Cenaclul ca piatră de temelie

Joi, 25 Octombrie, 2012

Acum aproape treizeci de ani (aici ar fi trebuit să apară o lamentaţie legată de trecerea nesimţită a timpului, printre degetele noastre muritoare, lamentaţie pe care mi-e lene s-o scriu), cum ziceam, dragă cetitoriule, acum aproape treizeci de ani, am citit un articol-interviu cu Gérard Klein, unul dintre autorii mei preferaţi de SF. Acolo, Klein, ajuns deja la „glorie”, se plângea că nu mai are timp pentru a scrie romanele pe care şi le doreşte, spunea că viaţa de zi cu zi, obligaţiile profesionale şi personale îl împiedică să-şi găsească timp pentru creaţia literară. La acea vreme, am fost revoltat: tocmai terminasem Seniorii războiului, unul dintre romanele sale, iar declaraţia autorului îmi lăsa un gust amar, pentru că aş fi dorit să mai citesc noi romane scrise de el.

Astăzi, oarecum, sunt în aceeaşi poziţie cu Klein, nu din prisma atingerii „gloriei”, ci din cea a managementului timpului. N-am mai scris o proză SF de multişor, n-am mai participat la o şedinţă de cenaclu de nici nu mai ţin minte când. Cel mai simplu ar fi să dau vina, asemeni lui Klein, pe timpul insuficient, pe obligaţiile zilnice, dar trebuie să recunosc, undeva în adâncul sufletului, cu regret, că SF-ul nu se mai află, astăzi, pe prima poziţie a listei mele cu priorităţi.

Acum aproape treizeci de ani, lucrurile stăteau total altfel. Eram adolescent, citeam în draci, mai ales literatură SF, şi cochetam cu scrisul. Ideea nebunească de a scrie literatură îmi venise după ce începusem „să fiu abonat” la emisiunea „Exploratorii lumii de mâine”, realizată de Ştefan Ghidoveanu la Radio România Tineret sau cum se numea postul acela pe atunci. (Emisiunea se difuzează şi astăzi, se poate asculta şi pe internet, dacă nu greşesc, fiind realizată de acelaşi Ştefan, cu care mi-am frecat coatele acum alte zeci de ani, ca vecini de scaun în autocarul care ne ducea spre Jersey, la Convenţia Europeană de SF din 1993).

Adolescent fiind, ca să parafrazez un clasic mort de mult, am scris stângaci prima schiţă SF, pe care i-am trimis-o lui Ştefan Ghidoveanu. Ştefan, inspirat cum e el, mi-a analizat-o „pe post”, cum făcea cu toate celelalte proze trimise, la rubrica „Radio-Cenaclu”, şi a spus lucruri suficient de gentile pentru a nu-mi tăia din avântul creator, deşi proza era numai bună de aruncat la gunoi. Nu pot decât să-i mulţumesc pentru acest gest elegant, pe care îl făcea, de altfel, de fiecare dată cu aspiranţii care îi trimiteau proze spre lectură. Acest gest m-a făcut să continuu scrisul şi apoi să mă prezint la primul meu cenaclu „în carne şi oase”, anume cenaclul Casei Studenţilor din Timişoara, „H.G. Wells”, în anul de graţie 1986 (sper că l-am nimerit, pentru că neuronii mei încep să scârţâie pe ici-colo, pe la încheieturi).

Prea puţin contează care dintre cele două cenacluri ar deţine întâietatea ca „prim cenaclu” la care am participat. E o discuţie la fel de „academică” precum cea care doreşte să stabilească primul număr din fanzinul „Paradox” (e roşu, nu e roşu…). Cert e că amintirile din prima şedinţă la care am participat sunt extrem de vii şi astăzi, ca acum (uf, trebuie să o spun) aproape treizeci de ani. Îmi amintesc de patru persoane: Viorel Marineasa, care conducea şedinţa; Silviu Genescu, care m-a abordat primul, extrem de amabil; Antuza Genescu; regretatul Coco Cozmiuc, „sufletul petrecerii”, cu aerul său inconfundabil.

Nu mai ştiu ce s-a citit, nu mai ştiu cât a durat, nu mai ştiu ce zi a săptămânii era (luni sau duminică, e mult de atunci, cum spuneam…). Cert e că experienţa a fost pozitivă, la fel ca primul contact, pe care l-am avut „pe calea undelor”, la Radio-Cenaclul lui Ştefan. La fel a fost şi prima dată când am citit, ocazie cu care „comitetul de analiză” a făcut tot ce i-a stat în putinţă să nu dea o sentinţă prea drastică, pentru a nu-mi curma definitiv apetitul pentru scris.

Sigur, lucrurile s-au schimbat mai apoi. Am început să intru, încet-încet, sub forja criticilor şi mi-am urmat parcursul care m-a dus chiar şi până la un premiu literar, la un concurs organizat de Editura Nemira. Cenaclul şi-a făcut bine treaba. Mai bine zis, oamenii cenaclului şi-au făcut bine treaba. Au contribuit, cu fiecare şedinţă, cu fiecare întâlnire, la consolidarea culturii mele literare, la şlefuirea potenţialului de scriitor, atât cât l-am avut, la consolidarea personalităţii mele şi a omului care am devenit mai apoi. S-au pus, rând pe rând, nu una, nu două, ci nenumărate pietre la temelia celui care sunt astăzi. Pentru aceasta, le sunt cu adevărat recunoscător tuturor celor cu care m-am întâlnit la „Wells”.

Cu vremea, am început să activez şi în cenaclul-frate, „Helion”, m-am implicat şi în activităţile organizatorice din cadrul realizării „Eurocon”-ului de la Timişoara din 1994 şi al altor manifestări ale fandomului. Toate acestea au venit ca o continuare normală a drumului început. Chiar şi aşa, în sufletul meu am rămas un „wellsist”, pentru că, nu-i aşa, prima iubire nu se uită niciodată.

Astăzi lucrurile stau total diferit. Dincolo de posibilele scuze şi lamentări stă realitatea care îmi arată că acei ani de tinereţe, în care m-am dedicat trup şi suflet „mişcării SF” (cum se spunea pe atunci), au trecut. De fiecare dată când mă întâlnesc cu cenacliştii încă activi, am un sentiment de amestecat, de rememorare dulce amestecată cu „maturitate” amară: aş vrea să mai particip la şedinţele de cenaclu, dar „viaţa” nu mă lasă. Nu ştiu ce ar trebui să se schimbe ca să particip, din nou, la şedinţe; probabil eu. În rest, nu pot decât să-i admir pe cei care încă se întâlnesc săptămânal pentru pasiunea lor, care s-a întins pe mai multe decenii şi care s-ar putea să-i însoţească până la moarte.

P.S. Am scris această rememorare pentru tinerii de astăzi. Nu ştiu în ce măsură instituţia cenaclului ar putea să fie, pentru ei, la fel de tentantă cum a fost pentru mine în timpul dictaturii comuniste, când reprezenta, printre altele, supapa care îţi permitea să socializezi cultural într-o lume a absurdului acultural. Chiar şi aşa, dacă mai există o oarecare tentaţie, în sufletul tău, cetitoriule, de a merge măcar o dată la o şedinţă de cenaclu, îţi spun: nu sta pe gânduri, încearcă! Ai şansa ca o mână de oameni să-ţi influenţeze viaţa în bine, într-un mod pe care nici nu poţi să ţi-l imaginezi. Şi, cine ştie, poate ne vedem acolo!