Spitalul de literatură

N-aş dori să vă împui capul spunându-vă câţi bani am câştigat scriind povestioare prin reviste pentru puberi şi câtă energie m-au costat amărâtele gânduri despre viitorul umanităţii. Când am plecat de-acasă, acum treizeci de ani, ca să studiez ingineria, credeam că-mi va fi uşor să scriu, de vreme ce, eliberat în sfârşit de conservatorismul gospodăresc, nu trebuia decât să-mi  înşir gândurile şi prima carte a mea avea să devină o capodoperă, ori cel puţin îmi va aduce recunoaşterea genialităţii cu care am revoluţionat literatura.

Iată cum stăteau lucrurile: am ajuns în Timişoara, cu un geamantan plin de cărţi pe care nu le-am mai citit niciodată a doua oară şi cu o sacoşă în care-mi  înghesuisem de-a valma haine, ciorapi şi toate cele, minus sandviciurile puse de mama, pe care le-am mâncat, măcinat de emoţie şi entuziasm, pe tren. Un coleg de liceu îmi povestise, pe drum, despre nişte tipi care se întâlneau, undeva, nu ştia să-mi explice unde, şi discutau despre cam aceleaşi chestii ciudate şi anormale care-mi treceau şi mie prin cap. În prima săptămână, am colindat străzileadunând informaţii de la persoanele întâlnite şi citind afişele de pe faţada clădirilor, iar sâmbătă intram, în sfârşit, în încăperea în care se întâlneau Cititorii (am să-i numesc astfel, căci dintre ei citeau toţi, deşi majoritatea a dovedit că poate şi scrie, cu excepţia unei Băscuţe care, în cea mai mare parte a timpului, se ocupa cu ascultatul). Nu mi-am dat prea bine seama dacă nimerisem unde trebuie. Fiecare dintre ei arăta şi se purta altfel, expunea idei diferite de ale celorlalţi. La prima vedere, aveau gusturi artistice atât de diferite, încât păreau să nu aibă nimic în comun.Totuşi, când Preşedintele (ăştia aveau alt preşedinte – asta mi-a plăcut din prima clipă, mai ales că era student, ca mine) m-a prezentat şi mi-a dat  cuvântul, după ce le-am explicat că proza pe care o ascultasem era ceva mai bună decât compunerile pe care le scrisesem eu în şcoală, fără să supăr pe nimeni, m-am prins că ajunsesem unde trebuie.

Aşa stăteau lucrurile. Avantajul consta în faptul că locul era vizitat doar din când în când de Băscuţe. Deşi purtau pălării, propovăduiau filosofia Băştii, în mod  subtil, empatizând cu alienarea noastră. Astăzi i-aş asemăna cu conceptul shemale, adică un fel de oaie ce-şi  ascunde printre cârlionţi jucăria mecanică, străină oarecum de mintea ei, dar pe care o foloseşte la îndeplinirea datoriei sub un alt chip. O băscuţă atee pe care o chema Cristoiu, într-una din taberele de literatură în care îmi petreceam vacanţele, a indus, doar prin prezenţa sa, de altfel absolut episodică şi bonomă, o stare de panică extremă în comportamentul unui poet drag inimii mele, Sorescu. Drept care mi-am lăsat părul să crească în voie, am renunţat să mă bărbieresc şi un timp mi-am exasperat o rudă, băscuţă şi ea, care, nemaiîndurând imaginea parazitată a chipului meu, m-a întrebat ce-i cu mine. I-am răspuns că n-am bani şi atunci a scos 50 de lei dinbuzunar, cu uşurarea că nu va mai trebui să schimbe trotuarul la iminenta întâlnire dintre noi.

Ce bine mi-au prins acei bani! Am stat toată ziua cu un prieten în cârciumă, la „Hercules”, trăncănind şi bând bere la halbă. Apoi, împreună cu Cititorii, am mers la un liceu în Lugoj, unde fuseserăm invitaţi să ţinem o expunere pe post de nu mai ştiu ce oră de dirigenţie şi unde ne prezentaserăm înarmaţi, o parte cu ceva texte extrem de profunde, din adâncimile nebănuite ale gândirii lor, iar noi, adică eu şi Guleş, cu Foaia în care se prezentau toate profeţiile despre viitorul omenirii. Cum evenimentul se  lungea, începusem să ne foim, iar când elevii ne-au rugat să le dăm autografe, le scriam pe Foaie, cu caractere înflorate pe care orice privitor le-ar fi comparat cu o semnătură savantă: „Mi-e foame”, ca un strigăt disperat, răbufnit din profunzimile burţii. Vorba lui Vonnegut:„Trăiam anii epocii costelive’’.

S-a întâmplat ca, la premiera piesei Zbor deasupra unui cuib de cuci de la Teatrul Naţional din Bucureşti, să reuşim să intrăm, eu cu încă un Cititor, fără bilet, căci se epuizaseră cu mult timp în urmă. Am trecut prin două rânduri de miliţieni şi controale. Cum piesa începuse deja, ne-am aşezat pe treptele dintre rândurile de fotolii şi am savurat reprezentaţia care avea o distribuţie de excepţie (Claudiu Bleonţ era încă student). Din păcate, exista o pauză între acte în care, pe lângă faptul că am fost scoşi din vrajă, a trebuit să ieşim pe coridor. Noi,  studenţi fiind, ne spălaserăm jachetele în urmă cu câteva luni, căci în chiuvetele din baia comună a căminului  nu-ţi puteai spăla decât cel mult blugii, în serii episodice, pe porţiuni. Ne-am trezit dintr-o dată înconjuraţi de băscuţe trase la papion, în frac sau rochii de seară cu sclipici. Realitatea întrecea imaginaţia. Căzusem într-un  univers paralel? Ce căutau personajele acelea într-un asemenea loc? Ne-am întors seara târziu la căminul  în care fuseserăm cazaţi împreună cu ceilalţi Cititori.  Sergiu explica unor străini că tablourile sale nu reprezintă obeliscuri reale, ci cristalizaseră în mintea lui.  Muscă citea veşnica sa carte de suflet, Mersul Trenurilor, iar ceilalţi discutau despre ultimele cărţi traduse. Întrebaţi dacă am reuşit să vedem piesa, am răspuns că da, fusesem doar noi doi în toată sala, aşa că ne aşezaserăm pe scări, fiind mai în ton cu reprezentaţia. Guleş a smulsdraperiile de la ferestre şi ne-am acoperit cu ele, că se făcuse răcoare. M-am culcat în patul de lângă el, obosit, auzindu-l cum bombănea nemulţumit că nu aveam un televizor în cameră: băi, ăştia nu ne-au dat nici măcar  o veioză!!!

Aşa stăteau lucrurile. Nu luptam împotriva Băscuţelor, ci eram doar încăpăţânaţi şi voiam să ne păstrăm identitatea patologică.

Este adevărat că, din când în când, Coco se amuza jucând fotbal cu şepcile miliţienilor. E tot atât de adevărat că un Cititor povestise într-un text cum a fost martor la aterizarea primului OZN în zona subcarpatică şi cum  muncitorii, scoşi de Băscuţa Etalon din fabrici, agitau  în jurul obiectului pancarte pe care scria: „Trăiască prietenia româno-extraterestră!”. Trimiteam în continuare acasă ilustrate în care istoriseam pe scurt noile mele preocupări: „Să ştiţi despre mine că sunt bine, sănătos, care sănătate v-o doresc şi dumneavoastră”. Dar, învremea aceea, un personaj pe nume Martin B., apărut fără să ştie de unde, în încercarea sa de a înţelege lumea cu simţurile sale simple, a produs fără voie acele deviaţii de comportament ale copiilor de la grădiniţă care, abandonând cântecele patriotice din programa şcolară, se apucaseră să deseneze cadre imaginare dintr-o altă lume. Alţii închipuiau mecanisme care să deplasezelumea mişcată de mecanisme ori visau la dragostea fiinţelor fără trup. Noi, Cititorii, nu ne adunam precum alcoolicii anonimi, pentru a vindeca vreo boală cronică. Spitalul de literatură era un loc unde ne împărtăşeam visele, speranţele, ideile. Din acea încăpere a Casei Studenţilor ieşeau, vindecate, cuvintele.

Dacă am câştigat ceva scriind acele povestioare? Vorba lui Vonnegut: „Şi prea multe cuvinte nu sunt în stare să aştern nici acum, când am ajuns un babalâc răsuflat, cu toate amintirile mele, cu pachetele mele de Pall Mall, cu copiii ajunşi oameni în toată firea”. Dar  pot să vă spun măcar atât: am învăţat aritmetică mutând bilele din lemn ale unui abac.