Societatea viitorilor de ţinut minte

Joi, 25 Octombrie, 2012

După decembrie 1989, lumea a răsuflat uşurată că a scăpat de o belea şi a încercat să se protejeze de cele viitoare, luând politicul în răspăr. Scriitorul Ştefan Cazimir a fondat Partidul Liber-Schimbist, care l-a propulsat în Parlament, o dovadă că românii gustă glumele inteligente. Tinerii „cu sânge în peniţă” au editat primul „săptămânal de moravuri grele”: „Caţavencu”. 

Tot atunci, în Timişoara revoluţionară, scriitorul Constantin Cozmiuc şi prietenii săi de la „Gazeta de Vest” (fostul „Forum Studenţesc”) au creat, cu multă voie bună, Societatea Viitorilor Deţinuţi Politici. 

Constantin Cozmiuc, căruia toată lumea îi spunea Coco, s-a afirmat după debutul în fanzinul „Paradox ’83”, unde a apărut povestirea Păpuşarii, scrisă împreună cu Emilian Blănariu. Primul premiu a fost cel de la Consfătuirea anuală a cenaclurilor de anticipaţie, pentru povestirea Colţii tăioşi ai speranţei, Cluj, 1984; au urmat apoi premiul special al juriului pentru povestirea Aşteaptă-mă în visul de mâine, la Concursul de literatură şi artă de anticipaţie, Lugoj, 1985; Premiul I pentru nuvela Maidanul cu extratereştri, Iaşi, 1986; Premiul special al juriului pentru povestirea Timpul este umbra noastră, Craiova, 1987; Premiul revistei „Ştiinţă şi tehnică”, pentru literatura de anticipaţie, pe anul 1987; Premiul pentru povestirea Şopronul cu neuristori, Piteşti, 1988 şi, tot pentru povestire, 1989, Timişoara. 

An de an, concursurile de la cea mai importantă întâlnire naţională îl aveau ca laureat pe Coco, la o categorie sau alta. Unii n-au putut suporta ideea. Este adevărat şi faptul că „Almanahul Anticipaţia” implica un mare volum de muncă, realizat în bună parte de entuziaşti care nu erau retribuiţi pentru munca lor, iar premiile puse la bătaie cu ocazia consfătuirilor reprezentau o soluţie de a împăca lupul cu iezii şi capra cu varza. Banii plătiţi ca drepturi de autor după tipărirea lucrărilor distinse constituiau o sumă apreciabilă. Ieşenii au suportat cu greu faptul că, în 1986, au fost învinşi pe terenul propriu. Revista „Opinia studenţească” a publicat un articol evident rău-voitor, unde autorul era pus la zid pentru că în Maidanul cu extratereştri a scris „detalia” (citez: „imaginea nu se poate detalia nici cu cele mai drastice tratamente”), în loc de „detaila”, cum i se părea autorului diatribei că ar fi fost corect. 

Am profitat de toată această animozitate în primăvara anului 1987, când cenaclul „H. G. Wells” de la Casa Studenţilor din Timişoara a fost invitat să viziteze cenaclul „Solaris” de la instituţia similară din Bucureşti. Cum tocmai ne pregăteam să tipărim un nou număr al „Paradox”-ului, am socotit că este un bun prilej să verificăm ţinuta unora dintre prozele propuse pentru publicare. Întrucât Traian Urdea îşi uitase textul acasă, l-am rugat să lectureze în public, atunci când i-a venit rândul, povestirea lui Coco, Aşteptându-l pe Khron, însă fără să divulgăm numele autorului. Am folosit intenţionat o formulă ambiguă: „Acum îl rugăm pe Traian Urdea să ne citească un text”. Am afirmat cu vreun cuvânt că textul era al său? 

Principalul vizat era Cristian „Terminator” Popescu, un alt vehement contestatar al succeselor literare obţinute de colegul nostru; ne propusesem să provocăm una dintre bine-cunoscutele sale ieşiri impulsive, presărate din belşug cu expresii colorate, ca apoi să râdem în voie de ea. Din păcate, CTP-ul a părăsit sala de şedinţă înainte ca lectorul să termine de povestit năstruşnicele aventuri ale pilotului intergalactic. Traian era un hippy bonom, un Hagrid avant-la-lettre, un munte de om, bărbos şi pletos, fan, prieten şi uneori coleg cu rockerii de la „Celelalte cuvinte” – părea cu totul şi cu totul inofensiv, ca să zicem aşa –, era în ton cu atmosfera protectoare şi tandră de intimitate familială, creată de dialogul năstruşnic dintre tatăl nonconformist şi fetiţa sa deosebit de inteligentă. Suspansul a fost prelungit de regula de fier, respectată cu sfinţenie în Timişoara, conform căreia autorul a spus ceea ce a avut de zis în textul prezentat şi are dreptul să ia cuvântul abia după ce toţi ceilalţi cenaclişti au terminat ce-au avut de comentat. 

În general, vorbitorii au elogiat această mică bijuterie sufletistă, publicată ulterior în magazinul „Helion 1987”. Când, în sfârşit, a venit timpul să vorbească, Traian Urdea a precizat cu modestie că laudele nu i se cuvin, deoarece el venise fără să-şi aducă un text propriu, povestirea este a lui Constantin Cozmiuc, căruia îi va transmite cu plăcere toate opiniile auzite. Pentru o clipă, s-a făcut linişte, apoi a urmat erupţia. „Am ştiut!” – s-a ridicat primul Cristian Lăzărescu, pe atunci student la fizică, în prezent regizor de film. „Cum se putea ca nava lui Khron să se răsucească brusc şi să aterizeze pe spate!?! Numai Cozmiuc putea să scrie o tâmpenie ca asta!” Alţii s-au grăbit degrabă să-i ţină isonul, noroc că era ultima dintre lucrările prezentate şi profesorul Mircea Dumitrescu, instructorul de la „Grigore Preoteasa”, un mare cinefil şi un neobosit popularizator al celei de-a şaptea arte, a socotit că ar fi bine să tragă concluziile. 

Ne-am băgat atunci în groapa cu lei de dragul celui mai bun dintre noi şi zău că a meritat distracţia. 

După Revoluţie, la pe atunci celebra Editură Tehnică, condusă până în 1990 de viitorul preşedinte Ion Iliescu, a apărut Rebeliune în Cosmos, romanul scris de Coco în colaborare cu istoricul William Marin, lucrare trecută la index pe vremea lui Ceauşescu, după ce profesorul universitar timişorean a cerut să fie exclus din Partidul Comunist Român (episod şocant – doar fusese unul dintre vechii ilegalişti, dinainte de război), pentru că îşi depusese actele ca să plece în străinătate (când mi-a povestit întâmplarea, Coco a descris-o mult mai plastic: „omul a ajuns până la faza cu: «băga-mi-aş actele!»”). 

1990 a fost un an al emulaţiei. Coco, fără să bănuiască apropiatul declin al cercetării româneşti, şi-a păstrat slujba de la Centrul de Chimie şi a încercat să-şi pornească propriile afaceri. A fondat revistele „Mozaic” şi „Timişoara – mon amour”. După intempestiva scumpire a hârtiei şi falimentul presei protestatare, a colaborat cu mai toate ziarele şi revistele apărute în capitala bănăţeană, cu precădere la „Renaşterea bănăţeană” (unde a susţinut ani de zile o pagină intitulată „Zona Crepusculară”). A urmat cea mai grea perioadă din urbea de pe Bega. Oraşul a fost invadat de contrabandiştii îmbogăţiţi de pe urma războiului din Iugoslavia; în locul micilor case familiale abandonate anterior de şvabi, au apărut nişte căsoaie cu turnuleţe şi intrări spectaculoase, cu trepte din marmură italienească, unde avea preţuire numai cultura de manele. 

Coco a rezistat, deşi, rând pe rând, au început să-i dispară prietenii, seceraţi de molima analfabetizării cu ştaif. La moartea lui Damian Ureche, a reluat Poetul la masa de smarald, un text pe care cenzura comunistă îl trunchiase înainte de apariţia în „Paradox ’87”. Pe site-ul www.hgwells.ro, menţinut cu multă încăpăţânare, întru folosul generaţiilor viitoare, de scriitorul Duşan Baiski şi de Daniel Haiduc, veţi găsi atât forma definitivă a povestirii, cât şi savurosul „proces verbal” de la prima ei lectură în cenaclul timişorean. Este o minunată îmbinare a SF-ului cu alchimia şi poezia, destinată să reprezinte un adevărat testament literar.

Iată, a venit ceasul negândit şi neaşteptat, când va trebui să recitim această povestire şi să medităm asupra tâlcurilor ei ascunse. În 23 octombrie 2007, în urma unui accident stupid, Constantin Cozmiuc a plecat „să ne aştepte în visul de mâine”, la doar 55 de ani. Nu ştiu cum o fi Dincolo, acolo unde, de câtva timp, s-a adunat spuma generaţiei optzeciste: Radu Honga, Dan Merişca, Laurenţiu Turcu (Val Antim), Mircea Nedelciu, Szász Géza, Alexandru Ungureanu, Doru Pruteanu etc. Dar, dacă se vor auzi vreodată râsete din Rai, e semn că acolo, cu neastâmpăru-i caracteristic, Coco a reuşit să-i împace pe toţi şi să fondeze „Societatea Viitorilor de Ţinut Minte”.