Scurt tratat de cronochirurgie

Preambul

Odată cu născocirea, de către Herbert George Wells, a instalaţiei explicit numită Maşina timpului, în Imaginarul SF şi-a făcut loc tema şi problema crononauticii - adică a călătoriei umane de-a lungul dimensiunii temporale. Evident, tema în sine n-a fost inventată de Wells şi nici măcar nu este o exclusivitate SF: ea a fost formulată, în cele mai diverse moduri, în naraţiunile mitologice din toate ariile de civilizaţie terestră, în textele sapienţiale ale antichităţii şi teologia patristică, ba chiar şi în literatura medievală şi pre-modernă - însă în niciuna din aceste abordări, nu s-a evocat şi simulat posibilitatea ca omul să călătorească voluntar prin timp, graţie unor artefacte tehnologice de concepţie şi realizare proprie. Tocmai această particularitate a crononauticii SF, de a fi un construct şi nu un dat, a condus la pasul conceptual următor: imaginarea cronochirurgiei - tehnologia, arsenalul de modele, mijloace şi instrumente prin care timpul istoric să poată fi modificat sub control uman.

Aparent, cronochirurgia nu e decât o continutate liniară a crononauticii: mai toţi călătorii în timp ajung să producă, cu sau fără intenţie, schimbări majore ale viitorului (cazul personajului lui Wells din deja amintita Maşina timpului), trecutului (cazul “derbedeului” lui Vladimir Colin, din Un derbedeu în cronospaţiu ori al cvasitotalităţii situaţiilor din serialul Tunelul timpului), prezentului alternativ  (cazul inginerului Pagu din Vă caută un taur al lui Sergiu Fărcăşan ori al filmului Ziua cârtiţei), timpurilor paralele (cazul lui Carson din Seniorii războiului de Gerard Klein, al speţelor din serialul Stargate etc) sau hipertemporalităţii (cazul analizat de Isaac Asimov în Sfârşitul eternităţii). Diferenţa este, totuşi, esenţială - iar intervenţia de faţă îşi propune să analizeze, fie şi parţial, tocmai această “diferenţă specifică”.

1. Despre cronotehnologii

În cele ce urmează, vom desemna prin cronotehnologii toate acele proceduri, cunoscute, imaginabile ori prezumtiv necognoscibile, prin care poate fi modificat timpul istoric - adică acea succesiune de procese şi evenimente care constituie “umplutura” timpului propriu-zis, fizic. Vom începe prin a atrage atenţia că, în pofida aparenţelor, cronotehnologiile nu presupun obligativitatea călătoriei în timp şi nici măcar nu aparţin exclusiv Imaginarului SF. În Sărmanul Dionis al lui Mihai Eminescu, ca şi într-o aproape infinită serie de naraţiuni de Imaginar magic, personajul ajunge în ceea ce presupune a fi propriul trecut prin metempsihoză - printr-un fel de transfer al conştiinţei într-un nivel anterior al aceleiaşi hiperfiinţe. De ce acesta nu este un caz de cronochirurgie? simplu, pentru că timpul istoric nu este tulburat, în secvenţa regăsită, de nici o prezenţă străină, de nimic care să nu fie deja conţinut acolo. Oarecum aceeaşi este situaţia din La ţigănci a lui Mircea Eliade, cu particularitatea că aici avem de-a face nu cu o “scufundare” în propriul trecut, ci cu o ieşire din timpul istoric, cu un fel de evaziune crononautică întâlnită, de altfel, şi în basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte ori în filmul american Undeva, cândva: orice gest în afara ritualului, orice trăire umană nesublimată şi ieşirea din iluzie e săvârşită - chiar dacă nu simplă iluzie a fost accederea în altă secvenţa temporală. Iluzie este cuvântul-cheie şi în cazul utopiilor de orice fel şi din orice epocă: acestea pot produce tulburări ale timpului istoric, dar numai ale celui viitor - cazul este decriptat în detaliu de către Bruno Wurtz, în lucrarea sa Filosofia anticipării, unde face şi menţiunea esenţială că timpul istoric este un construct uman, iar omul, o fiinţă modelatoare a conţinutului temporal (homo faber futuri sui) - dar fără a apela la nici un alt mijloc în afara determinării mulţumilor să acţioneze într-un sens sau altul. Se poate spune că utopistul este, din perspectiva călătoriei în timp, un trişor: el îţi încasează taxă pentru a te transporta în viitor, după care îţi spune că tot ceea ce ai de făcut este să... aştepţi, pentru că, orice-ai face, spre viitor te îndrepţi.

Eliminând deci din discuţie aceste pseudo-cronotehnologii, ne întoarcem la călătoria în timp, unde, în logica cronochirurgiei, trebuie să distingem între două situaţii-standard: călătoria “pasivă”, un fel de defilare de-a lungul dimensiunii temporale ca din spatele unei vitrine întunecate (aşa cum şi-ar dori crono-poliţaii din Patrula timpului de Poul Anderson şi toţi colegii lor, obsedaţi ca nu cumva turistul temporal să atingă oareşce) - respectiv, călătoria “activă”, cea în care cineva pune totuşi mâna, trage cu bazuka, se căsătoreşte sau pur şi simplu strănută, schimbând culoarea draperiei din propriul dormitor, rezultatul alegerilor municipale, rasa dominantă pe Terra, universul întreg sau, mai grav, neschimbând nimic altceva decât locul de muncă, după ce a fost dat afară de la Agenţia Europeană European de Monitorizare a Cronotehnologiilor. Ei bine, crononautica activă reprezintă, într-adevăr, o formă a cronochirurgiei – fără îndoială, cea mai răspândită în Imaginarul SF, în acelaşi timp însă, şi cea mai rudimentară dintre ele. Chiar şi atunci când în spatele călătorului în timp se imaginează efortul unei întregi civilizaţii, cu instituţiile şi tehnologiile aferente acestuia – vezi casta psiho-istoricienilor din Fundaţiile lui Isaac Asimov – caracterul primitiv al metodei se relevă imediat: cineva trebuie să-şi asume riscul de a merge într-un trecut greu controlabil şi de a întreprinde acolo o serie de acte cu consecinţe relative, tot astfel cum, la Cernobâl spre exemplu, cineva a trebuit să meargă să culeagă „pepite” de metal radioactiv, în speranţa, dovedită deşartă, că astfel se poate de-radioactiviza zona.

Cronochirurgia propriu-zisă, operaţia de modificare a timpului istoric în oricare din ipostazele sale, nu reclamă ca absolut necesară călătoria în timp – aceasta nefiind decât o particularitate din multele posibile.

2. Formule de cronochirurgie fără călătorie în timp. Motivaţii

Cu observaţia că aceste formule sunt mai frecvent evocate în astrofizică, escatologie şi chiar viitorologie decât în SF, ne vom pune, înainte de a intra în fondul problemei, întrebarea “de ce cronochirurgia?” Ce ar putea împinge civilizaţia umană să se lanseze într-o asemenea aventură a modificării timpului? Evident, nu ne vom mulţumi cu răspunsuri evazive, gen “acelaşi lucru care a împins-o să utilizeze egergia atomică sau să intervină în ordinea genetică”, ori “şi Edmund Hillary a escaladat Himalaya doar pentru că aceasta exista” - ci vom încerca, dacă nu să identificăm, măcar să propunem câteva motivaţii rezonabile:

* Atingerea universului-edenic: În iluzia (sincer nutrită ori doar impusă celorlalţi) că societatea perfectă poate fi realizată, regimurile autoritare împing omenirea într-o buclă temporală de tip monadic, o “crono-cuşcă” din care să nu poată evada şi unde e condamnată să repete la nesfârşit aceeaşi istorie. Folosit în mai multe povestiri ale lui Stanislaw Lem sau Italo Calvino, acest scenariu poate motiva, ca măsură corectivă, adoptarea, de către autorităţile eonice (prin definiţie, singurele care au capacitatea de a deţine crono-tehnologii), a unor tratate de “neproliferare” a cronochirurgiei, care prevăd sancţiuni din gama neantizării atât pentru utilizatorii neautorizaţi, cât şi pentru cei decăzuţi.

* Cronoformarea: Omenirea are nevoie de noi habitaturi, pe care nu le poate obţine prin explorarea spaţială, din varii motive: spre exemplu, pentru că descoperă că, totuşi, universul are margini - ori pentru că Liga Celorlalte Civilizaţii a instituit blocada asupra sistemului solar. Sau: dintr-o înţelepciune câştigată după atâtea conflagraţii  mondiale, omenirea decide că are nevoie, în imediata apropiere, de un univers-poligon de încercare. |n oricare din aceste cazuri, cea mai ieftină soluţie este aceea a creerii unor monade temporale, în care - în funcţie de natura experimentului - procesele istorice să poată fi accelerate, reluate ori schimbate după bunul plac.

* Cronochirurgia de carantină: Omenirea se întâlneşte cu emisarii altei civilizaţii, care-i dăruiesc o maşinărie fără instrucţiuni de folosire, o nouă reţetă de zacuscă ori i-o restituie, vie, nevătămată şi gata să procreeze, pe Laika. Sau: la porţile sistemului solar îşi face apariţia un obiect de formă barabulogenă, o aglomerare de praf stelar cu miros de untură de peşte sau un casterimol (nu întrebaţi ce este casterimolul, aşteptaţi ediţia a treia a DOOM). Ca să se pună la adăpost de surprize (un “cal troian” a fost de ajuns), oamenii construiesc, cu acces de pe al doilea inel al lui Uranus, un sistem de crono-ecluze: dacă cineva are gânduri rele, va îmbătrâni acolo înainte de a afla că nu a ajuns la ţintă.

* Cronochirurgia estetică: După ce a stabilit relaţii diplomatice cu Planeta maimuţelor, Terra trebuie să ia măsuri ca reprezentanţii acesteia să nu afle că fiinţele de acelaşi soi au fost vânate, ţinute în cuşti şi umilite milenii la rând - drept pentru care, printr-o operaţie care nu-i pune în pericol identitatea istorică, elimină din întregul său trecut aspectele care ar putea jena.

            * Cronochirurgia ecologică: După ce s-au confruntat într-un război şi-mai-total, de-a lungul căruia şi-au alterat reciproc, ori de câte ori au avut ocazia, trecutul, viitorul şi prezenturile din rezerva strategică, romulanii, klingonienii şi chibiţii lor decid că măcar anumite “teritorii” de spaţiu-timp trebuie să rămână nealterate. În aceste crono-rezervaţii nu este permis nimănui, nici măcar doctoranzilor de la Academia saturniană, să pătrundă, toate găurile-de-vierme care ar permite accesul fiind straşnic păzite şi toate coridoarele de turism cronologic, deviate - firesc, cu costuri reflectate în preţ.

3. Formule de cronochirurgie fără călătorie în timp. Tehnici

Dacă nu am răspuns în mod satisfăcător întrebării, “de ce”, să încercăm s-o facem măcar pentru întrebarea “cum cronochirurgia?” - ce mijloace sunt/pot fi invocate de Imaginarul SF pentru a da verosimilitate neverosimilului, respectiv, modificării timpului istoric fără a călători prin cea de-a patra dimensiune. Să observăm că avem de-a face, aici, cu o neverosimilitate la pătrat: călătoria în timp este ea însăşi suficient de săracă în verosimilitate, încât o “evadare” de pe acest nivel de referinţă către altul şi mai speculativ nu poate fi privită prea indulgent în Imaginarul SF, care - spre deosebire de cel mitic sau miraculos, spre exemplu - pretinde  un aşezământ de credibilitate/argumentare cât mai solid. Iată de ce, în loc să apelăm la de altfel săraca paletă de referenţi SF ilustrând cronochirurgia fără călătorie în timp, vom trece în revistă modele din două zone totalmente opuse ca mecanisme şi funcţiuni: fizica fundamentală, respectiv, escatologia.

a. Cronochirurgia prin puntea Einstein-Rosen (gaura de vierme): Începând cu Einstein, fizicienii acceptă - drept e că fără prea mult entuziasm - că timpul nu este un element absolut al realităţii, iar manifestările sale nu sunt independente de conţinutul său ori de celelalte elemente structurale ale universului. Printre forţele care pot influenţa curgerea timpului, astrofizicienii par să fi identificat gravitaţia: de aici n-a mai fost decât un pas până la ipoteza că un obiect spaţial de tipul “găurii negre” (corp cu hipergravitaţie) reprezintă, totodată, o crono-poartă sau măcar o crono-trambulină. Vă veţi întreba: ce legătură poate avea faptul că o puterea de atracţie a unei găuri negre este atât de mare încât nici fotonul nu poate scăpa, cu operaţia de schimbare a conţinutului temporal? Aspectul se va clarifica într-un studiu pe care cercetătorul chimist Constantin Cozmiuc îl va publica, în 2014, în suplimentul de limbă swahili al fanzinului Paradox, studiu prin care va fi dezvăluită existenţa „agenţilor cronocizi”: aceştia sunt entităţi sub-cuantice, aflate la limita dintre substanţă şi energie, un fel de noduli de câmp care pot fi transpoziţionaţi printr-un procedeu pentru care acelaşi autor va fi propus la Premiul Nobel (deci, până nu ia premiul, nici noi nu suflăm un cuvânt), care, odată împinşi într-o gaură neagră, vor acţiona asupra conţinutului din continuum-ul spaţio-temporal ca un vaccin asupra organismului uman, fiind apoi resuflaţi în zona de origine – aţi ghicit – printr-o gaură albă. De popularizarea acestui procedeu s-au ocupat, la vremea lor, autori precum Carl Sagan, Kip Thorne, Michael Morris etc – una din cele mai interesante modelări ale posibilei „fabricări” ale unei gărui de vierme fiind cea propusă de Claudio Maccone: acesta a emis ipoteza producerii ei cu ajutorul unui câmp magnetic de numai 1018 Tesla (magneţii superconductori din zilele noastre generează un câmp de maximum 20 Tesla), problemele de instabilitate urmând a fi depăşite prin utilizarea unei oarecari cantităţi de antimaterie – nu mult, doar echivalentul în masa negativă a lui Jupiter.

Ca şi în cazul unui vaccin antic, totul (adică destinaţia şi efectul asupra timpului istoric) va depinde de concentraţia şi modul de administrare a cronocizilor respectivi. Despre aceştia din urmă, în dezacord cu Cozmiuc, medicul Darius Hupov (da, chiar cel care a înfiinţat Clinica de tratare a traumelor produse prin staţionarea îndelungată în ex-temporalitate) va afirma că sunt de cel puţin două tipuri: de acţiune primară şi, respectiv, cu memorie cronoelastică. Acest al doilea tip ar permite, va susţine cercetătorul nostru, ca, după un anumit răstimp de funcţionare pe noile coordonate, timpul istoric să revină la matca iniţială. Şi pentru această posibilitate, numărul referenţilor SF este semnificativ, unul din ei fiind povestirea Lacul păsării Wandoo a lui Marcel Luca.

b. Cronochirurgia prin bombardament tachionic: În ultimele decade ale secolului XX, în lumea fizicii cuantice şi-a făcut apariţia un nou personaj: tachionul – o particulă de pe acelaşi palier cu quarkul, spre exemplu, care ar avea ca particlaritate proprietatea de a se deplasa cu viteza luminii. Cu o generaţie înainte, deja pomenitul Einstein demonstrase (e drept, exclusiv matematic) că un obiect capabil de o asemenea viteză ar călători, practic, în afara timpului istoric – însă exclusiv în viitor. Mai puţin convinşi, o serie de autori SF, dar şi de fizicieni pur-sânge, au formulat la rândul lor ipoteza că deplasarea cu o asemenea viteză ar genera o distorsionare a continuumului spaţio-temporal, similară celei presupuse a fi produse de forţa gravitaţională. Altfel spus, este mai puţin important dacă tachionul poate ajunge în viitor înaintea noastră, păstrându-şi identitatea de particulă – sau dacă nu cumva tachionul contemporan nouă induce „întruparea” unui alt tachion la o oarecare distanţă în viitor, asemănător comunicării dintre neuroni pe calea sinapselor: ceea ce contează cu adevărat este posibilitatea ca simpla sa deplasare (pe o direcţie prestabilită, cu un impuls energetic specific sau la un moment t riguros calculat), să aibă ca efect modificarea dorită a conţinutului spaţio-temporal. Problema tehnică se reduce, în acest caz, la străvechea poveste a lui Jules Verne cu tunul care ar putea îndrepta axa Pământului, dacă... în acest caz, tunul fiind unul generator de fluxuri tachionice, iar locul axei terestre fiind luat de istorie.

c. Cronochirurgia prin translatare în multivers: Odata cu inceputul secolului XXI, teoreticienii doemniului astrofizic au început să acorde o mai mare atenţie soluţiilor  crononautice alternative. Foarte atrăgătoare pare teoria multivers-urilor şi a timpurilor paralele, acest model rezolvând şi problemele ridicate de paradoxurile temporale. Pentru cei interesaţi în aprofundarea teoriilor moderne asociate călătoriei în timp recomandăm călduros lucrarea lui Clyde M. Davenport - A New Concept of Time Travel, în opinia noastră un corolar al ipotezelor de lucru lansate în ultima generaţie. Un concept  pe care autorul menţionat îl propune în aceasta lucrare este distorsiunea spatio-temporală. Acest fenomen poate apărea fie pe cale antropică (generat de om, cu un dispozitiv înmagazinând o tehnologie  inaccesibila timpurilor noastre), fie în mod spontan, natural, în anumite zone cu particularităţi energetice deosebite, aşa-numitele ,,portale”. Existenţa acestora pe Pământ este sugerată de foarte multe scrieri antice: putem cita, din spaţiul nostru, deja menţionatul basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, sau mitul chinez al fluviului pe malul căruia poţi trăi regresiunea temporală, sau tema Valhalei din folclorul germanic, respectiv, cea a „visului lui Buddha” din cel indian – ori putem invoca, din zona referenţilor SF propriu-zişi, romanul Sfârşitul eternităţii al lui Isaac Asimov, naraţiune care distinge explicit şi verosimil (evident, verosimil în termeni de Imaginar SF) între un „parcurs” istoric discret – eternitatea şi unul continuu - veşnicia.

Vom încerca să ilustrăm mai plastic diferenţa dintre cele două, apelând la modelul unei drepte „curgând” între plus şi minus infinit: în această speţă, eternitatea ar fi succesiunea infinită a punctelor definite prin numerele naturale (dar ar putea fi şi succesiunea, la fel de infinită, a punctelor desemnate doar prin numerele pare sau doar prin cele prime - dovadă că pot exista simultan mai multe eternităţi), în vreme ce veşnicia ar fi totalitatea punctelor de pe dreaptă, o „totalitate” egal de infinită ca şi în cazul oricăreia din eternităţi, dar cuprinzând toate eternităţile existente sau doar posibile. Transferaţi exerciţiul modelistic în spaţiul bidimensional, tridimensional sau cuadridimensional – acesta din urmă, prezumat a fi modelul matematic al continuumului spaţio-temporal – şi veţi intui măcar cât de complexă şi, totodată, predictibilă poate fi problema translatării unor fragmente de istorie între două universuri conţinute în acelaşi multivers. Ei bine, dacă ar fi lăsată pe seama călătorului în timp, cronochirurgia în multivers ar produce numeroase situaţii pitoreşti, cele mai inofensive fiind cele de genul celei descrise de Dorin Davideanu în schiţa Zece secunde, a celor ilustrate de filmele Ziua cârtiţei sau Undeva, cândva, ori a viitoarei povestiri purtând semnătura Laurenţiu Demetrovici, în care crono-detectivul Clocălău este imperceptibil defazat, la fiecare translatare între universurile spaţio-temporale, de asistentul său Tictăceanu, căruia-i reproşează de fiecare dată: Colega, lăţimea dumitale se interferează cu lungimea mea! Natural, asemenea incidente sunt evitate dacă, în locul expedierii unui călător în timp, se apelează la un transfer biunivoc şi structural-fenomenologic de conţinut spaţio-temporal – altfel spuns, dacă, printr-o simplă manipulare de coordonate multiversale (prin procedee similare manipulării liniilor de câmp), fragmente de istorie dintr-un univers sunt basculate într-un alt univers co-local şi viceversa. De la sine înţeles, nici acest procedeu nu va fi lipsit de riscuri majore, unele din ele fatale pentru istoriile astfel dereglate: cronochirurgia de acest model ar putea produce bucle temporale sau ciclicităţi vicioase, universuri amorfe/lumatice, regresiuni neperiodice, intersecţii dimensionale, crono-seisme etc – sau, în cel mai fericit caz, o anesteziere colectivă a „memoriei de univers”.