Schimbul Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român

Marţi, 23 Aprilie, 2013

Schimbul Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român a fost iniţiat în aprilie 1993. Era tot primăvara, iar timişorenii participanţi la HeliCon – Convenţia Europeană de Science-Fiction organizată la Jersey, în Regatul Unit, i-au cunoscut pe câţiva dintre membrii clubului din NorthWest Kent, „The Phoenicians”. Despre legătura care s-a creat între ei şi cenaclul „H.G. Wells” din Timişoara am mai scris. A împlinit douăzeci de ani…

Prin ce s-a făcut remarcat acest schimb cultural? În principal, prin două Săptămâni Internaţionale de Science-Fiction şi câteva numere din revista „Concatenation”. Ideea unei săptămâni întregi dedicate SF-ului a părut, iniţial, aproape imposibil de concretizat. Noi eram obişnuiţi cu „zile” ale cenaclurilor şi convenţii naţionale care nu se lungeau, cel puţin oficial, mai mult de trei zile. Eurocon-ul din 1994 a ţinut, cred, patru zile. Aşadar, cu ce vom umple noi şapte zile pentru fanii care vor veni?

Acestea erau câteva din temerile cu care şi-au petrecut wellsiştii vara anului 1999, înainte de ultima eclipsă totală de soare a mileniului trecut. Am alergat pe la hoteluri, facultăţi, librării, poştă, sediul Uniunii Scriitorilor, aeroport, gară… Dar pe unde n-am alergat! Începutul primei Săptămâni Internaţionale de SF ne-a prins storşi de vlagă şi caniculaţi, dar mulţumiţi. Alcătuisem şi expediasem cu mult înainte „progress report”-uri în engleză şi în română, comunicate de presă, invitaţii. Rezolvasem problemele principale de organizare: ştiam sigur cine va veni şi cine nu, toată lumea avea unde să se cazeze, programul era pus la punct în totalitate şi, cireaşa de pe tort, urma să-l avem ca invitat de onoare pe Robert Sheckley, pe Tony Chester ca invitat al fanilor şi pe Roberto Quaglia drept maestru de ceremonii. Săptămâna s-a scurs ca o zi. Uitându-mă acum pe invitaţia oficială, constat că a avut, de fapt, opt zile în loc de şapte (5–12 august) şi că deschiderea ei oficială a avut loc pe la mijlocul evenimentelor, când lumea văzuse deja un film în şase părţi şi George Mandics ne purtase deja într-o călătorie vizuală pe suprafaţa planetei Marte, cu ajutorul misiunii Pathfinder din 1994. Tipic SF, explicaţiile nu sunt necesare. SF a fost şi nota de plată de la restaurantul de pe a cărui terasă am urmărit eclipsa de soare, dezumflaţi şi bosumflaţi, pentru că se înnorase de dimineaţă. Chelnerii respectivi se trăgeau sigur din ferengi, pentru că au vrut să ne fure şi era cât pe ce să le meargă.

Tot în cadrul Săptămânii SF din 1999 au avut loc şi lansările unor cărţi apărute la Nemira (R. Sheckley, Transfer mental, R. Quaglia, Pâine, unt şi paradoxină); am urmărit Eclipsa şi biologia astronomiei, o prezentare ştiinţifică susţinută de Jonathan Cowie, ilustrată cu diapozitive de o calitate excelentă şi, la final, ne-am delectat cu un dialog superb, irepetabil, între Roberto Quaglia, Tony Chester şi Robert Sheckley. Dineul de gală al translatorilor şi ghizilor români a fost posibil datorită contribuţiei fanilor occidentali.

A doua Săptămână Internaţională, în 2003, a fost, după cum era de aşteptat, şi mai palpitantă pentru toată lumea. Am pregătit trei „progress report”-uri. Ajutaţi de experienţa precedentă, am creat o bază de date cu adresele şi telefoanele tuturor invitaţilor, organizatorilor şi participanţilor. Am cerut celor ce doreau să participe să se înscrie şi am popularizat evenimentul pe cele mai active site-uri SF româneşti de pe vremea respectivă. Am alcătuit liste cu sosiri şi plecări. I-am aşteptat la gară sau la aeroport pe toţi invitaţii. Am mers până acolo, încât am verificat proviziile de alimente şi bere de la restaurantul la care urma să poposim seară de seară, ca să nu ne facem de râs în faţa musafirilor. Am avut, ca prima oară, un caiet program bilingv (tipărit în Londra, pe cheltuiala celor de la Concatenation, trimis cu poşta şi recuperat de mine din ghearele unui vameş dezamăgit că pachetele nu conţineau nimic vămuibil), cu prezentările invitaţilor şi ale organizatorilor. Programul pentru invitaţii străini a inclus şi o vizită în orăşelul Jimbolia, unde fusesem şi în 1993. Şi atunci, şi acum, ne-a găzduit domnul Kaba Gábor, un primar foarte priceput şi devotat oraşului, dar înzestrat şi cu spirit hazliu. Am pregătit şi un soi de regulament intern, îi spun eu acum, însă atunci l-am numit „Îmbarcarea! Buletin informativ pentru uzul comunităţii SF româneşti care va saluta participarea fanilor SF străini la cea de-a 2-a Săptămână Internaţională de Science Fiction”. Buletinul preciza ce puteau face românii care doreau să dea o mână de ajutor la organizare, dar şi ce nu doream să facă, şi anume „1. să treacă la acţiuni de ultim moment – indiferent cât de bine intenţionate ar fi – pentru că ar perturba activitatea şi planurile puse la punct de ceilalţi (această Săptămână SF ar putea fi demonstraţia faptului că şi est-europenii sunt buni organizatori şi-şi coordonează activităţile); 2. să încerce să aplice idei prost concepute şi nepregătite corespunzător. Vor fi necesare unele eforturi (dar satisfacţiile intelectuale şi sociale vor face să merite toate eforturile). Amintiţi-vă că singurul loc unde «succesul» apare înaintea «trudei» este în dicţionare”. Delicioase sunt unele indicaţii date de organizatorii britanici: „La prezentarea filmelor, traducătorii români vor sta în stânga publicului, ca să nu-i deranjeze pe cei care înţeleg limba engleză. Vă rugăm, deci, să lăsaţi partea dreaptă a sălii pentru vorbitorii de limbă engleză. Vă mulţumim pentru înţelegere.” Am ştiut cu toţii unde să ne aşezăm la mese şi în local, după patru categorii: autorii invitaţi, invitaţii est-europeni, invitaţii occidentali şi localnicii. Ar putea stârni râsul asemenea îndrumări, dar zău că îşi au rostul lor. (Printre altele, aveau de-a face cu sponsorizarea din partea colegilor noştri britanici, de care s-a bucurat toată lumea.)

Ştim bine ce rezultă când punem la cale „acţiuni” de ultima clipă… Le-am evitat cu îndârjire. A Doua Săptămână Internaţională a avut loc în mai 2003, dar buletinul din care am citat a fost conceput şi răspândit în toamna lui 2002 şi a însoţit cele trei „progress report”-uri. Şi ne-am îngrijit ca fiecare participant să primească un plic personalizat, conţinând ecusoane şi materiale informative extrem de utile nu doar în săptămâna respectivă. Am pregătit Săptămâna din 2003 cu o minuţiozitate de invidiat, într-un tandem cenaclier britanico-român imposibil de învins. Am avut un plan de rezervă pentru majoritatea punctelor din program. Răsfoind zecile de fişiere şi mesaje pe care le-am schimbat atunci, am descoperit că pusesem la punct până şi în ce ordine şi ce anume îi va întreba, la banchet, maestrul de ceremonii (Quaglia again) pe ceilalţi invitaţi de la masa principală (Ian Watson, Dănuţ Ungureanu, Cornel Ungureanu – preşedintele Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor, gazda noastră, şi Vince Docherty, scoţianul renumit ca bun organizator de worldcon-uri). O singură părere de rău am avut: nu ne-a putut fi alături scriitorul maghiar István Nemere, autor prolific, cu peste trei sute de cărţi, şi foarte apreciat în Ungaria. L-a întruchipat însă foarte inspirat George Mandics, care a vorbit în locul lui la persoana I, reuşind să inducă în eroare persoanele mai puţin cunoscătoare din sală. Una din ele i-a şoptit vecinei de scaun: „Bine mai vorbeşte scriitorul ăsta ungur româneşte!”.

Şi de data asta am avut un invitat de onoare, pe scriitorul Ian Watson. Dar am avut şi un „Ghost of honour”. Cei doi s-au contopit într-un spectacol unic, când H.G. Wells a coborât în sala revistei „Orizont” în ţinută tipică epocii sale şi a început să ne vorbească: „Doamnelor şi domnilor, nu sunt cine credeţi dumneavoastră că sunt. Aveţi în faţa dumneavoastră corpul domnului Ian Watson, dar eu, cel care îl ocup, nu sunt altul decât Herbert George Wells, un nume care vă este, probabil, mai bine cunoscut decât al domnului Ian Watson. De fapt, acest lucru mi s-a mai întâmplat de trei ori până acum şi de fiecare dată a fost implicat corpul domnului Watson! Mai întâi în 1987, la Birmingham, apoi la Portsmouth, în 1995, pe urmă la Glasgow, în 2005. A! Văd un chip pe care mi-l amintesc de la Glasgow, din 2005 – cel al domnului Vince Docherty…” Până la urmă, Ian Watson a reuşit să-şi recupereze corpul şi a stat printre participanţii care au urmărit A.I., filmul bazat pe scenariul lui şi regizat de Spielberg.

Lumea s-a amuzat la un concurs SF între fanii timişoreni şi scoţieni, aşezaţi în partea dreaptă a sălii, şi cei din Restul Lumii, în stânga ei. (Cele şase miliarde rămase au aşteptat afară.) Echipa câştigătoare a primit Marele Premiu, constând în controlul absolut al cosmosului timp de o nanosecundă. Echipele au fost nevoite să se decidă, anterior concursului, ce pot face în respectiva nanosecundă. Am văzut Minority Report şi The Time Machine, producţii destul de noi la vremea aceea, şi Ultraviolet, serial de televiziune în opt părţi, din 1999, aparţinând genului science fantasy. „Ziua orientării” a cuprins trei tururi diferite ale Timişoarei. În Ziua lansării, am oferit participanţilor cărţile trimise cu generozitate de Sergiu Someşan. A urmat Ziua Jimboliei şi prezentarea lui Dan Heidel, danez de origine spaniolă, care ne-a adus prin prezentarea sa, Internet Exotica, poveşti uimitoare despre astronomie şi spaţiu, dar şi „science fiction erotica”, printre altele. În Ziua călătoriilor în spaţiu şi în gând l-am ascultat pe Jonathan Cowie, care ne-a prezentat, din nou prin diapozitive, impresiile artiştilor folosiţi de NASA, ESA şi industria de SF pentru a ilustra percepţia actuală mentală a călătoriei în spaţiu. Ziua H.G. Wells a fost cea în care Ian Watson şi-a pierdut şi recuperat trupul. În Ziua stimulării apetitului au vorbit Dănuţ Ungureanu şi Vince Docherty, iar Roberto Quaglia a dirijat Marele interviu al tuturor invitaţilor.

Din fandomul românesc, în afara timişorenilor, au participat la Săptămâna SF din 2003 numai Traian Bădulescu şi Ovidiu Petcu. E trist să constaţi că SF-iştii români s-au arătat doar vag interesaţi de un eveniment unic, pe care l-am făcut cunoscut fandomului cu multă vreme înainte (după ştiinţa mea, nu s-au mai organizat săptămâni SF în România. Tabăra de la Atlantykron e cu totul altceva şi e tot mai depărtată de SF). Pentru comparaţie, e bine de ştiut că absolut toţi invitaţii din străinătate şi-au plătit singuri biletul de avion, cazarea la un hotel central din Timişoara şi masa, ba au şi sponsorizat… Doi dintre ei au cumpărat bilete pentru toţi participanţii la The Matrix Reloaded, cu rugămintea ca a doua zi aceştia să vină şi să spună ce părere au despre film. Mi-e ruşine să spun câţi au venit a doua zi, faţă de numărul mare al celor care văzuseră filmul gratis cu o seară înainte. Metehne româneşti, penibile, probabil şi incorigibile. Invitaţii din străinătate ne-au oferit nu doar prezenţa lor, ci şi resursele de organizare a celor două Săptămâni SF. Păcat că ecoul lor în România a fost mult sub aşteptări.

O surpriză foarte plăcută a fost prezenţa lui Eugen Stancu, pe atunci student în SF la Budapesta, şi a doi fani maghiari, veniţi neanunţaţi la Timişoara în mod special pentru Săptămâna SF. A venit un bun şi vechi prieten al cenaclului Wells, Alan Boakes, şi Peter Redfarn, fan nelipsit de la convenţiile SF europene. Îmi pare rău că nu-i pot enumera pe toţi participanţii. Au fost peste 50, la ultima numărătoare. Tuturor le-am servit, la banchetul final, o supă ţărănească Dracula, alcătuită sută la sută din ţărani transilvăneni, un mixed grill spaţio-temporal cu ciozvârte de Tyrannosaurus şi salată din Grădina desfătărilor, plus licori care făceau tuturor ochii albăstrui. În fundal, Omul invizibil al lui H.G. Wells mima titluri de cărţi şi filme SF.

* * *

În cei douăzeci de ani de care aminteam la început, au apărut mai multe numere tipărite din revista „Concatenation”. Primul apăruse în 1987. Cenaclul „H.G. Wells” a contribuit la câteva dintre ele. Numărul din 1994, publicat în engleză, română şi germană, a primit, la eurocon-ul timişorean din acelaşi an, premiul „Best Fanzine” la categoria „Spirit of Dedication”. Celui din 1997, bilingv (engleză şi română), i s-a acordat premiul „Best Promoter” la EurOctocon-ul de la Dublin.

În timp, revista a devenit strict on-line (adresa este: www.concatenation.org), cu actualizări de patru ori pe an. În 2012, după douăzeci şi cinci de ani de la primul număr, la eurocon-ul de la Zagreb, a fost răsplătită, din nou la categoria „Spirit of Dedication”, cu premiul „Best Website”. În 2009 şi 2011, a publicat cele două părţi ale unui articol despre SF-ul românesc (http:// www.concatenation.org/europe/sf_romania_2.html), conceput de membrii „Wells”-ului. Atacat în ţară, apreciat în afara ei, articolul îşi păstrează meritul de a oferi un scurt istoric al SF-ului românesc, istoric care, fără îndoială, poate fi îmbunătăţit şi mai ales actualizat, pentru că s-au întâmplat multe lucruri bune în SF-ul românesc în ultimii doi-trei ani.

În 1995, graţie schimbului cultural de care aminteam la început, Cristian Lăzărescu din Bucureşti şi subsemnata au petrecut două săptămâni la Londra şi Manchester, la Festivalul de Film Fantastic (http://fantastic-films.com). Ne lăudăm şi acum că am stat de vorbă cu Roger Corman şi Ramsey Campbell, printre alţii.

În 1996, Tony Chester a stat la Timişoara preţ de vreo două săptămâni. George Mandics şi subsemnata au vizitat Londra şi oraşul Glasgow cu ocazia Eastercon-ului din 2000. Al doilea eurocon românesc, organizat în 2001, în apropierea ruinelor romane de la Capidava, judeţul Constanţa, i-a adus din nou în România pe Jonathan Cowie şi Alan Boakes. În 2010, doi membri ai „Wells”-ului au ajuns la Londra şi au vizitat Canary Wharf, ExCel, unde se va organiza worldcon-ul din 2014.

Niciunul din evenimentele de care am amintit mai sus nu ar fi fost posibil fără sprijinul celor de la „The Phoenicians” şi „Concatenation”. Rememorarea lor e un gest de mulţumire, dar şi o încercare de a stimula organizarea altora, fie asemănătoare, fie diferite. Internetul nu le poate înlocui.