Paradoxurile Paradoxului

Joi, 25 Octombrie, 2012

Se împlinesc 40 de ani. O fi mult, o fi puţin? Pentru cei mai mulţi nu contează. Dar pentru noi, cei care am trăit momentul, contează. Am putea spune că nu a fost uşor, dar parcă astăzi ar fi mai uşor? Mă îndoiesc. Dar să rememorăm unele momente care au dus la apariţia primului fanzin tipărit din ţară. Sună pompos. Parcă ne-am lăuda singuri. Judecaţi şi voi:

Ne-am strâns şapte studenţi şi două oficialităţi: domnul (pe atunci era tovarăşul) Valeriu Panasiu, directorul Casei de Cultură a Studenţilor (gazda noastră), şi domnul Laurenţiu Cerneţ, îndrumătorul care avea sarcina neoficială să nu ne lase să sărim peste cal, şi am înfiinţat cenaclul de literatură ştiinţifico-fantastică. După vreo două şedinţe, s-a pus problema că cenaclul nu are nume. Asta pentru că la Casa Studenţilor mai exista un cenaclu, care se numea „Pavel Dan”. Ei aveau nume, noi, nu. Puteam trăi foarte bine şi fără el, dar, dacă asta era cerinţa, atunci a trebuit să-i găsim unul. Nu a fost uşor! Parcă eram loviţi de lipsa totală a fanteziei. Şi asta tocmai noi, care scriam (sau asta doream să facem) literatură ştiinţifico-fantastică! După o dezbatere lungă şi sterilă, cineva, nu mai ştiu cine, a propus „H. G. Wells”. Şi aşa a rămas. Dar nu a fost deloc simplu! Propunerea a fost trimisă „forurilor competente” (care-or fi fost alea?), care au decis că nu merge. Trebuia să alegem numele unui scriitor român, că altfel se putea interpreta ca o ploconire în faţa Occidentului. Dacă, până atunci, numele ne era indiferent, acum orgoliul nostru a fost puternic zgâlţâit şi nu am vrut să schimbăm nimic. Ca urmare, am fost chemat la sediul Uniunii Studenţilor Comunişti de la Universitate, să dau explicaţii. Acolo, un tovarăş m-a întrebat, destul de sec, de ce am ales numele acesta. Cu multă convingere în glas, i-am răspuns că numele a fost ales deoarece H. G. Wells avea puternice simpatii de stânga şi, în scrierile sale, critica apăsat societatea capitalistă, după cum, desigur, dumnealui putuse observa. Dacă tovarăşul a observat sau nu, nu ştiu, dar mă îndoiesc că s-a pus pe citit. Totuşi, a mai întrebat el, de ce nu alegem numele unui scriitor român? Atunci i-am răspuns: „Nu vă place, alegeţi voi numele unui scriitor român de literatură ştiinţifico-fantastică, că noi nu avem nimic împotrivă”. Însă una este să critici şi alta să propui o soluţie. Probabil „forurile competente” nu erau deloc competente în domeniul literaturii. Cu aceasta, scurta întrevedere a luat sfârşit. După câteva săptămâni, directorul Panasiu ne-a anunţat că acele „foruri competente” ne-au aprobat denumirea. Şi, uite-aşa, cenaclul a primit un nume.

După un timp, numărul participanţilor la şedinţele cenaclului a început să crească. Ni s-au alăturat membri valoroşi, însă unii nu erau studenţi, ci elevi de liceu sau persoane din „câmpul muncii”. Atmosfera era mai mult decât colegială. Ne spuneam fără reţinere părerea despre materialele prezentate. Sinceritatea era absolută. Nu ne supăram. Din contră, apreciam diversitatea opiniilor. După ani de zile, unul din elevii de-atunci mi-a spus că acest comportament i s-a părut firesc, s-a obişnuit cu el, deşi în viaţă a avut de tras din cauza lui, deoarece „în societate trebuie să te comporţi altfel”. Pregătirea şcolară a colegilor de cenaclu nu avea pentru noi nici o importanţă, conta calitatea umană. Dar pentru domnul Panasiu conta, nu voia să aibă probleme cu „organele”. L-am înţeles. M-a chemat şi mi-a cerut să am grijă ca majoritatea membrilor să fie studenţi. Problemă uşor de rezolvat, am vorbit cu mai mulţi colegi de facultate, pe care i-am lămurit să se înscrie în cenaclu. Unii nu au participat la nici o şedinţă. Alţii au venit o dată sau de două ori. Nu conta, important era că proporţia era conformă.

După mai bine de un an de activitate cenaclistă şi după ce doi membri debutaseră în „Colecţia «Povestiri ştiinţifico-fantastice»”, am fost anunţat că, la şedinţa următoare, o să-l avem ca oaspete pe Adrian Rogoz, „fermentul” mediului ştiinţifico-fantastic din România. Directorul Panasiu m-a însărcinat cu primirea importantului oaspete. Trebuia să merg la agenţia TAROM şi să-l aduc la Casa de Cultură a Studenţilor. Bine, bine, dar cum am să-l recunosc? Nu l-am văzut niciodată. Simplu, mi-a explicat domnul Panasiu: este un om înalt, cu mustaţă. Aşa că, cu jumătate de oră înainte de ora planificată, m-am postat în faţa agenţiei. După un timp, a sosit şi autobuzul de la aeroport. Cum cobora un om înalt şi cu mustaţă, mă apropiam de el şi întrebam: „Domnul Rogoz?” Trebuie să vă spun că la noi a apărut mult mai târziu metoda cu pancarta pe care să se scrie numele celui aşteptat. Rând pe rând, au coborât din autobuz toţi oamenii înalţi şi cu mustaţă, însă niciunul nu era cel aşteptat. Eram dezamăgit. În cele din urmă, se apropie de mine un om mic de statură, cu mustaţă, care îmi spune că, probabil, pe el îl aştept. Era Adrian Rogoz. M-am mirat, dar după un timp m-am lămurit. Pentru Panasiu, mic de statură, toate persoanele mai mari decât el erau înalte. Pentru mine, persoanele înalte erau cele mai mari ca mine! Ca urmare, persoanele mai înalte decât Panasiu şi mai scunde decât mine nu erau cuprinse niciunde. Totul este relativ, depinde de unitatea de măsură. Urmarea venirii lui Adrian Rogoz la Timişoara a fost apariţia numărului 396 al „Colecţiei «Povestiri ştiinţifico-fantastice»”, dedicat cenaclului „H. G. Wells”.

Domnul Panasiu a găsit nişte bani – sponsori pe atunci nu erau – şi ne-am apucat să strângem materiale pentru un volum colectiv. Dar nu se putea publica pur şi simplu: trebuia o aprobare şi o cenzurare din partea cuiva. A fost desemnat tovarăşul Pârvu, care era decanul de la Filologie, deci un om competent. Bănuiesc că această sarcină de partid l-a plictisit îngrozitor, căci ne-a tot amânat. Până la urmă, i-am spus că nu mai putem aştepta, deoarece ne presează tipografia. Atunci ne-a programat peste trei zile. Probabil că a căutat prin volum cea mai scurtă povestire şi a citit-o doar pe aceasta. Din întâmplare, era vorba de o schiţă de-a mea, despre un calculator care continuă să proceseze ceva şi peste ani de zile, şi se punea problema dacă este bine să fie oprit sau nu, deoarece nimeni nu mai ştia ce sarcină avea. Tovarăşul Pârvu a făcut un scurt referat în care scria că toate povestirile pot fi publicate, cu excepţia acestei schiţe, „deoarece calculatorul care funcţionează continuu reprezintă divinitatea şi deci este ceva mistic”! I-am replicat că această povestire fusese publicată deja în „Colecţia «Povestiri ştiinţifico-fantastice»”, editată de revista „Ştiinţă şi Tehnică”. Atunci domnul Pârvu mi-a cerut referatul înapoi şi a adăugat un P.S.: „dacă a apărut în presa centrală, poate să apară şi în culegere”. Văzându-ne cu sacii în căruţă, ne-am apucat, Marcel Luca şi cu mine, să corectăm eventualele erori. Atunci ne-am dat seama că tovarăşul Pârvu nu a citit conţinutul. Am găsit într-o povestire, printre altele, referiri la desfiinţarea în viitor a României. Evident că o astfel de ipoteză n-ar fi fost pe placul organelor de partid şi de stat, aşa că am cenzurat (a se citi eliminat) pasajul respectiv. Nu aveam de gând să atragem fulgerele „organelor” care, oricum, priveau cu suspiciune orice manifestare artistică. Mare lucru nu aveau ce să ne facă: puteau să ne desfiinţeze cenaclul.

După apariţia numărului 396, am fost sunat, într-o duminică, în timpul unei şedinţe de cenaclu, de către Daniel Cocoru, preşedintele cenaclului SF de pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa” din Bucureşti. Acesta ne-a propus o colaborare, eventual o vizită reciprocă. Sigur că am fost încântat şi, pentru că trebuiau discutate amănunte, am convenit ca acesta să vină în Timişoara. A sosit peste câteva zile. L-am aşteptat la gară, l-am cazat la mine şi a doua zi am stabilit să facem o şedinţă comună, la Bucureşti. La plecare, mi-a spus că trece şi pe la Craiova, unde se înfiinţase un cenaclu SF, de câteva luni. Prin telefon, ne-a fost transmisă data întâlnirii de la Bucureşti. Domnul Panasiu ne-a făcut rost de o delegaţie din partea Casei Studenţilor şi, bineînţeles, de bilete de tren clasa a II-a. Dar, înainte de toate, mi-a cerut spre aprobare lista participanţilor. I-am adus-o. S-a uitat la ea şi mi-a zis că banii pentru deplasare sunt ai Casei de Cultură a Studenţilor şi, ca urmare, ar trebui ca în delegaţie să fie doar studenţi. Am negociat şi, până la urmă, a cedat, dar cu două condiţii: majoritatea să fie studenţi şi fetele să nu fie curve. Am rămas cu gura căscată. Mai târziu, când am terminat facultatea, m-a chemat la el în cabinet, mi-a mulţumit pentru activitate şi mi-a dăruit nişte cărţi şi un portofel. A trebuit să semnez pe o listă că le-am primit şi mai apoi, în faţa unui pahar cu ţuică, am aflat cauza celei de-a doua condiţii. Ansamblul de dansuri populare al Casei s-a deplasat la Bucureşti, la Festivalul Creaţiei Artistice Studenţeşti (cred că aşa se numea), unde a luat locul I pe ţară şi a fost invitat la masa festivă de la închiderea festivalului. De faţă erau reprezentanţi de frunte ai partidului. S-au făcut demonstraţii, s-a cântat, iar la urmă tinerii au dansat. O fătucă, îndrăzneaţă, s-a dus la masa prezidiului şi l-a invitat la dans pe tovarăşul Pană. Acesta a acceptat, au dansat, apoi fiecare şi-a văzut de treaba lui. E drept, în noaptea respectivă fătuca nu s-a prezentat la căminul unde erau cazate delegaţiile din ţară. A doua zi, în Timişoara, la biroul domnului Panasiu s-au prezentat doi securişti care l-au luat tare: de ce acceptă curve la Casa studenţilor? Pe domnul Panasiu l-au trecut toate sudorile, a promis că se va ocupa personal şi va elimina toate elementele imorale. Când delegaţia s-a întors, împricinata a fost chemată la director şi i s-a pus în vedere că este dată afară din ansamblu, pentru comportament imoral. Fata a cerut explicaţii şi, după ce le-a primit, i-a spus domnului Panasiu să nu-şi facă griji şi a ieşit. A doua zi, cei doi securişti, cu coada între picioare, s-au prezentat la biroul directorului şi i-au spus acestuia că a fost vorba de o confuzie şi să uite tot ce-au discutat anterior. Probabil că fătuca dăduse un telefon undeva. De atunci, domnul Panasiu sufla şi în iaurt.

Prima condiţie a fost cea mai grea. Numărul participanţilor fiind limitat, trebuia să exclud nişte nestudenţi şi să adaug nişte colegi de facultate care, din păcate, nu aveau nici o legătură cu SF-ul. Să tai de pe listă nişte colegi a fost misiunea cea mai grea pentru mine. Cred că unii membri ai cenaclului m-au criticat din cauza asta, chiar dacă nu mi-au spus-o în faţă. A doua condiţie a fost uşor de îndeplinit, cele trei fete participante fiind, toate, soţiile unor membri din delegaţie. Între timp, Daniel Cocoru mi-a confirmat că vine şi cenaclul din Craiova, condus de Alexandru Mironov. Când am ajuns la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa”, am văzut pe frontispiciu un afiş cu următorul conţinut:

CONSFĂTUIREA NAŢIONALĂ A CENACLURILOR DE LITERATURĂ ŞTIINŢIFICO-FANTASTICĂ DIN ROMÂNIA

Au participat patru cenacluri, deoarece în Bucureşti fiinţau două: unul la Politehnică, altul, la Universitate. Şi, uite-aşa, am devenit iniţiatorii consfătuirilor naţionale de SF, care s-au transformat într-o tradiţie anuală. În anul următor, la a doua consfătuire naţională, care, dacă nu mă înşel, s-a ţinut la Craiova, am vrut să particip, să contribui la organizare, dar, fiind deja profesor, slujbaş, noul metodist de la Casa Studenţilor, domnul Secu, mi-a tăiat-o scurt: în delegaţie vor fi doar studenţi. Venise şi rândul meu să fiu victima restricţiilor.

După întoarcerea de la Bucureşti, ne-am sfătuit între noi şi, luând exemplul altor ţări, am considerat că suntem suficient de buni să scoatem primul fanzin din ţară. Numele ales a fost „Paradox”. Am început să strângem materiale. Nu am contribuit cu prea mult, deoarece în toamnă am plecat la post, la ţară. Sarcina principală i-a revenit lui Marcel Luca. El, împreună cu unii membri mai noi ai cenaclului, au dus cu succes sarcina până la sfârşit. Toate cele de mai sus au fost premisele apariţiei „Paradox”-ului.