurile şi trăieşte când într-o ţară, când într-alta, însoţit de credinciosul Ruggiero, tot vampir, şi tot bun la suflet.

Să vedem ce a aflat Degustătoarea de carte citind Palatul. Vampirul-alchimist îşi construieşte un palat în Florenţa, pe timpul lui Laurenzo di Piero de’ Medici, aşa cum spune autoarea că se semna conducătorul Republicii Florentine din vremea Renaşterii. Nimeni nu ştie exact de unde se trage contele, pentru că îşi ascunde originile şi „însuşirea” de vampir, stârnind curiozitatea femeilor şi suspiciunile bărbaţilor. San Germano se învârte printre personalităţile vremii, Angelo Poliziano, Botticelli, Marsilio Ficino, Leonardo da Vinci. La început, este amantul Donnei Estasia, menajera lui Botticelli, o femeie infernal de capricioasă şi pisăloagă, care ajunge să fie posedată de diavol. Nu ştii dacă să râzi sau să plângi de mila acestui personaj. Isterica Estasia devine Sora Estasia a Misterului Îngerilor, dar nici călugărită nu scapă de diavol, care, în cele din urmă, o face să se arunce în foc. Mai târziu, San Germano devine doctorul Florenţei, când oraşul e bântuit de ciumă şi nimeni, în afară de el şi Demetrice Volandrai, nu vrea să intre în casele suferinzilor. Marea durere a lui San Germano este că nu-l poate vindeca pe de’ Medici, căruia doar îi prelungeşte viaţa, dându-i să bea sânge, dar fără să-i spună adevărul despre leacul său. După moartea principelui, iubita acestuia, Demetrice Volandrai, se mută în palatul contelui şi învaţă de la el tainele alchimiei. Inevitabil, se va îndrăgosti de San Germano, după cum şi el va pătimi teribil pentru suferinţele ei.

Palatul, a conchis Degustătoarea mea de carte, este un roman trist, al luptelor politice şi religioase care au zguduit Florenţa. Nu poate fi numit o frescă a perioadei; nu ştiu ce intenţii a avut Chelsea Quinn Yarbro, dar îţi lasă întruna senzaţia că a inventat prea multe pornind de la date reale. Mai ales în scrisorile care încheie capitolele ai impresia că autorii lor se descriu intenţionat, ca să convingă cititorul că aşa au stat lucrurile în realitate. Cu toate acestea, scrisorile dau farmec cărţii. Pentru un ignorant, ele, precum  întreg romanul, ar putea fi o carte de istorie foarte interesantă. Totul e s-o priveşti ca pe-o operă de ficţiune.

Girolamo Savonarola este „duhul rău” cu mască de călugăr, cel care, în predicile sale, calcă în picioare comunitatea de credincioşi. Militia Christi, adică „forţele lui de securitate”, umblă din uşă în uşă, ca să distrugă obiectele care i-ar îndepărta pe locuitori de Dumnezeu. Botticelli, torturat de picturile sale „păcătoase”, le arde, în final, în Rugul Deşertăciunilor, care va distruge obiecte de artă, haine elegante, instrumente muzicale, cărţi aşa-zis imorale – acestea fiind uneltele păcatului. Fanatismul personajului Savonarola îl determină să ardă pe rug câţiva florentini acuzaţi de vrăjitorie. Printre ei se află Demetrice Volandrai, însă ea e salvată de San Germano în singurul fel în care ar fi putut-o el salva: o face vampiriţă. Ghiciţi cum sau, mai bine, citiţi cartea.

Degustătoarea de carte a fost foarte impresionată de sonetele lui de’ Medici, care dau savoare textului. Cu puţine excepţii, sunt chiar cele scrise de principe, ne asigură autoarea. Eu aş vrea să ştiu cine a scris „excepţiile”. M-a deranjat că nu s-a precizat autorul lor. Şi tot Degustătoarea m-a întrebat, nu demult, dacă nu mai am vreo carte de Chelsea Quinn Yarbro, tot cu vampirul-alchimistul-poetul San Germano. I-am spus că ar mai fi de citit, în româneşte, Nopţile bestiei şi Hotel Transilvania. După privirile ei sclipitoare, am tras concluzia că ar fi o lectură cel puţin agreabilă. Aşa să fie? Promit recompense spirituale celor care le citesc şi îmi dau un răspuns.