Este Mircea Eliade un autor SF?

Se împlinesc, la 13 martie, 110 ani de la nașterea scriitorului și filozofului român de notorietate universală Mircea Eliade. Dacă opera sa științifică, mai ales pe dimensiunea pe care el însuși a consacrat-o în spațiul academic mondial, privitoare la istoria și morfologia religiilor, a generat o exegeză care ar putea constitui o bibliotecă universitară distinctă, dacă beletristica sa suscită și astăzi un interes aparte, relația autorului cu science-fiction-ul rămâne cantonată, și astăzi, în zona unei potențialități încă neclarificate. Pentru cercetătorii preocupați de istoria și (din păcate, într-o semnificativ mai redusă măsură) configurația SF-ului românesc, pe deplin conștienți de faptul că acest corpus al literaturii naționale (care este - rămâne și acum, în al doilea deceniu al mileniului III - foarte restrâns ca dimensiuni și durată, compensând parțial prin varietate tematică și de discurs literar), posibilitatea ca un autor de talia lui Mircea Eliade să joace rolul de ”verigă lipsă” între generația fondatoare (de belle epoque) a lui Anestin și Stahl și irumperea ca fenomen cultural de masă de după a doua conflagrație mondială a sedus, dar mai ales a speriat, Eliade rămânând, pentru istoria domeniului SF românesc, o notă de subsol fără referințe.

Capacitatea de seducție a ideii ”Eliade, autor SF” se întemeiază mai ales pe procesul de recuperare a conștiinței asupra inovațiilor excepționale produse în literatura (și, în sens larg, în cultura) română interbelică, dar pe care conștiința publică n-a ajuns să le asimileze la deplinătatea valorii lor atunci, parte tocmai datorită anvergurii inovațiilor, însă mai ales din cauza conjuncturilor politico-istorice, care au pus sub obroc, pentru o generație întreagă, creativitatea organică a culturii naționale. Contemporan cu avangardismul românesc (pe care literatura l-a recuperat abia începând cu ”generația în blugi”), Mircea Eliade a urmat în creația beletristică, fără să se ferească de influențele acestuia, un alt filon care se configura atunci cu vigoare: cel al fantasticului. Dar - și aceasta este problema care trebuie, în opinia noastră, clarificată în exegeza SF autohtonă - el a depășit granițele domeniului, prefigurând nu doar SF-ul în sensul său clasic, de expresie a melanjului spiritual dintre artă și știință, ci, ceea ce contează mai mult, chiar caracteristica devenită, între timp, marca distinctă a științificțiunii românești: asimilarea netehnicistă a paradigmei științifice în creația literar-artistică.

La rândul ei, teama de a-l așeza pe autorul Istoriei credințelor și ideilor religioase la începuturile SF-ului românesc nu este lipsită de o anumită justificare. Într-un spațiu cultural care și-a consumat propriile sale ispite protocroniste (incomparabil mai puțin vicioase decât cele de care au avut parte toate celelalte mari culturi europene), perspectiva de a deriva un domeniu pe care unii îl mai percep și acum ca fiind strâns legat de așa-zisa ”revoluție tehnico-științifică” implicit (oare de ce implicit?) de modelul sovietic, din - sau și din - creația unui ”mistic capitalist” este de natură să inhibe inevitabila analiză critică.

Ecuația este însă mult mai simplă, mai ales pentru cei care înțeleg că, în paradigma artistică, fiecare creație este o singularitate, iar clasificările nu au, nu pot avea decât rol orientativ - și, în plus, atunci când vorbim de precursori, nu avem nici un motiv să căutăm în operele acestora toate elementele specifice ale domeniului care se construiește pe urmele lor, din simplul motiv că un asemenea specific abia se prefigurează. Nu altfel stau lucrurile cu începuturile SF-ului de expresie anglo-saxonă, bunăoară, unde a devenit un loc comun să fie invocați Marry Shelley sau Edgar Allan Poe, ale căror scrieri, bine ancorate în fantasticul de esență gotică, nu au mai multă tangență cu științificul decât imaginarul literar al lui Eliade. Rămâne așadar stabilit că, pentru a răspunde întrebării din titlu, prin singurul răspuns ce poate fi validat obiectiv - Mircea Eliade este un autor care prefigurează SF-ul autohton, fără însă ca acet status să-l caracterizeze - avem a identifica în opera sa natura raportului dintre imaginarul literar și paradigma științifică. Iar în acest scop, cel mai la îndemână exercițiu este studiul de caz asupra nuvelei Secretul doctorului Honigberger - fiind de făcut și aici observația că SF-ul (proto-SF-ul) este detectabil, mai mult sau mai puțin direct, în multe creații literare ale autorului nostru.

Romanul Secretul doctorului Honigberger constituie, de altfel, piesa de rezistență a celor care pariază pe relația lui Eliade cu SF-ul și, drept urmare, cea mai importantă piedică în fața aserțiunii contrarii. Și aceasta, pentru că întreaga arhitectură tematologică a acestei narațiuni se opune lecturii sale în cheia, îndeobște utilizată pentru beletristica eliadescă, a fantasticului. La prima vedere, atmosfera literară, motivele, simbolistica, într-o mare măsură chiar și intenționalitatea autorială dau acestui roman o consistentă aparență de fantastic, dar avem a observa că toate acestea nu sunt – așa cum le-a utilizat Eliade – apanaje exclusive ale fantasticului. Atunci când ne apropiem de mecanismele de funcționare ale universului pe care-l configurează convențiile literare pe care ni le propune autorul, cheia de lectură a fantasticului nu mai funcționează deloc. Se întâmplă așa în primul rând pentru că, aici, accesul la spațiile/abilitățile extra-umane ale personajului-pivot nu rezultă din voința arbitrară a unei entități transmundane ori din conectarea (prin ritual sau prin accident) la un dat natural, încă exterior condiției mundane, ci printr-un experiment științific, ba încă printr-unul performat nu de cine știe ce ucenic vrăjitor, ci de un om de știință stricto sensu, în speță un medic. Este adevărat, simpla prezență a unui om de știință într-un laborator nu garantează circumscrierea textului respectiv în zona SF; în cazul particular al romanului Secretul doctorului Honigberger, această relativizare a încadrării într-un gen proxim este accentuată de faptul că, la vremea la care Eliade și-a conceput romanul, natura experimentului care polarizează tematic romanul nu era receptat ca aparținând paradigmei științifice – dar astăzi, subiecte precum levitația, catalepsia, chiar invizibilitatea sunt circumscrise fără complexe câmpului riguros științific al biotehnologiilor. Avem așadar a deduce, de aici, că receptarea science-fiction-ului este, și ea, ca atâtea alte variabile culturale, supusă ”modei”, mutațiilor de receptare pe care contextele social-culturale le generează cu trecerea timpului.

Dar, chiar și fără această observație, nu avem probleme în a plasa Secretul doctorului Honigberger în patrimoniul SF, pentru că, dincolo de criterul elementului tematologic-pivot, conduita personajului central are, la rândul ei, atributele normalității ștințifice: savantul nostru nu se comportă ca un ucenic vrăjitor, care nu înțelege decât superficial ce forțe pune în mișcare, ci, dimpotrivă, supune aceste forțe regulilor specifice înțelegerii științifice – în primul rând, aceleia care pretinde ca încă-nențelesul să fie spus observațiilor repetate, consemnate și analizate etapă cu etapă, iar în final, înainte de a fi valorizate sub aspect utilitar, circumstanțiate în planul doctrinei științifice. Să adăugăm la aceasta și observația că absența vocabularului tehnicist din discursul naratorial al lui Eliade – aspect care contează pentru sefistul român, istoricește orientat spre o astfel de manieră, drept o calitate suplimentară a scriiturii – nu echivalează cu o invitare la o lectură neștiințifică, fie și numai pentru că autorul apelează cu consecvență (și, din fericire cu o dozare judicioasă sub aspect literar) la procedeul silogismului și la invocarea relației cauză-efect. Comparația cu cealaltă nuvelă a lui Eliade recunoscută drept fantastică, Nopți la Serampore, pe de-a-ntregul circumscris fantasticului pur, de azimut oriental și provocare inițiatică, nu face decât să întărească sentimentul că în cazul Secretul doctorului Honigberger ne aflăm în fața unei narațiuni SF.

Dar cochetările lui Mircea Eliade cu SF-ul, chiar fără conștientizarea acestei predispoziții tematologice, nu se rezumă la povestea lui Honigberger. Fără a avea pretenția exhaustivității, să amintim, spre exemplu, faptul că în nuvela Pe strada Mântuleasa ne întâlnim cu tema universurilor paralele, interconectate de portaluri care pot fi accesate prin cunoașterea unor distorsiuni ale unității spațiu-timp (așa cum face aviatorul Darvari) sau prin urmarea unui manual de proceduri, fie el scris și în ebraică, pentru obținerea căruia se mobilizează atât Securitatea, cât și personaje de tip eroiard; nu vom trece cu vederea nici faptul că, printre acestea din urmă, se numără și eroi care aparțin exclusiv convențiilor specifice fantasticului, așa cum este poetul-arcaș Lixandru. Călătoria în timp și controlul îmbătrânirii, motive greu de desprins de imaginarul science-fiction (deși, trebuie să recunoaștem, SF-ul nu deține monopolul absolut asupra lor), revin și ele cu consecvență în scrierile lui Eliade, și nu doar în povestirea La țigănci, ci și în O fotografie veche de 14 ani, Les trois Graces, Tinerețe fără tinerețe sau În curte la Dionis, texte în care, vădit, domină totuși convențiile fantasticului. În fine, ca să ne limităm la aceste exemple, tema transferului de personalitate și/sau conștiință de la o ființă umană la alta (un subiect de asemenea predilect al SF-ului) se regăsește în romanul Domnișoara Christina – unde, totuși, convenția literară predispune la o receptare a motivului în cheie metaforică.

* Articol publicat în edițiile suplimentului cultural ”Paralela 45” al cotidianului ”Renașterea bănățeană” din martie și aprilie  2017